„O Mie de Semne e un demers de nișă, am fost conștient de asta încă de la început”
Citez din „nota duminicală” – unul dintre articolele recente –: „O Mie de Semne este de mai bine de trei ani și jumătate jobul meu. Nu e un loc de muncă propriu-zis, ci modul ideal în care aș fi vrut să-mi petrec ziua de lucru la un job adevărat”.
Nu a fost practic o „cale de angajare”, fiindcă nu există (sau nu a fost creată) o relație de tip angajat-angajator. Pur și simplu a fost o situație în care am avut de ales: îmi caut un job sau fac ceva care îmi poate satisface acel „mod ideal în care aș fi vrut să-mi petrec ziua de lucru la un job adevărat”. Am ales a doua variantă, asta într-o perioadă în care îmi expirase șomajul și trecusem peste acel așa-zis an sabatic în care am pus la punct romanul „Sebastian”. E o formă mai dulce de șomaj, dacă pot spune așa, fiindcă veniturile mele lunare, cu unele excepții, cam pe acolo se situează, adică la nivelul unui șomer. Dacă vreți un răspuns direct, O Mie de Semne este un paliativ convenabil.
O „platformă culturală care promovează literatura și istoria Bucureștiului”. A fost mult optimism la baza acestui demers, ați avut și îndoieli? Mă refer la interesul publicului pentru astfel de propuneri… literatură, istorie. Așa cum spuneați în aceeași „notă”, oamenii au, mai mereu, „altele pe cap”. Și, după mai bine de trei ani, cum e cu optimismul? Întreb fiindcă știu că mulți și-l pierd.
Asta știu să fac cel mai bine, cred, deși cât timp am lucrat la ziarul „Ring” am cam trecut prin toate secțiile (inclusiv în pagina de monden, unde am realizat niște interviuri). Am avut șansa extraordinară să scriu despre istoria Bucureștiului, luând-o practic de la zero, însă din păcate pe O Mie de Semne am pierdut acest pariu. Am cărți, am posibilitatea să fac documentare serioasă, însă nu am suficientă forță și mai ales timp să le duc pe amândouă. Așa că am rămas pe zona cultural-literară. O Mie de Semne e un demers de nișă, am fost conștient de asta încă de la început, însă am reușit, cu răbdare, perseverență și optimism (că tot ați pomenit), să ajung până în acest punct. La început nu ni s-au dat prea multe șanse, unii chiar ne-au luat peste picior, însă am demonstrat că avem în primul rând disciplină (pariul este să fim alături de cititorii noștri zilnic, lucru pe care l-am reușit în proporție de aproximativ 95%, ceea ce nu este rău deloc), apoi entuziasm și, nu în ultimul rând, pricepere. Anul acesta a venit și o confirmare, Premiul Promotorul Cultural al Anului la Festivalul Internațional de Poezie și Muzică de la Bistrița, ceea ce nu e puțin lucru. În consecință, nu ne-am pierdut optimismul, deși au fost și momente neplăcute, despre care nu vreau să mai vorbesc.
„Norocul foarte mare este că primesc cărți de la edituri”
Din prezentarea pe care o aveți pe O Mie de Semne: scrieți poezie și proză, sunteți reporter și fotograf de ocazie. Și citiți și scrieți despre ceea ce citiți. În ce ordine?
Îmi place foarte mult să citesc. Este de departe prima dintre opțiuni. Sunt un cititor insațiabil, iar lista mea de lecturi este neobișnuit de lungă pentru un om ajuns la o anumită maturitate (citesc ca un adolescent, uneori grăbit, alteori melancolic, plictisit doar de cărțile ceva mai slabe) – și spun asta deoarece nu am, cum am mai auzit că se practică, rigurozitate în alegerea cărților, o așa-zisă sistemă, dimpotrivă, sunt nedisciplinat și umoral. Cam așa mă comport și când scriu. Sunt un scriitor capricios, proteic și depind foarte mult de inspirație. Am proiecte sau cărți încheiate, abandonate pur și simplu, de al căror conținut abia dacă-mi mai amintesc. Atunci când vine vorba despre lecturi, lucrurile se schimbă un pic. Scrisul mă face fericit două sau trei luni pe an, pe când cititul tot timpul. Și citesc de pe la 5-6 ani. Ca să vă răspund integral, reporter nu prea mai sunt de când a început pandemia (îmi plăcea să merg la evenimente literare, lansări și în mod deosebit la târgurile de carte, însă din păcate nu prea mai e cazul). Fotografia artistică a rămas doar un deziderat, fiindcă nu am talent. Făceam poze, în mare parte nereușite, doar la evenimente.
