Irina Anghel: „Nu trăiesc luxul de a avea ceea ce se cheamă writer’s block”

„Fiecare fuge de acasă în felul lui ca să se reîntoarcă… mai el însuși”

De unde a pornit romanul tău? Dar asocierea cu albumul trupei The Rolling Stones, „Beggars Banquet”?

Ideea romanului și „Beggars Banquet” sunt foarte strâns legate. Totul a pornit de la o conversație pe care am auzit-o într-o librărie în liceu. Căutam un cadou alături de o prietenă, când a căzut undeva lângă mine un album cu fotografii cu Rolling Stones pe care l-au ridicat câțiva bărbați mai în vârstă și au început să-l răsfoiască. La un moment dat, unul dintre ei a pomenit de „banchetul cerșetorilor” și ceva din cum suna acest titlu în română m-a făcut să mă simt ca și cum am dat peste ceva. Trebuia pe atunci să scriu o povestire pentru un concurs de la școală, așa că am îmbinat propria căutare a unui cadou cu acei bărbați care vorbeau despre banchetul cerșetorilor și-a ieșit o primă versiune a începutului – și finalului – a ceea ce urma să devină cartea mea. Din liceu și până am trimis romanul la tipar, am dezvoltat și-am adăugat la firele pe care le-am descoperit atunci: o legătură (sau mai multe) care refuză să se rupă, misterul dispariției lui Mișu, poveștile pe care le naștem după pierderea unei persoane.

„Cred că personajele mele sunt mai mari decât ce-am putut eu să scriu în carte”

Albumul conține o melodie, Prodigal Son (Fiul risipitor), care începe așa: „Ei bine, un băiat sărac a luat pâinea tatălui său și a pornit-o la drum”. Nu pot să nu observ asemănarea dintre acest fiu risipitor și personajul Mișu din carte. Au în realitate vreo legătură?

Nu mi-a trecut niciodată prin cap până acum această legătură, dar m-a emoționat faptul că ai văzut-o tu. Cred că personajele mele sunt mai mari decât ce-am putut eu să scriu în carte, și mă bucur că, prin asocieri ca asta, cumva continuă povestea lor.

Acum, versurile mă duc cu gândul la fiecare dintre personajele principale, pentru că fiecare fuge de acasă în felul lui ca să se reîntoarcă… mai el însuși. La Mișu, care e departe de a fi un băiat sărac, dar care vrea să se rupă de tatăl lui și să-l facă mândru în același timp. La Victor, care îmbracă paltonul „în care nu se plânge” al tatălul lui ca pe o armură cu care să înfrunte durerea faptului că l-a părăsit același tată, dar și durerea dispariției prieteniei lui cu Nel și Mișu. La Nel, care încearcă să renunțe, pe rând, la Victor și la Nina, când lucrurile devin prea complicate, de vreme ce bunicii lui și tragedia propriilor părinți l-au învățat să evite complicațiile, pentru a reveni, tot pe rând, la amândoi, mai pregătit, mai puternic. Și la Nina, care aproape că smulge de la mama ei perfecționistă, deci veșnic nemulțumită, ambiția și curajul de care are nevoie ca să înfrunte la momentul potrivit poveștile din viața ei rămase neterminate sau neîmplinite.

„Apoi, doar am ridicat din umeri și-am continuat să scriu”

Toate personajele par a avea relații complicate, aproape traumatice, cu părinții lor. De ce o astfel de alegere?

Nu a fost o alegere conștientă. Mi-am dat și eu seama recent de asta, la câțiva ani buni după ce m-am decis, în linii mari, cine e fiecare personaj. Apoi, doar am ridicat din umeri și-am continuat să scriu.

Poate au ieșit așa pentru că este o poveste despre pierdere și despre legături care rămân cu noi orice le-am face și oricum am crește. Și, într-o astfel de poveste, cine sunt personajele înainte de acea pierdere, cine sunt personajele când formează acele legături, practic aluatul lor (că tot e un roman în care personajele se ghiftuiesc cu gogoși, amandine și pâine caldă) e foarte important. Iar părinții sunt parte din aluatul ăsta. Și-apoi, relația cu părinții intră tot în categoria legăturilor care nu se pierd, pe care am vrut să le explorez în carte.

De ce relații complicate? Fără o relație complicată, n-ai fii risipitori (sau fiice risipitoare), adică personaje care pornesc la drum. Regizorul Guy Ritchie a spus într-un interviu că în pilda fiului rispitor cel mai prețios lucru e drumul pe care-l face acest fiu rispitor, acea parte neliniștită din fiecare, care trebuie să piardă lucruri înainte să se întoarcă acasă și să facă pace cu cine este. Și îmi place să cred că povestea din „Banchetul cerșetorilor” e și despre acel drum.

„Și uite un mic secret…”

Cum se face că toate personajele caută sensul vieții, dar un cerșetor e cel care înțelege cel mai bine profunzimile naturii umane? Și cine este acest cerșetor?

Ilie, cerșetorul, cu siguranță a trecut și el prin multe până să ajungă piatră filozofală. Doar că Mișu îl întâlnește direct în postura asta de semi-profet de la colțul blocului. Și e exact ce caută. Mișu, Nel și Victor au intuit în muzică, filme, cărți o viață mai mare, mai palpitantă, pe care însă nu știu de unde să o apuce. Așa că atunci când Mișu se întâlnește cu Ilie e ca și cum ar fi descoperit o broască în care să-și poată întoarce cheia. O poveste – banchetul cerșetorilor –, pe care să le-o poată spună prietenilor lui, pretinzând că el a inventat-o, o poveste în care să trăiască toți trei, aproape ca o matriță în care să-și pună acel entuziasm neliniștit. Și, pe lângă asta, Ilie e și un fel de tată pentru Mișu, un mentor. Doar că Ilie știe sensul vieții lui de cerșetor care nu este și sensul vieții lui Mișu. Pentru Mișu, a fi cerșetor e doar un joc. E aproape ca o identitate pe care o fură de la Ilie, o deghizare pe care îi e frică să o ducă până la capăt. Îi place doar ideea de „spirit liber,” nu și practicalitățile acestei vieți. Iar când Mișu realizează asta, când își dă seama că drumurile lor se despart atunci când i se deschide în față viața de pianist, se rupe ceva în interiorul lui.

