Cum este viața unui PR de evenimente? E un job ca oricare altul, care uneori poate să te copleșească?

De când mă știu mi-am permis luxul de a alege doar proiectele care îmi plac, care îmi spun ceva la nivel profund uman, care îmi pun mintea la lucru, care mă bucură și cu care simt că mă pot identifica. Și pentru că mi-am permis această libertate enormă, rar mi s-a întâmplat să simt oboseala lucrând. Nu știu cât se vede din afară, dar volumul de muncă al unui „om de comunicare” este imens. Însă atunci când faci lucrurile cu plăcere, cu bucurie, când ai alături de tine o echipă la fel de entuziastă, de talentată și de încrezătoare, pui pe „hold” oboseala. Nu o elimini, că nu ai cum s-o faci să nu mai existe. Dar poți s-o amâni puțin.

Pe de altă parte, mi se întâmplă destul de des să refuz proiecte atractive din punct de vedere financiar, după care am un moment de regret: „hmmm… în ce călătorie extraordinară aș fi putut merge cu banii ăștia!”. După care fac următorul exercițiu: îmi imaginez cum m-aș simți dând primul telefon pentru a propune un parteneriat media. Sau cum m-aș simți propunând un interviu unui jurnalist cu care lucrez în mod constant. Acest exercițiu durează doar câteva secunde însă e teribil de eficient. Îl recomand tuturor colegilor mei de breaslă care au dubii asupra anumitor proiecte.

Cu „Hektomeron” am descoperit atâtea culturi extraordinare, atâtea povești din toată lumea

Vorbind de proiecte, cum a fost în toată această perioadă de pandemie?

Pentru mine, a fost o perioadă extrem de plină. Am lucrat pentru proiecte de teatru din prima zi de lockdown și până acum. Pe de altă parte, vara lui 2020 mi-a permis o vacanță extrem de generoasă și mă bucur că am putut să mă bucur :). Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, cu care lucrez deja de 2 ani, a ieșit imediat ce s-a anunțat lockdown-ul cu un proiect online, o leapșa digitală cu actorii, care s-a desfășurat chiar pe facebook: #TeatruNcasACASAteatru. Proiectul a venit ca un răspuns instant la starea de incertitudine care s-a instalat brusc în viețile fiecăruia dintre noi, din nevoia de a crea o mișcare ce urma să ne țină pe cât mai mulți dintre noi acasă pentru binele nostru, al tuturor. Am avut un reach fantastic, pentru că oamenii veneau spre noi cu dorința de a fi scoși din cotidianul ambiguu.

Naționalul craiovean a fost primul teatru care a ieșit cu un proiect online, imediat ce au început restricțiile. La Craiova se repetă mult, se joacă mult, se întâmplă multe proiecte adiacente. Trupa e obișnuită să lucreze, pentru că Vlad Drăgulescu, directorul artistic al teatrului, e obișnuit să propună mereu proiecte noi, să lanseze provocări. La Craiova s-a transmis din generație în generație această dorință de a face lucruri extraordinare. E în ADN-ul teatrului, al echipei de aici. Cum să nu te formeze atâtea sute de experiențe incredibile din turneele făcute de Naționalul craiovean pe cinci continente, grație a doi oameni cu har și viziune, care s-au întâlnit aici: Emil Boroghină și Silviu Purcărete?

