În teatru, singura ofensă este gratuitatea
Interviu realizat de Cristina Rusiecki
Un scandal mediatic de dată recentă a prilejuit spectacolul „Proorocul Ilie” de Tadeusz Słobodzianek, în regia lui Botond Nagy, de la Teatrul Național din București. La aproximativ două luni de la premieră, Patriarhia Română a luat act „cu mâhnire de utilizarea defăimătoare a simbolurilor religioase creştine în timpul interpretării piesei de teatru «Proorocul Ilie»”. Instituția speră ca, „pe viitor, manifestările culturale să continue să respecte dimensiunea sacră a acestora, fără a prejudicia în vreun fel valoarea lor spirituală”. Ca urmare, în social media s-au manifestat voci inflamate, cel mai probabil ale unor persoane care nu au văzut spectacolul, îndemnând la protest: „creştinii care sunt de acord să meargă acolo (…) şi să întrerupă paşnic spectacolul. Se poate protesta în faţa TNB chiar pentru a scoate piesa de tot”, conform Agerpres). În social media, asemenea persoane au vituperat, au adresat injurii și i-au amenințat cu moartea pe regizor și pe actorii care joacă în spectacol. Partidul AUR a cerut interzicerea spectacolului. Ministrul Culturii, Natalia Intotero, a numit controversa „un nefericit incident” și a afirmat că angajații din cadrul ministerului „care au atribuții în domeniu trebuie să fie mai implicați”.
Ca răspuns la scandalul stârnit, Teatrul Național a precizat că spectacolul „nu își propune să aducă vreo ofensă credinței creștine sau oricărei alte convingeri religioase. Dimpotrivă, montarea este o reflecție asupra credinței, asupra fragilității convingerilor umane și asupra pericolelor extremismului de orice fel. Este un demers artistic care încurajează toleranța, dialogul și o înțelegere mai profundă a complexității spiritului uman”.
De partea cealaltă a acuzațiilor aduse de Patriarhia Română, în apărarea libertății actului de creație, au luat poziție UNITER și mai mult de șase sute de artiști care au semnat o scrisoare deschisă.
De la New York, regizorul Andrei Șerban i s-a adresat Nataliei Intotero, Ministrul Culturii, tot într-o scrisoare deschisă: „Dacă nu apărăm cu toţii libertatea câştigată cu sacrificiul ultim al tinerilor din decembrie 1989, unde vom ajunge? La arderea cărţilor, ca pe timpul naziştilor?! La interzicerea filmelor şi a spectacolelor, din ordinul unui nou Stalin?! E un moment foarte periculos în care trebuie să ne trezim la realitatea că foarte uşor se alunecă înspre o nouă formă de dictatură. Şi poate începe aparent simplu, prin impunerea cenzurii doar de către «spectatori revoltaţi», care cer oprirea unui spectacol – un parfum de foarte tristă amintire a «mâniei proletare» invocate în deciziile obsedantului deceniu comunist”.
Același text fusese montat și de regizorul Bocsárdi László, în urmă cu cincisprezece ani, la Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, fără a stârni vreun protest. De altfel, timp de aproape două luni, de când a avut loc premiera, spectatorii indignați de blasfemie nu o sesizaseră. Unele voci leagă calendarul protestului de apropierea datei când va expira mandatul directorului interimar, George Călin, și, bineînțeles de campania electorală, când orice scandal poate fi capitalizat politic.
În urma insultelor și amenințărilor cu moartea, regizorul Botond Nagy a acționat în judecată paisprezece persoane.
În ce măsură abordarea și etalarea unor simboluri religioase cu semn schimbat este ofensatoare pentru public? Mă refer la toate religiile. Cei care sunt creștini sau atei puteau privi extrem de detașat și amuzat caricaturile din Charlie Hebdo. Musulmanii habotnici le-au luat ca pe o ofensă gravă. Presupun că și privirea detașată a creștinilor sau ateilor s-a transformat după atacurile teroriste asupra echipei redacționale când doisprezece oameni au fost uciși. Îmi imaginez că nu au trecut de la detașare la radicalizare, dar cu siguranță zâmbetul inițial s-a șters. Ca om de teatru nu mă deranjează cu nimic o femeie sau un bărbat care se suie pe cruce și face acolo ce-i spune regizorul, pentru că privesc scena respectivă ca pe un semn estetic, dar pentru un spectator obișnuit care nu aplică acest filtru estetic consideri că poate fi ofensator? Sau cum ar trebui genul acesta de spectator să digere scena respectivă?
Teatrul nu este realitate, ci un fragment din ea care trece prin filtrul ficțiunii. Una dintre funcțiile primare ale artei, în general, și ale teatrului, în particular, este resemantizarea obiectelor utilizate pe scenă. O oliță de copil poate să simbolizeze tronul lui Richard III, tot astfel cum o cruce poate să simbolizeze o atitudine față de religie, și nu religia în sine. G. Călinescu a spus că, dacă Iisus Hristos ar fi fost împușcat, atunci pușca ar fi devenit simbolul creștinismului. Să nu uităm că, la origini, crucea a fost un instrument de tortură, care a devenit un simbol al creștinismului prin sacrificiul lui Hristos. Toate acestea pentru a spune că o religie, la rândul ei, este un întreg proces de semantizare și resemantizare a unor obiecte și simboluri care se își schimbă „funcționalitatea”. Revenind la spectacolul meu, am încercat să exprim tocmai acest lucru: cum habotnicii „desemantizează” simbolul primar al creștinismului, pentru a-l transforma într-o manifestare a propriei vanități.
