Anul acesta, publicația pe care am fondat-o împlinește zece ani de existență. 

Pressone te descria așa la un moment dat: „Ajuns la peste 30 de ani, fără prea multe bagaje în viaţă, Vlad e convins că nu există putere mai mare decât cea a cuvântului scris.” Ne traduci un pic ce înseamnă „fără prea multe bagaje”?

Dacă îmi aduc bine aminte, descrierea respectivă e din 2015, an în care am colaborat cu publicația menționată. Practic, astfel de mici prezentări însoțeau „caseta” fiecărui autor publicat de redacția Pressone. Șase ani mai târziu, îmi dau seama că sunt cam pe aceleași coordonate din descrierea citată: încă sunt convins că nu există putere mai mare decât a cuvântului scris, după cum nici astăzi nu trag prea multe bagaje după mine.

Ce înseamnă asta în mod practic? Că după mai bine de 13 ani de jurnalism nu am bunuri imobiliare, active, tablouri, bijuterii ori conturi bancare pline – și nici vreun orizont precis de înavuțire. Nu sunt stăpân, cu adevărat, decât pe meseria pe care o fac. Conduc o mașină fabricată în primul deceniu al mileniului 3, merg cu ea și la piață, merg cu ea și pe teren la documentări. Fără mașina asta, care a bătut cam toate județele țării, n-ar fi existat multe din articolele publicate pe Dela0, platforma media online al cărei co-fondator sunt.

Fără prea multe bagaje înseamnă, pentru mine ca jurnalist, mai ales o libertate totală, chiar dacă uneori neliniștitoare. Probabil că am ales calea grea în locul celei ușoare. Ar fi fost mai simplu să încerc să urc în ierarhia unei redacții mainstream. Dar cred că jurnalismul meu ar fi fost mai sărac – adică mai cenzurat, mai limitat, mai puțin ascuțit. Din fericire, fac parte dintr-o generație de reporteri independenți care n-au pus atât de mare preț pe declarația de avere.

Pentru noi, la Dela0, averea cea mai de preț este credibilitatea pe care o avem în fața publicului. Anul acesta, publicația pe care am fondat-o împlinește zece ani de existență – și cred că ne-am câștigat timpul făcând din Dela0 una dintre cele mai serioase entități media din România. Nu facem jurnalism pentru vreo formă de profit, ci pentru a contribui la o mai bună înțelegere publică a unor subiecte extrem de complexe (și adesea evitate).

Sunt sceptic că mi-aș fi putut asuma misiunea asta cu un credit pe 25 de ani care să se ceară achitat în fiecare lună. Probabil că peste un sfert de secol n-o să pot spune „iată proprietatea mea!”. Dar ce bine că voi putea spune „iată ce am lăsat mărturie, prin jurnalism, despre lumea pe care am văzut-o”.

Puterea cuvântului scris este cu adevărat foarte mare. Atât de mare încât unii o folosesc ca pe un instrument pervertit și pervertibil. Cu riscul să forțez un pic termenii, cred chiar că mare parte din presă se află sub monopol oligarhic. Cum putem noi să combatem tot valul de informații și păreri nefondate care circulă neîngrădit printre jurnaliști?

Chiar această presă oligarhizată ne-a determinat și pe noi, la Dela0, să alegem calea construirii unei organizații de presă alternativă, care să funcționeze ca entitate necomercială, dar și ca redacție hiper-specializată în reportaj și investigație.

În anul 2011, când am părăsit Evenimentul zilei, poate cel mai important ziar românesc la vremea respectivă, mai toată presa centrală autohtonă renunța la departamentele care documentau genul acesta de jurnalism de profunzime. Nu-i loc aici să intrăm în discuția legată de costurile de producție ale unui astfel de jurnalism și de incapacitatea tot mai crescută a redacțiilor de a acoperi aceste costuri într-o epocă în care publicul consideră că totul este gratis pe internet. Dar ceea ce a produs, în ultimă instanță, acest fenomen este un mediu profesional pervertit și pervertibil.

