„Le-am spus să-mi dea ceva de făcut, să cânt, să dansez, să spun poezele, orice”

Interviu cu Vali Răcilă

Te-am văzut foarte răbdător cu copiii de la ateliere, i-ai ascultat pe toți cu mare atenție. Cum te simți în mijlocul lor?

Asta-i bucuria. Și, dacă nu îi încurajezi, e posibil să renunțe. Am multe exemple printre prietenii mei mai vechi, care au renunțat înainte să se bucure lumea de ei. Unii au renunțat pentru că s-au însurat, alții pentru că au găsit alt serviciu.

Ai încredere în copii?

Dacă nu aș fi avut încredere în ei, nu aveam trei copii, care au moștenit pasiunea pentru muzică, deși nu cântă. Au crescut în muzică bună și o recunosc.

Vali Răcilă a crescut și el cu muzica bună?

Ai mei cântau acasă. Mama avea o voce angelică. Tata o acompania la chitară, cânta și el din gură. Eu aveam un scăunel pe care stăteam când ei cântau.

Totuși, primul drum pe care ai pornit nu a avut o legătură evidentă cu zona artistică…

Da. Am terminat sociologie, dar am luat repartiție nu la Timișoara, ca sociolog, așa cum visam, ci la Dorohoi, ca psiholog. Când i-am spus lui tata, s-a bucurat, pentru că Dorohoi avea gară (râde). Eram un nonconformist. I-am spus „nu” directorului când mi-a cerut să mă bărbieresc, dar o săptămână mai târziu mi-am tăiat barba pentru că mă trăgeau copiii de ea, doreau să vadă dacă e adevărată (râde).

Am lucrat cu copiii străzii și chiar într-un centru de neuropsihiatrie până acum 4 ani.

La un moment dat am lucrat trei săptămâni cu un grup de 27 de copii. În prima săptămână n-am putut să fac nimic cu ei. O săptămână, de la 8 la 12, de luni până vineri, n-am făcut decât să cânt la chitară. De fiecare dată când mă enervam sau aveam un necaz, cântam. Asta fac și acum. În a doua săptămână, când am ajuns la ei au fost bucuroși să mă vadă și m-au luat în brațe. Cu acești 27 copii am făcut un spectacol, un „Harap-Alb” cu personaje din actualitatea de atunci. Era unul de 18 ani care spunea despre el că e autist. Eu, ca absolvent de psihologie, întotdeauna am zis că atunci când nu știi ce să spui despre un om, îi pui etichetă de autist. Acest tânăr nici nu s-a uitat la mine timp de 3 săptămâni. După spectacolul acela, a venit la mine și mi-a întins mâna. Era să cad. În toată viața mea, acela a fost cel mai extraordinar compliment pe care l-am primit.

Muzica poate fi considerată o formă de terapie?

Da, fără discuții. De aici pornește totul, de fapt. De la muzică. Ne naștem cu ea. Muzica face și plantele să crească. Este probabil cea mai bună formă de terapie. Mai sunt și alte manifestări sonore, dar din muzică se naște dansul, pe care și unele animale îl practică.

Care au fost idolii tăi în materie de muzică?

Încep cu Mississippi John Hurt. Legenda spune că Andrés Segovia a ascultat o înregistrare a lui Mississippi John Hurt și a întrebat cine e al doilea chitarist. Așa era de extraordinar! Un țărănoi de la Avalon, dar un mare chitarist. Apoi Taj Mahal e în lista mea și, după el, Corey Harris. După ei urmează cineva care cântă în ediția asta la Brezoi, Kevin Moore (n.e. Kevin Roosevelt Moore, cunoscut în lumea artistică drept Keb’ Mo’). Îl voi asculta cu emoție.

La ce îi ajută muzica, respectiv cultura muzicală, pe cei care nu urmăresc o carieră artistică?

Eu am învățat de la Augusto Boal, un tip care a dezvoltat o latură a teatrului alternativ, anume teatrul forum, faptul că, la un moment dat, fiecare dintre noi, atunci când ne naștem, avem o direcție muzicală. Nu știu dacă e adevărat, dar asta cred eu, pornind de la legenda chinezească despre femeia care a asistat la un act teatral și pe care a preluat-o Boal. Cred asta pentru că, în burta mamei, nu vezi, nu miroși, nu guști, nu simți. Dar auzi. Și ce auzi acolo, cu aia te duci mai departe. Muzica poate să schimbe societatea. Copiii de la ateliere mă lasă cu gura căscată când văd ce aptitudini muzicale au. Mai ales cei care cântă cu vocea. Cei care folosesc un instrument, învață pe parcurs să îl folosească, dar vocea… ori o ai de la început, ori nu o ai deloc.

Cât de important este echilibrul disciplină-talent în construirea unei cariere muzicale?

Eu nu știu să spun ce este talentul, dar poate că te naști cu anumite dispoziții sau cu anumite abilități. Poate că unii copii au învățat că sunetul are mai multe calități, intensitate, timbru, durată. Din experiența mea de viață și de lucru cu copiii și cu oamenii, trebuie respectate niște reguli.

Cea mai importantă regulă este să vorbești fluent și să enunți clar subiectul întâlnirilor de lucru. Pentru că altfel pierzi atenția copiilor. Disciplina este dată de autoritatea pe care ți-o câștigi în fața grupului. Autoritatea se câștigă, nu se poate impune. Pe vremuri îi spunea tact pedagogic. Pe vremuri școala care făcea învățători, se chema școala normală.

Apoi, când faci ceva, trebuie să-ți pui în vedere cinci întrebări. Dacă știi să răspunzi la ele, o să faci activitatea pe care ți-ai propus-o. Prima întrebare este: „ce?” A doua întrebare este: „de ce?” A treia întrebare este: „pentru cine?” A patra întrebare este: „cu cine?” Și abia a cincea întrebare este: „cum?”