Cred că dovada faptului că spiritul acelor vremuri s-a păstrat este chiar proiectul grandios „Hektomeron”, unul din cele mai importante proiecte ale teatrului, aclamat la nivel internațional. La momentul la care Vlad a demarat proiectul (15 ianuarie 2021), mărturisesc că eram destul de sceptică în ceea ce privește implementarea lui. Planul lui Vlad era să coalizeze în echipă 100 de regizori din 100 de țări, fiecare dintre acești regizori urma să lucreze cu unul dintre actorii teatrului și să spună în manieră proprie câte o poveste pornind de la Decameronul lui Boccaccio. Totul s-a desfășurat fără cusur, iar ultimul episod a fost jucat și difuzat pe 23 aprilie. Varianta efectivă de lucru a fost foarte interesantă, pentru că regizorii evident nu au putut veni aici. Ei lucrau online, se întâlneau cu actorii via Zoom, Google Meet etc. La teatru se repeta zi lumină, în mai multe echipe. Colegii mei aveau grijă să pună cap la cap programele pentru că, evident, diferențele de fus orar erau foarte importante. Fiecare dintre performance-uri s-a întâmplat live la Teatrul Național din Craiova în sala care se transformase deja în „Studioul Hektomeron”. Episoadele, cum spuneam, se difuzau în regim de live streaming pe site-ul www.hektomeron.com. Propunerea lui Vlad a fost ca la final să unim toate aceste episoade într-un spectacol-fluviu, un maraton live, cu public. Toate aceste 100 de episoade alte „Hektomeronului”, puse cap la cap, au format un spectacol-eveniment de 25 de ore și 48 de minute, care s-a jucat în 21 iunie 2021, fiind unul dintre cele mai mari spectacole de teatru din lume. Cu „Hektomeron” am descoperit atâtea culturi extraordinare, atâtea povești din toată lumea, încât în fiecare zi, făcând research pentru prezentările regizorilor îmi spuneam „Aici vreau să ajung, aici vreau să ajung!”. Și s-au strâns multe țări! 🙂

Sunt bucuroasă că se vorbește atât de mult despre „Hektomeron” și despre Ziua Hektomeron, m-a bucurat tare mult includerea sa în programul ediției de anul acesta a Festivalului Național de Teatru și, poate, cine știe, vom ajunge să prezentăm și la Florența această instalație performativă, pentru că de acolo a pornit totul. Cum spuneam, când îți place foarte tare un proiect, pui pe hold oboseala. Iar tehnologia a fost ingredientul-cheie care a făcut posibil acest proiect inedit.

Te bucuri de tehnologie, de faptul că e din ce în ce mai prezentă în cultură în general, în teatru în special?

Tehnologia e un instrument foarte bun, evident. Și ar fi păcat să nu o folosim inteligent atâta timp cât există și face parte din viața noastră. Dar subliniez faptul că ador tehnologia în teatru doar atâta vreme cât e folosită ca suport pentru estetica spectacolului. Nu-mi place tehnologia ca scop în sine. Nu la teatru. Detest să văd tehnologie „pe gol”, fără gând în spate, fără motiv, fără justificare. Tehnologia în sine, de dragul de a fi „cool”, nu doar că nu mă încântă, ba chiar mă supără foarte tare, pentru că autorii care cred că „se scot” folosind elemente „up to date” jignesc constant inteligența spectatorilor. Ca spectator, mă deranjează foarte tare când văd că mi se flutură tehnologia prin fața ochilor, doar ca să dea bine. Parcă mi-l și imaginez pe regizor “Uite! Sunt și eu modern! Sunt și eu modern! Am proiecții în spectacol!” Teatrul de calitate e de foarte multe feluri, îmi vine să zic. Vă rog, nu mai încercați să fiți moderni. O proiecție lipită ca nuca în perete într-un spectacol nu reprezintă nimic valoros. În egală măsură, tehnologia „cu sens” („cu sens” e o expresie la modă, ca și tehnologia) e de apreciat extraordinar de mult, cu atât mai mult cu cât nu avem mari bugete pentru producții și de multe ori doar pasiunea și inventivitatea echipei artistice fac ca lucrurile să iasă așa cum ar trebui. Știu de acasă cât efort se depinde pentru a fi găsite soluții optime cu zero lei sau pe acolo. Un spectacol precum „Ziua Z” de Ionuț Sociu, regizat de Bobi Pricop, scenografia Oana Micu, cinematografia Mihai „Mushu” Popa și streaming Mizdan e un model de bune practici. Îi invit pe toți cei interesați de imersiunea tehnologiei în teatru să caute acest spectacol în repertoriul Teatrului de Stat Constanța.