Și un mic secret: am scris romanul cu gândul că Ilie e naratorul. Apoi, în ultimul moment, m-am răzgândit și-am decis să las ideea asta în afara textului. Însă, poate pornește și de aici senzația că Ilie e ca un stâlp de rezistență în jurul căruia celelalte personaje aleargă după sensul vieții.

„Cred că e o poveste pentru nostalgici…”

Cum îți imaginezi publicul acestei cărți? Este un roman pentru adolescenți sau pentru nostalgici?

Cred că e o poveste pentru nostalgici care bolesc și se și tratează râzând. Și, de fapt, pentru toți cei cărora le plac și poate chiar s-au trezit că păstrează în interiorul lor (cum a zis o prietenă a bunicii mele, într-un buzunar din inimă) mici istorii, care nu sunt doar vesele sau doar triste, indiferent de vârstă.

„Am vrut să spun o poveste despre legăturile care nu se pierd”

Dacă aș spune că romanul tău de debut face parte din genul „coming-of-age”, ai fi de acord cu mine? 

Nu cred că romanul meu face parte dintr-un gen. Sau cel puțin sper că nu face parte dintr-un gen. Eu cu siguranță nu l-am gândit ca pe povestea unei maturizări. Cum am zis, am vrut să spun o poveste despre legăturile care nu se pierd. Despre acele „persoane magice” despre care vorbea Carrie Fisher când a scris în Wishful Drinking că „Years ago, there were tribes that roamed the earth, and every tribe had a magic person. Well, now, as you know, all the tribes have dispersed, but every so often you meet a magic person, and every so often, you meet someone from your tribe.”

Cât despre personaje, eu zic că se maturizează. Faptul că legăturile acelea de prietenie, iubire și iubire-prietenie sunt acolo și peste ani, deși fiecare a mers pe drumul lui, sunt o dovadă a cât de puternice sunt legăturile. Și tocmai acest curaj pe care îl au Nel, Victor și Nina de a relua aceste legături, mai conștienți de cine sunt și de ce înseamnă unul pentru altul, este pentru mine un semn că au crescut. Și că au crescut frumos.

„Cred că profesia de jurnalist m-a ajutat să nu-mi mai fie frică de o pagină goală”

Te-a ajutat profesia ta de jurnalist în scrierea acestei cărți?

Cred că profesia de jurnalist m-a ajutat să nu-mi mai fie frică de o pagină goală. Ca jurnalist trebuie mai mereu să scriu într-un timp foarte scurt așa că nu trăiesc luxul de a avea ce se cheamă „writer’s block”. Am scris mult la cartea asta seara, după ce mă întorceam de la serviciu, cu atitudinea de peste zi, atitudinea de „stai la masă, deschide calculatorul, nu te mai alinta, și pune-te la treabă.”

Și-am mai preluat încă un lucru de la jurnalism. Când nu reușesc să scriu un articol, mai mereu înseamnă că nu am îndeajuns de multe informații. Așa că pur și simplu pun mâna pe telefon și adun mai multe informații. Pentru scrierea romanului, asta s-a tradus în a sta să mă gândesc la noi detalii sau evenimente din viața personajelor de fiecare dată când aveam vreun blocaj.

Tipul de discurs e fascinant. Surprinzător, aproape ghiduș. Îți iese foarte bine ceea ce aș numi captatio.

Stilul de a scrie nu știu dacă e legat de meseria de jurnalist. Cred că e mai mult o consecință a faptului că am citit mult și că la un moment dat m-am apucat să subliniez pasajele care îmi plăceau, să mă gândesc de ce îmi plac și să încerc să scriu și eu folosindu-le ca pe un ghid.

„Pentru mine, autoironia funcționează doar dacă este însoțită de sentimente adânci”

Nu am mai citit de mult o carte cu un narator atât de bine personalizat. Citez: „nu îți poți alege naratorul, așa cum nu îți poți alege părinții”. Care e rolul autoironiei în text?

Cartea e plină de evenimente triste și abia când am găsit această voce care nu se ia mereu în serios mi s-a părut că le pot povesti într-un mod care le dă viață. Poveștile care mă ating pe mine, pe care le simt reale, chiar și dacă sunt ficțiune, sunt cele care mă fac să zâmbesc sau să râd și-mi frâng și inima în același timp.

Cred că umorul sau autoironia pot să amplifice tristețea tocmai pentru că le prinzi în flagrant delict cum încearcă să o mascheze. Și pentru că și în realitate de multe ori, în momentele triste, viața, care merge înainte fără să-i pese de suferințele individuale, strecoară mici ghidușii. Însă, pentru mine, autoironia funcționează doar dacă este însoțită de sentimente adânci, pure, nemascate. Altfel e doar un discus rece, nu știu dacă neapărat laș, dar unul pe care eu nu-l simt curajos, adevărat.

Acesta a fost debutul. Ce urmează?

Scriu câteva povestiri și aștept să văd unde or să mă ducă.

Irina Anghel este autoarea romanului „Banchetul cerșetorilor”, care a câștigat ediția de anul acesta a concursului de debut organizat de Editura Polirom. Este jurnalistă la Bloomberg, a scris, printre altele, pentru Economedia şi Şcoala9.