„Poșta redacției a fost de-a lungul timpului cea mai frecventată și frecventabilă rubrică”
Am înțeles, biroul e în sufragerie. Asta n-ar mai surprinde pe nimeni. Dar cum e cu echipa tată-fiu? Noi nu prea avem cultura afacerilor de familie. Nu, nu insinuez că jurnalismul cultural ar fi… vreo afacere. Iar copiii, în general, fug cât mai departe de domeniul în care lucrează părinții.
Am o relație excelentă cu cei doi fii ai mei, Dan și Mihai. Când am pornit O Mie de Semne, a fost o discuție de familie. Le-am spus ce mi-aș dori (formula era „ce m-ar face fericit”) și așa s-a născut acest proiect. Dan se ocupă exclusiv de partea tehnică (el a pus la punct tot ce ține de funcționarea site-ului). Mihai este bun la toate, cum s-ar spune, iar eu muncesc pe partea de conținut. Nu este o afacere deocamdată, însă ar putea deveni, cine știe?
Sunteți la nivelul 166 pe Patreon și țintiți nivelul 200. Cum merge?
Eram optimist când am spus „nivelul 166$”. Acum e doar de 134$. Lucrurile fluctuează, depinde doar de cei care au disponibilitatea să doneze pentru acest proiect. M-am bucurat de-a lungul timpului de generozitatea multor oameni, cărora le mulțumesc și aici. Fără ei mi-ar fi fost foarte greu. M-am obișnuit să trăiesc cu (foarte) puțin. De exemplu, luna aceasta, pe lângă cei 134$ mai există doar o singură donație direct în cont. Sunt singurii bani de care dispun. Este greu, într-adevăr, însă asta este ceea ce am ales să fac. Știam că nu mă voi îmbogăți. E drept, n-am crezut că după trei ani și jumătate situația va rămâne destul de instabilă, însă nu am de ales și merg mai departe. Norocul foarte mare este că primesc cărți de la edituri (le mulțumesc încă o dată), altminteri nu aș fi putut face față.
Cine sunt cei pe care îi publicați pe O Mie de Semne? De exemplu, aveți multă poezie. E așa pentru că sunt mai mulți poeți decât prozatori, sau pentru că favorizați poezia? În ceea ce privește proza scurtă, am citit texte care mi-au plăcut în mod deosebit. Dana Banu, de exemplu.
Am făcut anunțuri repetate că publicăm poezie și proză. „Poșta redacției” a fost de-a lungul timpului cea mai frecventată și frecventabilă rubrică. Singurul criteriu de selecție a fost valoarea textelor. Sunt mulți tineri poeți debutați pe O Mie de Semne care acum au cărți publicate. Sigur, poezia a avut prioritate deoarece este, din punct de vedere cantitativ, mult mai accesibilă. Proza presupune un mai mare angajament din partea cititorului și se cunoaște foarte bine cursa aceasta nebunească, de neoprit, a cotidianului. Oamenii nu au timp să citească texte lungi, e o realitate pe care o știam de la ziar. E un criteriu natural de selecție. În concluzie, poezia s-a impus nu datorită vreunui favor, ci pentru că e mai ușor de citit online. Pe de altă parte, am publicat și proză scurtă de bună calitate. Pe Dana Banu o cunosc de multă vreme și mă bucur că ne-am regăsit pe O Mie de Semne prin intermediul textelor ei. O public mereu cu plăcere.
„Există granițe trasate cu îndârjire, iar cei care le păzesc sunt tot timpul cu mâna pe trăgaci”
Priviți de pe o poziție privilegiată fenomenul literar actual din România, așa polarizat cum se dovedește el. Cum l-ați descrie? În cel puțin două abordări: calitatea producției literare, pe de o parte, dar și pattern-uri de comportament și mentalități, pe de altă parte.