Jurnalismul este una dintre industriile care au sângerat cel mai tare în ultimul deceniu. Foarte mulți reporteri au renunțat pur și simplu, reprofilându-se în comunicare sau în publicitate. Cei care au rămas s-au confruntat cu resurse tot mai puține – în vreme ce creșterile salariale din sectorul media au fost probabil printre cele mai mici din România.

Jurnalismul, în sine, a ajuns un soi de profesie a romanticilor nebuni, a celor care își căutau o trambulină spre politică și administrație sau, pur și simplu, o gară prin care se trece, dar în care nu merită să cobori. Asta a deprofesionalizat în bună măsură o parte din jurnalismul mainstream. Iar deprofesionalizarea vine întotdeauna la pachet cu o capacitate mai scăzută de efort în a afla, tria și relata informațiile de interes public.

În definitiv, cred că publicul poate contribui la o presă mai bună plecând de la un principiu simplu: jurnalismul bun costă, iar costurile sale nu pot fi acoperite în mod real (adică fără să vină la pachet cu alte obligații în afara obligației de a documenta și relata onest) decât de un public plătitor.

O redacție liberă este o redacție în care jurnaliștii au timp să afle, să proceseze și să prelucreze informații pentru că publicul pe care îl servesc găsește valoros efortul lor și-l răsplătește ca atare. Iar o redacție liberă nu-și va bizui niciodată în mod conștient jurnalismul pe informații și păreri nesprijinite de fapte. Pentru că și-ar pierde bunul cel mai de preț, același despre care vorbeam și mai sus: încrederea publicului.

Senzaționalistă sau militantă, presa este dintotdeauna în strânsă legătură cu panica, pe care o poate răspândi la nivelul societății într-un timp record. Noi pare că ne adâncim din ce în ce mai mult în criza sistemică generată de COVID-19. Care crezi că este rolul jurnalistului în aceste vremuri?

Nu cred că menirea fundamentală a presei este să aibă grijă ce scrie pentru a nu răspândi panica. Menirea fundamentală a jurnalismului este să fie atent la fapte de interes public. Lucrurile pe care le relatăm, după procese complexe de documentare și editare, pot alarma societatea. Iar societatea are dreptul să fie alarmată dacă vede că e manipulată de politicieni, mințită de guvern, înșelată de actori publici sau privați, furată de clanuri interlope.

Dacă presa ar fi inventat pandemia COVID-19, pentru a-și mări profiturile, am fi avut înainte un caz grav de corupție media. Dacă presa relatează, chiar și în termeni apocaliptici, despre dezastrul din spitalele românești sau despre incompetența factorilor guvernamentali, avem doar un caz de jurnalism făcut mai bine sau mai prost. Importante sunt însă faptele. Dacă ele există, nu e vina mesagerului, adică a presei, oricât ar fi de strident mesagerul.

Care-i concluzia? Că rolul jurnalistului – în aceste vremuri și în oricare altele – e să verifice informațiile și să ajungă la fapte. Mai departe, e rolul redacției să înțeleagă rostul acestor fapte, să le coreleze și să le prezinte publicului. Orice formă de jurnalism care nu are la bază date și fapte certe, demonstrabile, nu e jurnalism. Iar autorii săi nu fac jurnalism. Rolul lor fiind altul – acela de a manipula publicul, nu de a-l informa convingător –, nici n-are rost să-l interpretăm în cheie jurnalistică.

OBIECTIV/EuRoPandemic este o serie de episoade despre viața noastră în vreme de COVID-19. Dacă ar exista un fir roșu al tuturor reportajelor din această serie, care ar fi acela?

EuRoPandemic este seria video pe care am realizat-o la Dela0 anul trecut, în cadrul unui parteneriat documentar cu Vagabond Film, mai exact cu regizorul Mihai Dragolea. Ne-am propus la vremea respectivă să vedem România dincolo de cifrele cotidiene ale pandemiei. Să o vedem la graniță, într-un punct de trecere a frontierei, să o vedem în comunitățile mici, rurale, să o vedem în micile orașe sau, pur și simplu, prin ochii unor români care erau preocupați de COVID-19, dar vedeau și dincolo de orizontul strict sanitar.

