Momentul politic în analiza psihologului Andreea Talmazan: electoratul și candidații la președinție

Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu

Credeți că există o diferență semnificativă între liderii „emoționali” și cei „raționali” în deciziile lor politice?

Există cu siguranță o diferență semnificativă în procesul luării deciziilor în viața fiecărui om. Într-un fel vom lua decizia dacă să ne dăm demisia de la un loc de muncă și în alt fel dacă ne căsătorim sau aducem pe lume un copil. Fiecare proces decizional are și componenta rațională și componenta emoțională. Dacă decidem, spre exemplu, să cumpărăm o locuință vom stabili un buget de care dispunem sau am putea dispune, stabilim zonele care ne interesează, dar când vom începe realmente căutările și vizionările de locuințe, toate detaliile tehnice ale fiecărui imobil vizionat pălesc în fața acelui sentiment pe care fiecare dintre noi l-ar putea defini ca fiind „acasă”.

Cred că ceea ce noi nu înțelegem sau ajungem să înțelegem mai târziu în viață, când începe să prezinte interes pentru noi viața politică, este că în politică deciziile se iau prea puțin la nivel emoțional. Nici cei mai carismatici și mai buni politicieni pe care îi cunoaștem, cei pe care i-am putea lua ca etalon pentru tipul de politician pe care l-am investi cu încrederea noastră, nu iau decizii emoționale. Pentru că orice decizie va lua un politician va deranja pe cineva sau un grup sau o comunitate. Așa este această lume formată astfel încât un singur om nu îi va putea mulțumi vreodată pe toți. Important este, însă, ca, în urma deciziilor pe care le iau liderii, consecințele să nu aducă atingere drepturilor fundamentale ale omului.

Iar în politică mai este un aspect foarte important. Nici un lider nu este singur. Orice lider va avea o echipă de consilieri și membri ai formațiunii politice din care face parte. Orice lider va avea un proiect politic pentru care, teoretic, este votat. Iar pentru implementarea proiectului politic cu care candidează și este ales în funcție va avea consilieri cu care se va sfătui înainte de orice decizie.

Sigur că în anumite aspecte foarte sensibile ce țin de anumite categorii sociale, de regulă cele mai dezavantajate de politicile sociale și economice, va fi întotdeauna o cantitate mai mare de emoție. La fel de bine cum va fi în cazul unor situații de calamitate, de tragedie, de război când faptele, evenimentele sunt încărcate emoțional, însă deciziile vor trebui să fie luate rațional, astfel încât să fie salvate vieți și daunele să fie pe cât posibil diminuate.

Personajul Călin Georgescu pare că a dat noi nuanțe relației dintre alegători și clasa politică. Dacă v-ați gândi la un profil psihologic al lui, bazat pe aparițiile publice, cum l-ați descrie?

Acest subiect aș încerca să îl abordez dintr-o altă perspectivă. Este important să fim atenți la informațiile pe care le avem despre cine l-a susținut pe Călin Georgescu din interiorul țării. Mă refer aici în special la informațiile care fac trimitere la grupurile de rezerviști din armată și din serviciile secrete, niște grupări cu puternice orientări naționaliste izolaționiste, care de mai mulți ani au încercat să penetreze viața politică la cel mai înalt nivel. Urmând exemplul din țările occidentale despre cum se alege un candidat optim pentru orice funcție și în special pentru cea mai înaltă din stat, cea de președinte, s-a construit un portret robot. Adică aceste grupuri au colectat date despre profilul votanților din România și, în special, al celor care formează cel mai mare bazin „de vânat voturi”, cel al oamenilor care nu votează. Le-au corelat cu informațiile din presă și din alte studii sociologice care se fac în mod regulat atât în țară, cât și la nivel european. Au urmărit tendințele ideologice ale Vestului. Și, punând cap la cap toate acestea, plus multe altele despre care doar bănuim, au creat imaginea unui candidat ideal. Un candidat care să speculeze emoțiile puternice care îi încearcă conștient sau nu pe mulți dintre concetățenii noștri.