Mulți dintre cei care au proferat injurii și care consideră spectacolul tău o blasfemie nu l-au văzut. De unde crezi că vine apetența celor care nu au văzut spectacolul „să arunce cu piatra”, ca să folosesc formula religioasă? Ce îi determină să aibă reacții atât de vehemente?
Cred că un mare aport la această atitudine este ceea ce am putea numi „balcanismul” care ne definește. Balcanicii sunt creștini, însă, câteodată, manifestările noastre la adresa religiei sunt susținute de o erupție emoțională care îmbrățișează, în special, dogmatismul, și mai puțin nucleul spiritual. Tocmai această apetență pentru dogmatism duce la un gust pronunțat pentru ceremonial, pentru acel înveliș „spectacular” care este, de fapt, specific întregului angrenaj religios.
Ești de părere că libertatea actului artistic trebuie să aibă niște limite dictate de etică sau de considerente religioase? Că artistul trebuie să practice un fel de diplomație, să nu-i ofenseze pe unii care au diferite convingeri? Și, dacă da, ce mai rămâne din libertatea artei?
Cred că răspunsul se află implicit în ultima parte a întrebării tale.
Ai afirmat că spectacolul „nu își propune să aducă vreo ofensă credinței creștine sau oricărei alte convingeri religioase”. Există vreun tip de scenă sau de situație sau orice s-ar putea vedea într-un spectacol, nu în „Proorocul Ilie”, care ție ți s-ar părea o ofensă?
Da, gratuitatea. De fapt, orice act artistic care este lipsit de profunzime, context și vrea să fie doar de efect. Cel mai ofensator lucru pe care simt că îl pot vedea pe scenă este încercarea disperată a regizorului de „a smulge o lacrimă” spectatorului cu orice preț.
Ai mai spus că „montarea este o reflecție asupra credinței, asupra fragilității convingerilor umane și asupra pericolelor extremismului de orice fel”. Ce înseamnă „fragilitatea convingerilor umane” și care este legătura acestei fragilități cu „extremismul de orice fel”?
Din păcate, istoria ne învață că orice religie s-a născut tocmai din fragilitatea convingerilor umane. Și, câteodată, și din frică. Dau doar câteva exemple: Inchiziția, cruciadele, „vânătoarea de vrăjitoare”, autodafeurile. Toate acestea nu sunt altceva decât manifestări ale extremismului care își găsește un fundament rodnic în modul în care religia este percepută de mase. Consider că spiritualitatea ar trebui să genereze iubire, nu ură.
Cum îți explici extremismul și fanatismul religios, pe care spectacolul tău le amendează, într-o lume secularizată în care, după cum citeam într-o statistică mai veche, din 2010, figurează 2,1 miliarde de creștini și 1,1 miliarde de agnostici și atei? Consideri că azi poate exista pericolul extremismului în țări creștine sau preponderent creștine?
Orice exces dăunează și asta e valabil și pentru creștinism.
Simbolurile religioase se confruntă cu riscul ca, din prea multă repetiție (facem mecanic cruci când trecem pe lângă biserică, înțelegem simbolismul Paștelui mai degrabă prin ouăle de ciocolată din supermarket decât prin „sângele lui Cristos”, stăm trei zile în genunchi ca să pupăm moaștele și imediat după ce am ieșit slobozim o înjurătură), să-și piardă sensul sacru și ritualic, să se desemantizeze, să aparțină mai mult istoriei culturale decât să fie integrate în structura intimă a credinciosului. Care este forma sau calea ca ele facă drumul invers, să zicem de la post-adevăr, de la simpla afișare exterioară, la adevărul lor interior?
Evident că marketingul si-a făcut loc și în religii. Adevărul interior ține de echilibru, în primul rând, iar acel echilibru se regăsește din ce în ce mai greu în lumea noastră divizată.
Crezi că genul acesta de situație prin care tocmai ai trecut poate fi un punct de inspirație pentru temele pe care le vei aborda în viitor? Crezi că această întâmplare din biografia personală are un potențial estetic? Că tot scandalul a declanșat sau va declanșa o anumită transformare în concepția ta despre lume, în relația cu oamenii și cu societatea? Te-a afectat sau ai privit totul cu detașare?
Am în minte de mai mulți ani o „trilogie balcanică” care cred că acum a devenit mult mai clară în capul meu, în urma evenimentelor la care am asistat. Nu am cum să rămân indiferent la amploarea acestor reacții, dar arta m-a ajutat mereu să privesc obiectiv lucrurile.
Cum este pentru un creator să vadă că sensul sau mesajul pe care vrea să-l transmită prin actul său de creație este interpretat la polul opus față de cel pe care îl intenționase?
Una este să scoți din context 30 de secunde și să tragi niște concluzii pripite, alta este să vezi spectacolul întreg. Dintr-un anumit punct de vedere, spectacolul meu arată exact ceea ce s-a întâmplat acum, odată cu toate aceste reacții. Cu excepția faptului că crucea pe care am fost răstignit se numește social media.
Și cum este pentru un creator să vadă că sute de oameni se aliază în spatele lui ca să-l apere de detractori? Ce a avut mai mult impact, acuzațiile sau solidaritatea?
Solidaritatea, în orice context, poate să ducă lumea mai departe, pe când ura de orice fel ne trage doar înapoi în întuneric.
Articol ilustrat cu o imagine din spectacol, preluată de pe site-ul TNB. Autor: Florin Ghioca