Bobi Pricop folosește foarte bine tehnologia în spectacolele sale?

Bobi Pricop este unul dintre artiștii cu care lucrez destul de mult și care s-a folosit de toate mijloacele tehnologiei pentru a face diverse proiecte. Bobi integrează de fiecare dată tehnologia în spectacol, însă o face cu sens și asumat. Și este apreciat tocmai pentru că înțelege exact cum anume poate tehnologia să ajute un spectacol. Tind să cred că spectacolele lui sunt ca o bornă la care ne raportăm din punct de vedere al imersiunii tehnologiei în teatru.

Sper să nu mă apuce bătrânețea cu proiectul meu personal neterminat

Ai vreun proiect de suflet pe care ți-ai fi dorit să-l faci în perioada asta dar nu ai apucat, sau la care dimpotrivă ai avut ocazia să începi să lucrezi?

Toate proiectele la care lucrez sunt proiectele mele de suflet. Dacă nu le-aș considera așa, nu aș face parte din ele. Însă niciodată nu am timp pentru proiectele mele personale, pentru că în general lucrez cu artiști care sunt foarte activi și care vin de fiecare dată cu alte și alte proiecte noi. Acum vreo doi ani începusem să lucrez la un proiect al meu, care e un fel de IMDb al teatrului din România. Prima parte a pandemiei m-a ajutat foarte tare, pentru că a fost liniște și am putut să culeg foarte multe informații pe care am reușit să le pun cap la cap. Speram să și pot lansa acest proiect, doar că au început iarăși să vină în avalanșă alte proiecte și realmente pe al meu l-am lăsat baltă. Dar nu mi-am pierdut speranța că la un moment dat voi putea să definitivez proiectul ăsta și să-l lansez, pentru că ar fi un instrument util atât pentru breaslă cât și pentru public. E mare nevoie de o platformă în care să fie laolaltă toate informațiile legate de teatrul din România într-un mod foarte organizat, extrem de structurat și extrem de clar. Și, deși s-au făcut foarte multe încercări în sensul ăsta, niciuna nu a funcționat coerent și complet. Aici mărturisesc că am avut marele noroc ca soțul meu, Mizdan, să fi avut suficient timp la dispoziție atunci, pentru a programa acest mamut. Pentru că este un mamut. Nu este un site. Este o platformă foarte, foarte mare. Și da, sper ca la un moment dat să fie gata. Când… nu știu exact să-ți spun, pentru că de fiecare dată apar noi și noi proiecte. Ceea ce mă bucură fantastic. Dar, în același timp, sper să nu mă apuce bătrânețea cu proiectul meu personal neterminat. Sper să-l lansez la un moment dat.

Tu când te mai relaxezi un pic?

Avantajul și dezavantajul unui om de comunicare e că el nu poate exista în sine. E o parte dintr-un întreg. Ține de context și de foarte mulți oameni când anume se programează anumite proiecte. Dacă apare un proiect pe care nu aș vrea în ruptul capului să-l ratez, nu pot să zic „mai amânați un pic evenimentul pentru că eu nu sunt încă disponibilă”. Depind foarte mult de echipele de creație și de programele teatrelor și ale artiștilor. Încerc de fiecare dată să mă pliez pe programele lor.

Și când mai ai timp de viața ta? De excursii, sau ce îți dorești să mai faci.

Pentru mine, călătoriile sunt obligatorii. Ele nu au cum să nu existe în viața mea. Într-adevăr, lucrez foarte mult, sunt perioade în care am și câte 4 proiecte simultan, ceea ce nu e chiar vesel, fiindcă nu mai am 25 de ani, dar, așa cum am tot zis, pun pe „hold” oboseala. În 2021 nu am călătorit așa de mult pe cât mi-aș fi dorit. Însă 2020 a fost un an chiar bun din punctul ăsta de vedere. Mă gândeam „uite, e și o parte bună în povestea asta cu pandemia: nu mai stai la cozi pentru o poză cu un apus de soare mirific în Lisabona, nu te mai duci în spații aglomerate, nu mai stai la cozi la muzee, nu aștepți să intri în restaurante”. Am mers de două ori în Portugalia în perioada asta și m-am bucurat foarte tare de toată liniștea pe care ți-o oferă o perioadă pandemică, pentru că ești tu cu tine și cu orașul. Șii… asta e tare frumos. Adevărul e că e absolut minunat să călătorești acum.