Așa a apărut candidatul Călin Georgescu și soția sa. Din videoclipurile pe care le-am urmărit, din aparițiile lor publice, am remarcat în primul rând că doamnei îi este mult mai confortabil să fie în centrul atenției decât partenerului său, candidatul. De asemenea, părea ca soția este cea care gestionează „în văzul lumii” întreaga campanie și întreaga imagine a candidatului. Călin Georgescu, în special în aparițiile publice, în așa numitele „băi de mulțime” părea mai degrabă stingher decât confortabil. Singurele momente în care părea să se simtă în siguranță erau cele din filmările pe care le făcea acasă și cele din emisiunile TV moderate de jurnaliști susținători.

Pentru unii dintre colegii mei din domeniul sănătății mintale, ca și pentru mine, a fost limpede că personajul, nu omul, personajul Călin Georgescu trăia și alimenta un delir mistic folosind mai multe tehnici sofisticate de manipulare. Printre ele astroturfing (n.ed.: practica înșelătoare de a prezenta o campanie de marketing sau relații publice orchestrate sub masca unor comentarii nesolicitate din partea membrilor publicului), mesajele micro-direcționate și modelarea discursului, toate folosite în mediul online via platforme sociale.

Cine credeți că sunt votanții lui Călin Georgescu și ce mecanisme psihologice îi fac pe oameni să nu se concentreze la competențele și la bazele reale ale discursului său, ci, mai degrabă, la calitățile lui personale?

Aici vorbim de mai multe fenomene. Pe de o parte este ceea ce am aflat ulterior, anume că partidele politice mari „au dat voturi” către candidatul Călin Georgescu, lucru care a contribuit la ajungerea acestuia pe locul I în primul tur al alegerilor din noiembrie 2024. A fost o situație neașteptată chiar și pentru coaliția de guvernare care a organizat alegerile. Pentru mine, care urmăream la televizor declarațiile date spre seară de președinții celor două mari partide, a fost surprinzător să văd doi oameni politici, aparent puternici, care erau mult prea relaxați pentru o zi și o competiție atât de importantă. Am înțeles de ce abia în timpul numărării voturilor, în special după mijlocul nopții.

Susținătorii lui Călin Georgescu sunt, primul rând, cei care l-au votat pentru că l-au văzut pe Tik Tok sau pe alte rețele sociale. Știm de foarte multă vreme că în cazul comportamentului relativ la vot, la fel ca în cazul comportamentului cumpărătorilor, acesta poate fi influențat prin numeroase tehnici de manipulare, așa cum am menționat anterior. Să luăm un exemplu simplu. Când ne uităm seara la un film pe un post de televiziune comercial, difuzarea acestuia este „spartă” de calupurile de publicitate. Calupuri de publicitate în care ne sunt prezentate produse care corespund unor nevoi știute sau neștiute de noi; e vorba de produse de înfrumusețare, articole de îmbrăcăminte, mașini, aparatură electrocasnică etc., toate aflate la promoție sau proaspăt lansate. Reclamele vin pe fondul unei plăceri declanșate de vizionarea filmului, plăcere care poate continua cu achiziționarea acelui lucru care a fost prezentat într-un spot de publicitate. Publicitatea are această funcție de a crea o nevoie acolo unde nu există și de a manipula emoțiile declanșate de alți factori.

Apoi, mai sunt și tradiționaliștii, cei care în 2018, la Referendumul pentru familie, au înțeles că acesta a fost capturat politic la acel moment, nu au vrut să fie mâna cu care anumiți politicieni voiau să își salveze puterea politică, așa că nu au participat la referendum. Însă faptul că au stat acasă și nu au participat la schema politică de care spuneam, nu înseamnă că viziunea lor despre lume s-a schimbat. Ei tot tradiționaliști au rămas, pentru ei familia a rămas un reper important al existenței. Pentru ei religia este în continuare o valoare identitară. Ei bine, acestor oameni nu li s-a mai adresat nimeni timp de șase ani de zile. Li s-a spus atunci că au făcut un lucru bun pentru țară și pentru semeni de-ai lor pe care nu îi cunosc și cel mai probabil nu îi vor cunoaște niciodată. Apoi au fost uitați. Sau poate nu au fost uitați, dar valorile lor au fost mereu condamnate public. Li s-a spus că sunt „pupători de moaște”, că sunt retrograzi ș.a.m.d. Cu alte cuvinte li s-au adus atacuri repetate la intimitatea ființei lor, la ceea ce face parte din identitatea lor. Astfel, au acumulat frustrări și furie și au găsit în Călin Georgescu și candidatura acestuia cea mai bună variantă pentru descărcare.