Firul roșu al seriei video e chiar acesta: peste o societate se prăvălește din neant o epidemie, dar experiența vieții (și a morții) într-o asemenea perioadă rămâne profund personală. Unii oameni sunt speriați, alții aleg calea teoriilor conspiraționiste, pe unii îi interesează restrângerea drepturilor civile, pe alții îi arde mai tare lipsa de orizont economic și social (valabilă și înainte de pandemie).

Din toate aceste bucăți se compune realitatea mai mare: Eu + România + Pandemia rezultă într-o miriadă de imagini, iar EuRoPandemic a încercat să surprindă câteva.

Vedem în ultimii ani din ce în ce mai multe dezvăluiri legate de BOR și de cei care slujesc în ea. Să fie lumină este un proiect care a adus în prim-plan abuzuri inacceptabile. Ești mulțumit de consecințele legale ale investigațiilor voastre cu privire la abuzurile din Episcopia Hușilor, pe care le-ați documentat din 2017 și până în prezent?

Nu vreau să pară brutal răspunsul, dar nu mă preocupă prea tare consecințele legale ale investigațiilor noastre. Nepreocupându-mă, nici nu mă bucură, nici nu mă întristează. Ceea ce mă deranjează e că o instituție precum BOR a găzduit și încuviințat ani la rând abuzurile sexuale într-un seminar teologic din Episcopia Hușilor. Iar ceea ce mă mulțumește e că jurnalismul nostru a expus povestea acestor abuzuri, ceea ce reprezintă în sine o formă de dreptate socială.

Pentru unii dintre tinerii abuzați, doar această formă de dreptate mai poate fi valabilă, pentru că au trecut suficient de mulți ani încât măcar o parte din faptele investigate și relatate de noi, la Să fie lumină, să se fi prescris. Mi-aș fi dorit, desigur, ca faptele penale să fi fost încadrate judiciar la timpul lor. Dar pentru asta ar fi fost necesar ca BOR să dea dovadă de interes, responsabilitate și onestitate. Nu cred deloc că poate fi pusă în sarcina jurnaliștilor finalitatea legală a subiectelor de presă.

Noi ne-am făcut datoria spunând publicului că abuzurile sexuale dintr-o episcopie BOR chiar au existat (în ciuda negării factorilor bisericești) și prezentându-i toate dovezile pe care le-am strâns în acest sens. Mai departe, e treaba societății ce face cu aceste informații, a Bisericii (în eventualitatea în care instituția de cult își propune să corecteze ceva la nivelul mecanismelor sale administrative) și, evident, a justiției.

Însă, chiar și în eventualitatea în care societatea, BOR și justiția nu vor face nimic, investigațiile noastre tot vor exista pentru a spune ce s-a întâmplat vreme de un deceniu la Huși.

Cum funcționează presa subordonată neoficial clerului?

Nu știu exact ce ar putea să însemne „presă subordonată neoficial clerului”. În măsura în care vorbim despre redacții care evită subiectul BOR, cred că e mai degrabă o problemă de percepție. Dacă jurnalismul e despre fapte, înainte de toate, atunci evitarea faptelor e o formă de non-jurnalism. Asta înseamnă că presa care evită să relateze faptele instituțiilor de cult comite un act anti-profesional. Prin urmare, funcționează împotriva publicului.

Aici intervine o chestiune de tehnică profesională. În bună măsură, jurnalismul se sprijină pe obținerea și corelarea faptelor. Odată verificate și clarificate, aceste fapte ar trebui relatate dacă sunt de interes public. Așadar, publicarea lor n-ar trebui să țină deloc de vederile personale ale celor care conduc editorial sau comercial redacția. Faptele sunt fapte, indiferent dacă suntem credincioși sau nu.