Munca ta în PR-ul de evenimente te-a trecut prin multe, ți-a oferit o viziune mai amplă asupra culturii românești. Ai vreo observație despre evoluția ei? Ți-a atras atenția vreo schimbare în paradigma artiștilor, în cea a consumatorilor, sau a legăturii dintre cele două?

Timpurile pe care le trăim își pun teribil amprenta asupra noastră. Cred că ar fi bizar să nu se întâmple asta, nu? Uite, Radu Afrim a făcut un spectacol superb despre pandemie, despre ce se întâmplă cu noi, cu sufletele noastre, cu fricile noastre, cu angoasele noastre, cu amintirile și iubirile noastre. Un spectacol sensibil, lucrat în filigran. „Inimă și alte preparate din carne” se numește. Radu a început repetițiile anul trecut, pe la jumătatea lunii august. Premiera a avut loc în 3 octombrie. Am reușit să jucăm o singură reprezentație. După care teatrele s-au închis, s-au deschis, s-au închis iar, s-au redeschis și tot așa, iar spectacolul nu a mai putut fi programat. A fost văzut însă online de către juriul UNITER și a și câștigat Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol al anului.

Artiștii au simțit nevoia să vorbească despre toată perioada asta extrem de neașteptată a pandemiei, și Radu a făcut-o cel mai bine. Acest spectacol este „cea mai frumoasă cronică a pandemiei” a zis Horia Ghibuțiu după spectacol și-mi place atât de tare caracterizarea asta încât o zic și eu mai departe, pentru că mi se pare că e cea mai potrivită descriere.

A fost un moment al întâlnirii foarte frumoase cu acest nou tip de spectacol, în care mă regăseam

Vorbești cu multă pasiune despre teatru. Te-ai dedicat mai degrabă PR-ului de teatru? Îl preferi pe acesta celui de muzică? Sau doar s-a întâmplat?

De mică am învățat că e important să iau lucrurile așa cum vin. De câte ori mi-am făcut planuri temeinice am constatat că viața avea alte planuri pentru mine. Mai bune :). Așa că decizille mele în a lucra într-un domeniu sau altul au venit organic. Am lucrat în teatru din timpul liceului, am avut șansa enormă să fac parte din echipele mai multor spectacole montate în TNB în anii 1995-99. Evident, decizia de a urma teatrologia la UNATC a venit și ea, la fel de organic. Însă, după mulți ani de lucrat intensiv în această mică industrie, am constatat că nu mă mai regăseam în ce se întâmpla în teatru. Și uite-așa am ajuns, printr-o întâmplare aș fi tentată să spun, dar știu că nimic nu e întâmplător, să lucrez în muzică și în radio, în paralel. Primul proiect din sfera muzicală a fost în 2007, când m-am ocupat de lansarea albumului “Vreau să simt Praga” scos de trupa de rock alternativ Travka. O formație despre care până atunci nu știam prea multe, auzisem o singură piesă scoasă de ei, „Corabia nebunilor”. Am ascultat noul lor album. Și îmi amintesc că am început cu ultima piesă de pe album, “Venus”, ceva instrumental care avea să anunțe (ne-am dat noi seama mai târziu) un nou proiect fabulos făcut de 3 din cei 5 membri ai trupei – discoballs. Iar TRAVKA am constatat că era un adevărat fenomen, trupa avea enorm de mult public, la concertul de lansare veniseră în jur de 1.000 de persoane. Enorm de multă lume, nici nu vă puteți imagina. Țin minte că m-am dus pentru o clipă în fața scenei, să verific ceva, între timp concertul a început, iar eu nu m-am mai putut mișca de acolo, atâta lume era. Alte timpuri. Alte lumi. Atâta liniște în sufletele noastre. Am lucrat intensiv cu Travka, apoi cu discoballs, după care cu minunata trupa Alternosfera, din Republica Moldova. Am avut o perioadă foarte lungă (vreo 10 ani chiar) în care nu mi-a fost deloc dor de teatru, pentru că ceea ce se întâmpla la nivel muzical era foarte puternic, avea impact, avea poveste și candoare și mai era ceva ce în muzică îmi place enorm de mult: spre deosebire de teatru, în care ești nevoit, ca artist, să faci parte din anumite echipe, în muzică, trupa e singură cu muzica ei, cu fanii ei, cu concertele ei, cu producția ei. Pe când în teatru, un actor nu poate fi actor strălucit fără regizor, la fel cum nici scenograful nu poate fi genial dacă nu are lumini și tehnic. Teatrul e o muncă de echipa. Nu putem unii fără alții. În muzică e complet diferit. Doar că, după momentul Colectiv, 30 octombrie 2015, n-am mai putut să lucrez în industria muzicală. Am oprit absolut toate proiectele pe care le aveam și luni de zile am stat fără să dau vreun mail, fără să lucrez, fără să gândesc vreo campanie. Nu mai vedeam motivul pentru care ar fi avut sens să mai fac ceva. Ce s-a întâmplat în acea noapte în Colectiv a fost mai mult decât puteam duce.