După ce a apărut în lumina reflectoarelor și după anularea alegerilor prin decizia Curții Constituționale a apărut un alt tip de votant. Cel care urăște atât de mult actuala clasă politică, care disprețuiește profund impostura multora dintre politicienii ajunși în funcții înalte, precum cea de prim-ministru al României, fără să aibă pregătirea necesară, încât a văzut în Călin Georgescu omul care aparent „nu este din sistem” și cu care ar putea să se schimbe clasa politică. Acești votanți nu sunt niște oameni needucați, nu sunt dintr-o categorie socială de risc, nu sunt din pătura de jos a societății. Dimpotrivă. Sunt oameni care au cariere profesionale frumoase, sunt oameni din pătura de mijloc, burgheză, a societății, oameni cu studii medii și superioare care au sperat ani de-a rândul, cu fiecare mandat electoral, că lucrurile se vor schimba în bine. Sunt cei care în mare parte în 1989 erau liceeni sau studenți și care și-au dorit o democrație solidă și o viață mai bună pentru ei și copiii lor. Cei care au rămas în țară contribuind la dezvoltarea ei prin muncă cinstită. Oameni ale căror speranțe au fost călcate sistematic în picioare, care au contribuit decenii la bugetul de stat și care nu primesc nimic în schimb pentru că educația este deficitară, sistemul medical de la Colectiv încoace este la fel de ineficient, infrastructura este slab dezvoltată etc. Acești votanți gândesc că, „dând foc la țară” printr-un vot dat lui Georgescu sau extremiștilor, fie se schimbă realmente ceva, fie investesc în ultima speranță înainte de a vinde tot și de a părăsi România.

Plecând de aici, care credeți că sunt cele mai frecvente biasuri cognitive care influențează deciziile de vot ale românilor?

Sunt cele care au rămas moștenire din perioada comunistă și am să le iau pe rând pe cele mai frecvente.

În primul rând este celebra formulă toți sunt la fel. Această generalizare în extrem face ca orice diferență să fie ștearsă, diminuată, negată. Această convingere este alimentată și de politicienii pe care îi cunoaștem sub numele generic de „traseiști”, despre care se poate spune că urmăresc mai degrabă interesul personal decât interesul public. Sunt acei politicieni cărora dacă le urmărim activitatea politică vedem că nu excelează aproape în nimic, sunt oameni care nu au în spate cariere solide la care se pot întoarce imediat ce au ieșit din politică. Cu alte cuvinte sunt cei care aleargă după funcții pentru că politica este singura lor sursă de venit.

Din fericire sunt și oameni politici care au demonstrat că sunt în slujba cetățeanului, nu în interes personal. O am în minte pe fosta deputată Oana Bîzgan, care în singurul său mandat de deputat a făcut mai multe legi care îi are în continuare ca beneficiari pe copiii născuți în medii defavorizate.

În al doilea rând mai avem o convingere care este foarte amuzantă, anume că nu contează ce votezi, contează cine numără voturile. Această convingere își are rădăcinile tot în perioada comunistă când, fie vorba între noi, toată lumea avea obligația să meargă la vot. Atunci toți votau cu tovarășu՚ Ceaușescu pentru că altă opțiune nu exista. Sau dacă exista, nimeni nu risca să scape ștampila pe cealaltă căsuță, pentru că, oricum, la numărare, votul negativ era transformat într-unul pozitiv pentru Liderul Suprem. Însă lucrurile nu mai sunt la fel în zilele noastre. Ca dovadă că anul trecut în turul I al alegerilor prezidențiale a ajuns pe primul loc un individ despre care foarte mulți dintre noi am aflat abia atunci.