Și totuși, în practică se întâmplă ca faptele instituțiilor de cult să fie evitate doar pentru că așa e crezul personal al decidentului din redacție. Cunosc cazul unei televiziuni de știri din România care evită să expună fapte din zona de cult pentru că așa crede managementul că e potrivit. Asta nu înseamnă că respectiva televiziune e subordonată clerului. Asta înseamnă însă că respectiva instituție media n-a reușit încă să-și așeze un sistem de reguli care să separe clar între editorial și management.

Toate regulile în jurnalism converg spre un singur punct: adunăm și verificăm faptele, apoi le relatăm, indiferent dacă subiectul atins e din sfera politică, guvernamentală, economică sau religioasă.  

De-a lungul anilor, o parte din investigațiile noastre au fost finanțate prin granturi

Dela0.ro este o platformă foarte activă. Publicați în permanență conținut foarte bine documentat despre subiecte diverse – abuzuri și violență sexuală, justiție, afaceri rurale, dedesubturi politice etc. Cum stați cu finanțarea unor astfel de investigații ample?

Nici prea prea, nici foarte foarte. Suntem pe linia de plutire, adică reușim să ne acoperim cheltuielile (într-o echipă mică) și cam atât.

De-a lungul anilor, o parte din investigațiile noastre au fost finanțate prin granturi. Adică am primit sume de câteva mii de euro pentru a aborda un subiect dintr-o arie tematică mai mare. Subiectul l-am ales de fiecare dată noi, doar tematica a fost fixă. Nu puteam lua, de pildă, bani pentru a documenta despre sistemul de sănătate, iar noi să scriem un subiect despre infrastructura feroviară. Granturile sunt ofertante pentru a aborda o tematică anume: Dar nu sunt un mijloc grozav de a ține pe termen lung o redacție, pentru că ajungi să te cantonezi doar în zona de subiecte dorită de finanțatori.

De aceea, am avut grijă mereu să avem și diferite colaborări sau să oferim servicii editoriale care să ne aducă venituri pe care ulterior le-am reinvestit în producția jurnalistică. Anul trecut, de pildă, am produs împreună cu echipa Starea Nației o emisiune săptămânală, difuzată de Prima TV. Ei bine, și-acum achităm o parte din cheltuielile Dela0 cu banii câștigați atunci.

În fine, pe lângă granturi și activități comerciale, există și donațiile. De acest mecanism ne folosim la „Să fie lumină”, proiect de investigații care există exclusiv prin contribuțiile cititorilor. Când acestea vor dispărea, va dispărea în mod natural și proiectul. Similar, producem în momentul de față (în parteneriat cu Ovidiu Vanghele de la Centrul de Investigații Media) un podcast video – Judecata de Acum – care se sprijină și pe donațiile celor care ne urmăresc. 

Povestește-ne un pic despre Jurnalul Decretului. Este un proiect care și-a propus să strângă povești ale femeilor afectate de decretul din 1966 al politicii ceaușiste. La ce să ne așteptăm în viitor de la acest proiect?

Jurnalul Decretului este cel mai recent proiect media în care e implicat colectivul Dela0. Practic, noi asigurăm coordonarea efortului jurnalistic. Planul e să publicăm 12 articole de profunzime despre urmările din prezent ale decretului ceaușist care a interzis avorturile la cerere.

Încercăm să ne uităm la efectele asupra sistemului sanitar, dar și la efectele asupra sistemului de asistență socială. Ne uităm și la discursurile publice tot mai prezente care militează pentru re-interzicerea avorturilor la cerere sau pentru neintroducerea educației sexuale în școli și, în general, pentru limitarea drepturilor reproductive. Tot la Jurnalul Decretului o să ne uităm și la traumele acestui trecut, pentru a înțelege dinamica de cauze și efecte din jurul unei astfel de decizii politico-administrative.

De fapt, Jurnalul Decretului este o poveste adevărată despre ce se poate întâmpla într-o societate care își propune să intre în dormitorul fiecărui cetățean. Până la mijloc de decembrie, o să tot publicăm episoade din această poveste.

Jurnalismul are acest rol de căpătâi de a da voce acelora care nu au o voce

În general, crezi că a crescut implicarea jurnaliștilor în rezolvarea unor probleme sociale?