E o întrebare al cărei răspuns ar putea acoperi de unul singur întreg interviul. Nu pot spune că privesc fenomenul literar actual din România de pe o poziție privilegiată, aș zice mai degrabă dimpotrivă. Eu sunt un marginal, un tip destul de discret, lucru care este probabil cauzat de nevoia permanentă (și acută) de intimitate. Nici înainte de pandemie nu ieșeam așa des în „lumea literară”. Aș vorbi însă un pic despre această polarizare, care este un fenomen destul de neobișnuit pentru un om care a copilărit pe maidanele din Ferentari, acolo unde până și între găștile care se urau cu consecvență existau armistiții în timpul cărora descopereau mirate că au numeroase puncte comune. În lumea literară din ziua de azi e ușor de observat că există granițe trasate cu îndârjire, iar cei care le păzesc sunt tot timpul cu mâna pe trăgaci. Nu știu de ce se întâmplă asta, nu-mi explic fenomenul. Până la urmă – exceptând unele cercuri care chiar sunt privilegiate – nu știu ce câștigă unii sau ceilalți. Poziții de putere, influență, prioritate la publicare etc. sunt noțiuni care-mi sunt străine. Fiind un marginal, cum spuneam, privesc cu uimire la tot acest spectacol. Poate că este singurul privilegiu pe care-l am. Și, last but not least, să vă spun ce apreciez: cărțile bune și oamenii de calitate. Din fericire, n-au dispărut cu totul.
Scrieți recenzii, primiți cărți pentru a fi recenzate, presupun că sunteți chiar persuadat să o faceți. Credeți în instituția recenziei? Ce este o recenzie în contextul actual al circulației informației și al schimbului de opinii? E importantă pentru autor? Sau pentru public? Sau pentru ambele părți? Pentru recenzent cum este?
Cum spune și rubrica de pe O Mie de Semne, sunt un „amator de critică”. Cred că recenziile au un rol important, în primul rând de popularizare. Placa turnantă a acestui proces este reprezentată în cea mai mare parte de platforme precum O Mie de Semne (nu exclusiv, firește, mai sunt câteva site-uri foarte bune). Chiar dacă nu fac critică de întâmpinare, fiindcă nu am calificarea profesională și talent pentru așa ceva, sunt convins că aceste recenzii sunt utile pentru toți cei care fac parte din fenomen: scriitori, edituri, cititori. Mă bucur că editurile au înțeles de mult timp acest lucru și colaborează cu noi. Cum este pentru recenzent? Uneori este obositor. Mi-aș dori să am geniul și determinarea lui Dan C. Mihăilescu, un performer al lecturii (citea în medie o carte pe zi când prezenta la ProTv) cu un talent fantastic de a te convinge să iubești cărțile. În lipsa geniului și a determinării, încerc să mă mențin la un nivel mulțumitor. Vă asigur că satisfacțiile nu sunt puține.
„Nu vă gândiți că e musai ca toți să stea cu mâna la falcă și să citească încruntați Hegel ori categoriile lui Aristotel”
Nu ne putem lăuda cu cine știe ce pasiune a românilor pentru lectură. Căutăm mereu să ne explicăm de ce stau așa lucrurile. Sigur v-ați pus astfel de întrebări și sigur ați ajuns, dacă nu la concluzii, cel puțin la ipoteze de lucru.
N-aș risca să repet și eu clișeul „românii nu citesc”. Cred, mai degrabă, că românii nu citesc suficient. Și nu pentru că nu și-ar dori. Ci pentru că, pe de o parte, nu au timp (exercițiul de supraviețuire în România este epuizant). Iar pe de altă parte pentru că, probabil, nu au bani să cumpere cărți, deși aici e de discutat.
În România asistăm la o spirală a irosirii. Ne irosim timpul de parcă ar fi nelimitat. Există un timp de mers la mall, la o bere cu prietenii, la serviciu, la cinema, la teatru și mai numiți dvs. alte preocupări de felul acesta. Ar trebui să existe însă și un timp al lecturii. De ce? Fiindcă vom deveni un popor fără imaginație. Eu mi-am dezvoltat imaginația citind. Mă uit în jurul meu și văd tot timpul oameni îmbufnați, țâfnoși, triști, debusolați. Observându-le privirile, aș putea să spun care citește și care nu. Eu cred că există o anumită expresivitate a celor care posedă inteligență și imaginație. Aceștia fac cu siguranță parte din categoria pasionaților de lectură. Și nu vă gândiți că e musai ca toți să stea cu mâna la falcă și să citească încruntați Hegel ori categoriile lui Aristotel.
Nu trebuie să existe granițe când vine vorba de lectură. Recent am avut ocazia să citesc din scoarță-n scoarță o carte de gastronomie. Vă spun că este pasionantă și atașantă. Sau ce ne-ar putea împiedica, adulți fiind, că citim cărți pentru copii? Mie-mi plac și acum poveștile lui Andersen, care sunt valabile, dacă e să judecăm lucrurile corect, atât pentru cei mici, cât și mai ales pentru adulți.