Pe mine mă amuză cei care încă au această credință și o afirmă cu voce tare, aproape strigat. Să ne gândim că în secțiile de vot toate partidele parlamentare au reprezentanți. Acum nu or fi toți mână în mână. Apoi mai sunt și observatorii independenți care supraveghează procesul electoral și semnalează atunci când sesizează nereguli. Și nu în ultimul rând, există cetățenii care merg la vot și care pot semnala Poliției atunci când sesizează posibile tentative de fraudă. Nu mai există o singură pereche de ochi care supraveghează procesul de votare și acea pereche de ochi să aparțină poliției politice a puterii. Date fiind rezultatele ultimilor alegeri putem spune că acele perechi de ochi din majoritatea secțiilor de votare nu mai gândesc la fel și nu mai aparțin unei singure entități.

O altă convingere foarte puternică este aceea că toți fură. Și nu doar că fură, dar că și scapă nepedepsiți. Deja circulă ideea că fiecare cetățean ar vrea să facă pușcărie dacă e să rămână cu câteva milioane, dacă nu chiar zeci de milioane de euro în conturi. Aici clasa politică are o mare contribuție la menținerea acestei convingeri. Pentru că politicienii postdecembriști au făcut cam tot ce le-a stat în putință să facă legile penale de asemenea manieră încât să scape cu câțiva ani de pușcărie publicând o carte, două, trei, cărți ce pot fi cu ușurință incluse la categoria „maculatură” și să rămână cu milioanele de euro în conturi. Cele mai recente încercări de modificare a legilor penale au fost în 2017. Apoi chiar au reușit parțial să dezincrimineze abuzul în serviciu, delapidarea până într-o anumită sumă. La care se adaugă numeroase promisiuni neîmplinite dintre care cele mai dureroase sunt: reducerea numărului de parlamentari conform referendumului din 2009, modificarea Constituției în spiritul inițiativei civice „Fără penali în funcții publice” și, mai nou, referendumul pentru modificarea modului în care se administrează banii ce revin Municipiului București pe care coaliția de guvernare îl ignoră și de care își bate joc.

Din perspectiva dvs., există indicii care ne pot indica faptul că un lider politic nu este sincer și că putem fi ținta unei manipulări? Ajutați-ne să le recunoaștem.

Am să vă răspund cu o întrebare: cum știți voi când cineva din proximitatea voastră, fie că vorbim de un membru al familiei sau de un prieten sau de un alt apropiat, este nesincer cu voi? În general este ceea ce numim al șaselea simț. De la Freud încoace știm că noi comunicăm de la inconștient la inconștient mult mai onest decât o facem la nivel conștient. Cu alte cuvinte, sesizăm la nivel inconștient că ceva este în neregulă cu cel din fața noastră. Îl simțim. Putem să simțim o formă de disconfort în corp când auzim pe cineva vorbind și spunând lucruri care fie sfidează logica, fie avem o informație care contrazice afirmațiile acelei persoane.

Am să vă trimit înapoi în timp și să urmăriți din curiozitate conferința de presă a Jandarmeriei Române în următoarea zi după evenimentele de la 10 august. Să urmăriți ce afirmau șeful jandarmeriei și purtătorul de cuvânt despre colega lor care, spuneau ei, ar fi fost agresată de protestatari și este în pericol să rămână paralizată pe viață. Și cum vărsau o lacrimă spunând că e greu să îi anunțe pe părinții jandarmeriței respective. Ca două sau trei zile mai târziu să apară fotografii cu ea fiind foarte bine, pe picioarele ei, externându-se din spital.

Sau să ne uităm și mai în spate, la momentul Colectiv, când ministrul Bănicioiu și secretarul de stat Arafat declarau în fața presei că „avem de toate” și medicii sunt pregătiți să aibă grijă de toate victimele. Am revăzut de curând documentarul „Un minut și o secundă” realizat de jurnalista Oana Despa și echipa sa la acea vreme la Digi24 și îmi amintesc că unul dintre medici a spus că cel mai bun lucru pe care l-a făcut Raed Arafat a fost că a deschis ușile tuturor spitalelor din București astfel încât să primească în urgențe pe toți cei care au fost afectați de incendiu. Dar ce a urmat rămâne în continuare sub semnul întrebării. Iar cel mai trist lucru este că politicienii care atunci purtau o mare parte din responsabilitate sunt în continuare pe scena politică și chiar în poziții foarte importante.