Cum ai ajuns să fii actor în trupa Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani?

În Dorohoi lucram de la 8 până la 12. Nu aveam pe nimeni acolo și nu aveam altceva de făcut, așa că m-am dus la Casa de Cultură și le-am spus să-mi dea ceva de făcut, să cânt, să dansez, să spun poezele, orice. Ei făceau o piesă de teatru în 3 personaje: mama, tata și fiul. Și n-aveau fiul. Eu eram tânăr atunci, plăteam celibat, pentru că aveam sub 25 de ani și n-aveam copii. Era o piesă scrisă de Teodor Mănescu, cu un puternic mesaj comunist. Dar mie mi-a plăcut personajul acela pentru că asculta Hendrix, Janis Joplin și Ray Charles, ca mine.

Am făcut spectacolul și am participat la un festival de teatru pentru amatori care s-a desfășurat în Teatrul Eminescu de la Botoșani. În comisie erau directorul și regizorul teatrului. Au venit după spectacol la mine pe hol și directorul m-a întrebat direct dacă vreau să merg la ei la teatru? A fost la Consiliul Culturii și a obținut asimilare de studii. Mi-au echivalat cei 4 ani de socio-psihologie și, cum aveam deja trei ani de zile la Dorohoi, m-am mutat la Botoșani ca actor de categorie patru, deci actor care și-a făcut stagiul. Când am plecat din teatru în 2003, am plecat cu categoria întâi. Experiența asta în teatru mi-a folosit extraordinar de mult și pentru concertele pe care le-am avut după aceea.

Ai cu tine, în concerte, o expoziție de instrumente, care mai de care mai impresionantă. Ce poveste are fiecare chitară?

Sunt opt instrumente și sunt gingașe, pentru că eu le amplific. Dar valoarea lor cea mai faină e cea artistică. Îmi sunt dragi toate. Cea mai tânără este cea care se cheamă Weissenborn, după cel care a inventat modelul acesta de chitare fără grif. Cea mai veche are 122 ani. Mi-au evaluat-o niște specialiști în Belgia.

Alta se numește Gabriel, pentru că am primit-o în dar de la un prieten român care trăiește în America. Ne-am cunoscut la Vama Veche. Cântam acolo și, pe la 2-3 noaptea, ne duceam la Ovidiu la stuf, să mai bem ceva și, mai ales, să ascultăm muzică. El avea o colecție impresionantă; deși practic făcea cafele, a fost întotdeauna recunoscut pentru muzica pe care o avea acolo. Prietenul acesta venea în fiecare seară la concert și apoi la Ovidiu, apoi mă întreba despre una, despre alta. La un moment dat am primit un e-mail prin care îmi spunea ca în data de 18 decembrie să merg la București, că vine Moș Crăciun. A venit Claudia, soția lui, cu o chitară în spate.

Chitara cu corpul de alamă, tot de la Gabriel Cărnilescu am primit-o. Era vopsită într-o culoare groaznică. În cele din urmă, unul dintre prietenii mei au sablat-o. Din clipa aceea au devenit un cu totul alt instrument. A câștigat în sensibilitate. Ne-am dus în plimbare până la Dunăre și am pus-o pe stativ. Cum stăteam acolo, pe malul Dunării, beam vodcă și fumam țigări Mărășești, s-a auzit chitara cântând. Vântul bătea și ea cânta.

Când vin copiii mei acasă, fiecare are câinele lui. La un singur lătrat, chitara cântă. Intră într-o rezonanță extraordinară.

Pseudonimul Sir Blues de unde provine?

Prietenul meu, Fani Adumitroaie, era sucevean și venea cu gașca lui la fetele noastre de la Vatra Dornei. Eram odată la aniversarea uneia din fetele noastre care stătea într-un bloc din acelea vechi de cărămidă și am auzit din camera alăturată o chitară care cânta chestii pe care le cântam și eu. M-am dus acolo și ne-am cunoscut, am rămas prieteni pe viață. Din păcate, el s-a stins.

El era la Suceava, eu la Botoșani și vorbeam la telefon. Îi spuneam „servus” în loc de „bună ziua” sau „la revedere”. Odată, el a spus la sfârșit: „nu servus, ci serblues”. Ca o formă a noastră de salut. Primul concert pe care l-am avut noi la București a fost la Lăptăria lui Enache. Călin Husar, care era atunci gospodarul principal sau chiar proprietarul, nu știu, ne-a făcut sonorizarea. Cornel Mihalcea ne-a întrebat cum ne cheamă, ca să facem un afiș. Fani a spus la telefon că ne cheamă „Serblues”, iar Cornel a auzit Sir Blues. I-a plăcut și așa a rămas.

Deci a fost o întâmplare?

Da, absolut, absolut.

Suntem la Open Air Brezoi. Ce impresie îți face acest festival, care a reușit să ajungă în câțiva ani, recunoscut pentru calitatea lui, atât în țară, cât și pe plan internațional?

Da, e al treilea an când vin. Echipa de organizare este minunată. N-am văzut festival la care concertele să înceapă chiar la orele anunțate. Băieții de la sunet sunt impecabili. La început am fost sceptic. Eu am deschis mai multe festivaluri în țară, de-a lungul vremii. Sunt festivaluri la Bacău, la Timișoara, la Suceava e un festival în memoria lui Fani Adumitroaie. Și la Sighișoara au făcut festival de blues, care durează 2-3 zile, cu două concerte pe seară. Apoi a venit Brezoiul, unde cântă 30 de artiști în cinci zile. Nu mai există așa ceva în România.