Oferta de carte este torențială, copleșitoare. Și acum am să mă contrazic nițel: găsesc mereu cărți foarte bune la 5, 7 sau 10 lei. Oricine, cred, și le-ar putea permite. Rămâne doar problema timpului. Sunt folositoare chiar și câteva pagini citite seara, înainte de culcare. Și n-aș risca, încă o dată, să dau vina doar pe lipsa educației, a mijloacelor de convingere, a banilor sau a timpului. Mai este vorba și de calitatea umană.
Cum spuneam, cine vrea să citească, citește. Una peste alta, este vorba despre o plăcere. De ce ar trebui să fiu împins de la spate sau „educat” ca să mă bucur de o carte? Nu văd sensul unui asemenea demers. Cărți sunt pretutindeni, trebuie doar să întinzi mâna. Cine nu o face nu poate privi cu aceiași ochi un film, o piesă de teatru, un spectacol de orice natură. Și știți de ce? Fiindcă nu are imaginație, sau cel puțin nu are imaginația unuia care în copilărie i-a citit pe Dickens, Selma Lagerlöf, Mark Twain sau Jack London.
„Cel mai rău este că ne-am pierdut capacitatea de a fi în imaginar”
Aș risca să spun că cei care nu citesc au comodități acaparante. Preferă să dea 20 de lei pe un pachet de țigări în loc să-și cumpere două cărți la reducere ori au întrebări derizoriu sapiențiale: ce-mi trebuie mie cărți? Sau: ce-mi trebuie cartea, dacă am văzut filmul? Este vorba de alegeri făcute prin excludere. Preferă să vadă „Dune” la mall, fiindcă e cool să stai pe un scaun confortabil, cu popcorn în brațe, și să te uiți la efecte speciale livrate de-a gata. Dar ia să-l citești pe Frank Herbert și să-ți faci propriul film, la tine-n cap! Acolo este exercițiul imaginarului, acolo este serotonina. Întrebările pe care mi le pun zi de zi (rămase fără niciun răspuns) nu contează. Toți ar trebui să ne punem problema: ce este o carte, de ce există ea, cui îi folosește? În funcție de răspunsuri pot exista și ipoteze de lucru. Firește că educația își are rostul ei, însă nu e determinant acest rol. De multe ori ajunsesem în școală să disprețuiesc cărți minunate, dar care-mi erau impuse. Le citeam în silă sau nu le citeam deloc, fiindcă îmi plăcea să fac eu alegerile, chiar dacă nu erau întotdeauna cele potrivite. Poate că și aici este o cauză a neputinței și a distresului din educație: copiii ori nu sunt lăsați să aleagă (când există cu adevărat posibilitatea asta), ori li se impun liste inadecvate, cu lecturi obligatorii (niciodată n-am înțeles ce-nseamnă asta) care-i lasă complet indiferenți. Și așa ajung să urască exercițiul lecturii, considerându-l rezultatul unei coerciții.
Ca o concluzie succintă, fiindcă m-am întins nepermis de mult, mai adaug doar faptul că zilnic mă străduiesc pe O Mie de Semne să contribui la efortul de popularizare a cărților și a lecturii. E una dintre soluții, desigur insuficientă. Ne-am obișnuit să vedem lucrurile la nivel macro. Acolo jos, însă, la nivel micro, o să observăm că au dispărut într-un ritm delirant bibliotecile de cartier, librăriile etc. Și asta ar putea fi (sau este) o explicație.
Cel mai rău este că ne-am pierdut capacitatea de a fi în imaginar. Pe vremuri era o cale foarte eficientă de a scăpa de coșmarul cotidianului. Astăzi există, cum spuneam, comodități acaparante. Cum scăpăm de ele, nu știu. Ceea ce știu este că soluția, cu adevărat, se găsește în fiecare dintre noi. Doar când vom face un plonjeu autoscopic și vom descoperi golul acela care nu poate fi umplut decât cu cărți, cu lectură, ei bine, abia atunci se va putea face pasul ăla mic spre altceva mai mare, mai important. Chiar dacă sună a truism, orice drum începe cu un prim pas. Dacă urmează o aventură sau o călătorie rutinieră, depinde de imaginația fiecăruia.
Interviu realizat de Carmen Corbu