Mai practic de atât, urmărim ce declarații fac oamenii politici și apoi verificăm veridicitatea acestora. Cu alte cuvinte, este important să căutăm adevărul. Pentru că, așa cum s-a văzut și în cazul lui Călin Georgescu, adevărul nu poate rămâne pentru multă vreme ascuns. Acest lucru necesită timp și răbdare.

Iar o altă metodă este aceea de a încerca să te întâlnești cu politicieni. Chiar dacă aparent sunt închiși în turnul de fildeș al Casei Poporului, ei pot fi găsiți în campaniile electorale, atunci când merg la televiziuni. Puteți solicita audiențe pe diverse teme sau puteți încerca să participați la orice eveniment politic deschis publicului. Și încercați să vorbiți cu ei. Contactul direct cu un om este cel mai adesea cea mai bună metodă de a-l cunoaște.

De multe ori ne identificăm pe noi înșine în funcție de alții și ne descriem alegerile ca fiind o alternativă la ceva: „răul cel mai mic”, votul antisistem sau de tip protest, „noi contra voi” etc. De unde provine nevoia asta de a fi tranșanți și intoleranți unii față de ceilalți?

Adevărat, cam asta tindem să facem. Însă cred că este foarte important să începem să ne stabilim propriul sistem de valori și în baza acestuia să începem să analizăm candidații la o anumită funcție și oamenii politici în general. Noi, ca națiune, încă mai suferim de boala perfecționismului și a continuei competiții. Nici școala și nici societatea nu ne ajută să devenim mai flexibili, mai toleranți, mai înțelegători. Pentru că de la noi s-a cerut performanță absolută, la rândul nostru cerem performanță absolută. Este adevărat că generațiile acestea care vin din urmă, cei care de anul trecut votează pentru prima dată și segmentul 18-22 de ani, sunt ceva mai relaxate din această perspectivă pentru că sunt crescuți de alte generații de părinți.

Un ideal atât de mare precum este cel al perfecțiunii în tot și toate este tare greu de zdruncinat, dar nu imposibil. Iar pentru asta este nevoie ca fiecare dintre noi să aibă capacitatea de reflexie și autointerogare, să se chestioneze pe sine legat de această obsesie a perfecțiunii, a impecabilității, dacă este el sau ea perfectă într-un domeniu sau într-un aspect al vieții. Că tindem să proiectăm pe ceilalți, în special pe vedete și pe politicieni, toate acele aspecte ale noastre de care nu suntem conștienți și care nu ne plac deloc sau dimpotrivă, aspectele bune pe care nu le vedem aproape niciodată la noi înșine.

În ce privește relațiile dintre susținătorii diferitelor partide sau diferiților candidați, agresivitatea și modul inflexibil, adesea foarte dur și lipsit de bun simț, cu care se tratează, mă duce cu gândul la două lucruri. Primul dintre acestea este perioada din anii 1985-1992 când cele mai mari conflicte la nivelul adolescenților se întâlneau între rockeri și depeșiști. Mai târziu a fost între rapperi și poliție, apoi între discari și rockeri. Adică „ideologia” era mai degrabă de natura muzicală, nu una politică. Sfârșitul acestor conflicte s-a manifestat în toate acele melodii și albume pe care le-au făcut împreună, artiști de rock cu artiști pop sau hip-hop, când împrumutau piese unii de la alții, le reorchestrau și le adaptau stilului propriu.