Dintr-o pură întâmplare am ajuns să lucrez din nou pentru un spectacol de teatru, la câteva luni distanță după momentul Colectiv. Un spectacol făcut de Bobi Pricop la Teatrul Național din București, în scenografia lui Adrian Damian. În acest spectacol, culmea, lucra și soțul meu, Mizdan, care făcea parte din echipa de creație. Spun „culmea” pentru că Mizdan, un programator extraordinar care cercetează permanent noi concepte de autonomie a roboților, un mare cinefil și membru fondator al trupelor Travka și discoballs, era, la acel moment, un anti-fan al teatrului. Din fericire pentru noi toți, lucrurile s-au mai schimbat 🙂

Așadar, Mizdan i-a făcut lui Bobi recomandarea de a lucra cu mine pentru PR-ul acestui spectacol, lucru care mi s-a părut de o grație extraordinară. Primul meu răspuns a fost „nu știu dacă mă interesează, ar trebui să văd spectacolul”. Pe Bobi și pe Damian nu îi cunoșteam, nu le văzusem spectacolele. Fiind mult mai mici decât mine, se lansaseră după ce eu plecasem din teatru. Am văzut spectacolul. M-a emoționat, m-a fascinat. Era tot ce căutasem eu în teatrul cu care aveam de-a face atunci când am plecat și nu găsisem. Era viu. Era de aici și de acum. Era uman. Avea acel tip de firesc pe care încetasem să-l mai caut, pentru că părea de ne-găsit. Era multă tehnologie folosită cu rafinament în această producție, dar absolut fiecare imput era folosit cu sens, în sprijinul spectacolului, și nu de dragul demonstrației. Iar acest spectacol, „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” m-a făcut să mă întorc la teatru, după 10 ani de pauză. A fost un moment al regăsirii și le sunt recunoscătoare lui Mizdan, lui Bobi și lui Damian, că mi-au oferit șansa de a mă întoarce „acasă”. Iar dacă am trezit curiozitatea cititorilor, povestind despre această producție – ea se află încă în repertoriul TNB-ului, așa că sper că veți merge s-o vedeți. Aștept să-mi spuneți cum vi s-a părut! 🙂

Iar legat de radio – cred că nici nu am conceput vreodată să nu lucrez aici, pentru că am fost un mare fan Radio Guerrilla din prima zi în care acest post de radio a fost lansat, iar toate proiectele pe care le făceam în teatru și film, până să ajung să fac parte din această echipă, erau susținute de Radio Guerrilla. Țin tare mult la echipa Guerrilla și cred că, atâta vreme cât acest post de radio va continua să existe, voi fi și eu o mică-mititică părticică din el. Sunt fericită că Bogdan Șerban m-a invitat să curatoriez rubrica lui de poezie, “Stand-up Poetry la Radio Guerrilla”. Au trecut 4 ani de când există această oră de poezie în FM și e incredibil cum crește numărul de ascultători, de la o ediție la alta.