Cred că dintotdeauna rolul jurnaliștilor a fost să semnaleze problemele sociale. Dacă semnalarea unei probleme este primul pas spre rezolvarea ei, atunci implicarea jurnalismului în sprijinul societății este practic precondiția esențială a profesiei noastre.

Dar accept că acesta e modelul teoretic, ideal. Și că, în practică, prea multe medii de presă sunt mai degrabă interesate să „joace” politic, să-și maximizeze pozițiile comerciale sau să funcționeze ca medii de propagandă și manipulare. Așa că, raportându-mă la această practică, ceea ce cred că a crescut în general, în ultimul deceniu, este zona de presă independentă în România. Și, odată cu ea, interesul jurnalismului nostru pentru problemele sociale.

Ca medie profesională, jurnalismul preocupat de social (și capabil să producă subiecte relevante în această zonă de interes public) nu stătea tocmai grozav la noi. Nu stă bine nici acum, e suficient să vedem, de exemplu, ce prost înțeleg televiziunile subiectul „asistaților social”. Dar jurnalismul independent a venit cu această optică nouă, în care interesul public s-a declinat tot mai mult în zona nevoilor și intervenției sociale. În definitiv, jurnalismul are acest rol de căpătâi de a da voce acelora care nu au o voce.

Noi, la Dela0, am produs în 2016 o serie întreagă despre problemele sociale din cartierul bucureștean Ferentari. Se cheamă Ferentari Lux, am publicat acolo multiple reportaje și investigații, dar și episoade video, plus un documentar de lung metraj („O lună din viața lor”, e de găsit pe Youtube). Acum zece ani, Ferentariul era subiect de știrile de la ora 5, un fel de rezervație în care presa te ducea doar în safari mediatic, să vezi lucruri exotice. Îmi place să cred că am contribuit cu efortul nostru la schimbarea acestei optici.

Ca echipă, am observat că stați foarte bine atunci când vine vorba de solidaritatea breaslei. Aveți numeroase recomandări pentru cititori către alte publicații, postați deseori despre munca colegilor voștri din presă. Poate e o normalitate în esență, dar eu nu am observat asta la prea mulți jurnaliști. De ce oare? Crezi că sunt comune orgoliile profesionale?

Nu cred că-i un motiv de laudă faptul că îi cităm pe colegii noștri de la alte publicații, fie din zona mainstream, fie din zona alternativă. Cred că tipul acesta de onestitate ține și de experiență (știm cât de greu e să faci jurnalism bun), dar și de necesitate (știm cât de important e ca publicul, inclusiv al nostru, să vadă modele de jurnalism bun și să înțeleagă de ce nu e posibilă o democrație fără jurnaliști).

În general, suntem critici la adresa felului în care e făcută profesia noastră. Dar asta nu înseamnă deloc că nu se face jurnalism bun în România. Și e normal să atribuim informațiile atunci când le folosim dintr-o astfel de sursă. După cum și noi am fost citați în multiple ocazii, când colegi jurnaliști au considerat că e valoroasă o informație sau alta documentată și publicată de noi.

Ce nu am reușit însă, în presa mainstream sau alternativă care își face onest treaba, e să ne strângem laolaltă într-o structură de reprezentare. Una care să traseze reguli profesionale, care să reprezinte sindical interesele jurnaliștilor și care să funcționeze ca mediu reactiv în fața propagandei și a manipulărilor deghizate în presă.

E normal să ne cităm între noi – dar ar fi logic să ne strângem și laolaltă pentru câteva obiective punctuale. Pentru că niciuna dintre redacțiile oneste nu poate lupta de una singură cu mass-fake-urile care li se prezintă românilor drept media. Pe termen lung, riscăm să rămânem fără meserie dacă nu întâmpinăm această fragmentare, căci va veni un moment în care publicul nu va mai crede, pur și simplu, că există jurnalism adevărat sau că o democrație nu poate supraviețui fără jurnaliști onești.

Vlad Stoicescu

Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu

Etichete:

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.