Al doilea lucru la care mă duc cu gândul este că „războaiele” se duc acum în online, când majoritatea se simt protejați în fața ecranelor și, sub marea umbrelă a „libertății de exprimare” scriu tot ceea ce le trece prin minte, jignesc fără rușine, sunt fără scrupule în a ataca persoane pe care nu le cunosc. Realitatea este că platformele sociale, pe lângă funcțiile lor bune, de întrajutorare, au și această parte întunecată, care nu este reglementată încă, în care se distrug vieți și echilibre emoționale de oameni care nu cunosc (cel mai probabil nici în viața de dincolo de dispozitiv) limitele bunului simț. Iar această stare este întreținută și alimentată constant de televiziunile fals pretendente de știri, unde au loc, sub o nouă formă, procese de intenție în niște veritabile „tribunale populare”.

Cât de importante sunt emoțiile (câteodată șocurile emoționale!) în relația dintre așa-numiții suveraniști și simpatizanții lor?

Emoțiile sunt importante în viața noastră în orice context. Spun acest lucru gândindu-mă la faptul că aparatul nostru psihic se poate transforma într-un foarte bun radar pentru impostură, ipocrizie, manipulare și toate aspectele negative pe care le presupune politica, mediul online sau unele emisiuni de televiziune. Dar în egală măsură este responsabil și de capacitatea noastră de a trăi empatie și compasiune față de oamenii care cad în capcana unor impostori, a unor șarlatani care le speculează vulnerabilitățile. Sunt oameni care au fost ignorați de clasa politică, care se simt umiliți de mai bine de două decenii, oameni cărora lăcomia unor politicieni le-a furat viitorul și speranțele. După cum puteți să vă dați seama politicienii extremiști, suveraniști, nu au nici un scrupul în a se folosi de cele mai rudimentare emoții pentru a obține susținere dintr-o anumită parte a electoratului. Am văzut la un moment dat că mai mulți artiști și-au exprimat public susținerea pentru Călin Georgescu. M-am întrebat ce resorturi interne le-au accesat mesajele și discursul fostului candidat, mai ales că în anumite cazuri era izbitoare etnia susținătorului și mesajele de natură fascistă ale susținutului. Răspunsul în acest caz ar putea consta în lipsa de informare și de cunoaștere a istoriei. Este nefiresc și de neînțeles cum ajungi să susții un om care are simpatii față de lideri din istorie care au trimis la moarte milioane dintre înaintașii tăi.

Dar în celelalte cazuri, explicația pe care am găsit-o este similară cu cea pe care specialiștii au dat-o în ceea ce privește nostalgia unor adulți față de perioada comunistă. Uitarea ne face pe noi oamenii să selectăm amintirile frumoase de cele dureroase și să le refulăm pe cele din urmă. Așa se întâmplă cu acești nostalgici care au uitat multe dintre relele regimului comunist, dar tânjesc după tinerețea lor, după vitalitatea pe care o aveau atunci. În cazul artiștilor este la fel. Mai ales că mulți dintre ei, în epoca lui Ceaușescu, țineau concerte cu casa închisă. Pentru că în acea vreme nu veneau artiști străini, nici muzică de calitate nu prea aveai de unde să faci rost și nici concertele cu artiștii români nu erau prea dese în orașele din țară.

Mulți sunt la limita sărăciei și se uită în trecut când statul le dădea case și locuri de muncă. La care se adaugă alimentarea unei imagini idealizate despre țăranul român care muncea și avea de toate. Când realitatea este că țăranul român arareori a cunoscut perioade de bunăstare. Cei mai mulți au fost săraci și foarte săraci, care aveau familii numeroase, cărora le mureau copiii la naștere sau în primii ani de viață. Viața țăranilor români nu a fost niciodată simplă și frumoasă indiferent ce spune oricine care vrea să obțină atenție și voturi. Iar pentru a verifica aceste informații cel mai simplu lucru pe care îl putem face este să încercăm să stăm de vorbă cu localnicii din diverse comune ale țării, cu etnografi și antropologi, sau să citim etnografii ale satelor din diferitele zone ale țării.

Ca să concluzionez, suveraniștii speculează idealurile de bunăstare izvorâte din sărăcie și din lipsa de perspective, speculează nostalgiile pe care mulți dintre adulții de azi le trăiesc, speculează lipsa de educație și de informație. Și au coborât foarte mult nivelul discursului, folosesc un limbaj simplu și un limbaj simbolic, astfel încât cei care îi ascultă se simt băgați în seamă și valorizați. Își spun: „iată că vorbește cineva și pe limba mea”.