A fost și o evoluție a gusturilor personale?

Întotdeauna gusturile personale au fost foarte „vocale” în alegerile profesionale pe care le-am făcut. Încerc să fiu la curent cu tot ce se întâmplă, atât în teatru, cât și în muzică, iar când apar proiecte precum „Radio”, spectacolul făcut de Bobi Pricop, la Craiova, n-am cum să fiu altfel decât extrem de fericită. Am trei mari iubiri profesionale: teatrul, radioul și muzica, iar spectacolul acesta făcut de Bobi la Naționalul craiovean le conține pe toate trei. Spectacolul a avut premiera în decembrie 2019, însă s-au jucat doar foarte puține reprezentații până acum, din pricina lockdown-ului. Sorin Leoveanu, actorul care joacă rolul principal, e excepțional în rolul lui Barry Champlain. Și mărturisesc că am văzut prima repetiție cu un nod în gât, pentru că, la cum și-a construit Leoveanu personajul, aveam mereu în minte un om de radio drag, icon pentru multe generații, care din păcate nu mai este printre noi. Iar muzica din spectacol…. waaa… muzica e personaj principal, pentru că Eduard Gabia face un remarcabil performance. Muzica creată de Edi are nerv, are gând, are frison. Însă pe lângă toate aceste calități ale spectacolului, „Radio” mai poartă un loc special în inima mea și datorită faptului că reprezintă prima mea colaborare cu echipa inimoasă, profesionistă și foarte talentată a Naționalului craiovean.

Iar muzica și teatrul lucrează foarte bine împreună acum în viața și în cariera mea, pentru că am început de ceva vreme să combin lucrurile: am reînceput colaborarea cu Alternosfera și, în paralel, continui proiectele pe care le am în teatru. Deocamdată mi se pare că funcționează foarte bine. Îmi doresc să existe un punct în care cele două arte să se întâlnească frontal și, cine știe, poate va lua naștere un proiect în care teatrul și muzica să fie prezente în proporții egale, pentru că publicul celor două tipuri de arte nu e atât de divizat pe cât am zice.

Poate tipurile de implicare sunt un pic altfel? La muzică e mai degrabă participare emoțională, pe când la teatru începe să intervină un pic și intelectul?

Cred că dacă ajungi să îți pui prea multe întrebări în timpul unui spectacol de teatru și nu ești acolo, în atmosfera și în lumea spectacolului, s-ar putea ca producția să fie un pariu necâștigat al regizorului. Nu știu care e rețeta perfectă, cei care se ocupă cu teoretizarea teatrului sunt în măsură să răspundă mult mai bine, însă pot să vorbesc aici din poziția mea de spectator, pe care o exersez constant: când mă duc la teatru vreau să fiu în poveste, vreau să mă captiveze cu totul ce se întâmplă pe scenă. A, că nu mai pot să dorm noaptea când ajung acasă și că mă gândesc pe urmă la un miliard de lucruri, că îmi pun o sumedenie de întrebări și încerc să caut o grămadă de răspunsuri și o grămadă de referințe, asta e altceva și e foarte bine să fie așa. Dar dacă în timpul spectacolului încep să analizez foarte multe lucruri, s-ar putea ca ceva să fie greșit în spectacolul acela. Însă, repet, cred că ține de structura fiecăruia dintre noi. Pentru mine, emoția e foarte importantă în spectacol. Iar un spectacol de teatru fără emoție nu e un gen de performance pentru care să mă dau în vânt. Nu-mi place prețiozitatea goală. E pentru snobi. Emoția pe care mi-o produc spectacolele lui Radu Afrim, cu care am marea bucurie de a lucra la Craiova, este de neînlocuit. Afrim e un mare vrăjitor. Îți fură sufletul și ți-l sparge în bucățele mici-mici-mici, pe care nu le aduni de pe jos prea ușor. Și pentru asta îl ador. Pentru mine, el e autorul celor mai frumoase, sensibile, profunde, pline de umor și triste lumi pe care le-am simțit la teatru.

Evident, nu voiam să sugerez că emoția poate lipsi la un spectacol de teatru. Doar că uneori, la teatru, începe să apară componenta rațională, dar ea lipsește aproape cu desăvârșire la un concert.

Acolo primordială este emoția și energia care se întâmplă pe scenă. Iar rock-starurile au această autoritate incredibilă asupra publicului, pe care nu o regăsesc în alte arte. La un concert, trupa e dirijorul suprem.

Și cred că și conexiunea spectatorilor, între ei, e mai puternică la concert decât la teatru. La teatru ești mai absorbit în universul de pe scenă.

Așa e. La teatru suntem unu la unu. Percepția noastră față de un spectacol de teatru este individuală și extrem de subiectivă. Pune zece oameni să vadă același spectacol și vei avea, în final, zece păreri. E firesc să fie așa, trecem prin filtrul nostru interior tot ce primim și percepem în manieră extrem de personală totul. Iar acum, că suntem și distanțați fizic… Uite, aseară am fost la teatru și aveam în stânga mea un loc liber, în dreapta mea un loc liber, în fața mea era un loc liber, în spatele meu un loc liber. Liber 360°. Așa că eram eu și era ce se întâmplă pe scenă. Deci spectacolul era doar pentru mine, iar asta e ceva foarte prețios. Și e important să ne povestim aceste experiențe și să le dăm mai departe. Altfel… cum altfel ar putea dăinui peste ani energia unui spectacol de teatru?

Spectacolul de teatru face parte din patrimoniu

Crezi că asta se transpune și în online? În momentul când vezi un spectacol de teatru în fața laptopului, ai senzația că este o reprezentație doar pentru tine?

Cred că dacă filmarea este impecabil făcută, sentimentul poate fi asemănător. Dar sunt puține aceste exemple de bune practici… din experiența mea de spectator, pot să numesc două producții impecabil de urmărit în mediul digital: „Orașul cu fete sărace” de Radu Tudoran în regia lui Radu Afrim, la Teatrul Național din Iași și „Conferința iraniană” de Ivan Vîrîpaev în regia lui Bobi Pricop, la Teatrul Național din Sibiu. Sunt foarte puține spectacole de teatru filmate astfel încât să simți că ți se adresează doar ție. Să filmezi impecabil un spectacol de teatru nu e ceva simplu. Nu e de ajuns să ai trei camere bune. A filma o producție în spiritul spectacolului implică destul de mult efort și considerabil know-how.

Multe spectacole au o reprezentație, două, trei… zece… câte sunt. Și, pe urmă, pentru spectatorii de peste decenii, sunt pierdute complet. O arhivare, în fiecare teatru, ar putea să fie utilă?

Sper că pandemia a fost un semnal de alarmă suficient de puternic pentru toată lumea, încât fiecare instituție să încerce să găsească cea mai bună metodă de a-și filma cât mai profesionist producțiile. Pentru că, din păcate, în continuare, fiecare se descurcă cum poate. Ministerul Culturii ar trebui să găsească pârghiile necesare pentru a lansa un program prin care spectacolele importante ale teatrelor din România să fie filmate profesionist și arhivate corespunzător. Spectacolul de teatru face parte din patrimoniul nostru, e trist că nimeni nu vede asta.

Bianca Boitan Rusu

Interviu realizat de Militon Stănescu

Etichete:

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.