Avem vreun lider narcisic în România?

Cred că este important să vedem ce înțelegem prin narcisism pentru a putea răspunde la această întrebare. Spun asta pentru că am observat că este ceva comun ca oamenii să se „gratifice” între ei cu apelative din jargonul psihiatric. Ați văzut și ați auzit chiar și politicieni care vorbesc despre „nebuni”, „autiști”, „bipolari” sau „psihopați”. Și nu doar politicienii, ci și o parte din cei care realizează emisiuni politice la televiziunile de profil.

Să spunem că cel mai comun sens al termenului narcisic este cel care descrie o persoană interesată de sine, lipsită de empatie, lipsită de rușine și de vinovăție. În discursurile sale vorbește mereu numai despre sine, niciodată despre echipă. Doar el face, doar el poate, doar el a făcut și numai el știe. Adesea sunt oameni la care recunoști celebrele vorbe de duh românești „mi-au murit lăudătorii” sau „laudă-mă gură, că nu are cine”. Adică sunt oameni care se laudă pe sine fără să aibă o bază reală pentru aceste laude. Sau, și mai rău, se laudă cu fapte pe care trebuie, și subliniez TREBUIE, să le facă conform poziției pe care o ocupă.

Ca să vă dau un exemplu, sunt prin oraș tot felul de panouri pe care găsim mesajul „Acest proiect a fost realizat de primarul X”, primar care este încă în viață. În Sectorul 3 sunt niște panouri mari, pe un galben murdar, cu mesaje scrise cu negru și cu roșu, care se încheie astfel „Cu prietenie, al vostru primar Robert Negoiță!” În acest caz nu este vorba numai de narcisism, ci și de o metodă eficientă de manipulare pentru a obține nemeritat votul cetățenilor.

Având această descriere în minte cred că ne putem da seama cu ușurință care dintre oamenii politici de azi au un puternic accent de narcisism în structura lor de personalitate.

Cel mai trist mi se pare însă că, lipsiți fiind de o educație politică în școală, ajungem să nu facem diferența între comunicare publică și laudă de sine. Eu aș face, pe lângă ora de educație civică, și una de educație politică, aș simula procese electorale și procese legislative cu elevii de gimnaziu și de liceu. Știu că există câte un elev în consiliile școlare, dar cred că, și sper să nu greșesc foarte tare, aceștia nu sunt realmente aleși prin vot democratic de copii, ci sunt numiți de directorii școlilor ca să îndeplinească legea pe de o parte, dar și să aibă liniște în consiliu pe de altă parte.

Ce trăsături psihologice considerați că sunt esențiale pentru a conduce o națiune într-o perioadă de criză?

Mie îmi plac foarte mult filmele bazate pe fapte reale. Sunt câteva în acest sens despre Churchill și deciziile pe care le-a luat în perioada celui de-Al doilea război mondial. Vizionând mai multe astfel de producții cinematografice, aș spune că oamenii de stat care au luat decizii ce au schimbat soarta lumii și a războaielor au fost cei care au avut curaj să ia decizii. Deci aș spune că aceasta ar fi o trăsătură foarte importantă.

Revenind la zilele noastre, asumarea, această calitate imensă, nu mai definește politicianul de azi. Nu știu dacă ați observat că majoritatea politicienilor nu își asumă aproape nimic. Sau dacă o fac, o fac într-un mod tare hazliu, de genul: „cea mai mare greșeală a mea este că vreau binele oamenilor”. Sunt prea puțini cei care își asumă realmente greșelile, cei care argumentează și explică ce au învățat din greșelile lor.

O altă caracteristică foarte importantă este capacitatea de a asculta. Politicienii noștri în majoritatea lor sunt incapabili să asculte. Ei aproape întotdeauna te întrerup, încearcă să își impună ideile, schimbă subiectul etc. Cred că într-o perioadă de criză să poți asculta ce spun cei din jur este o calitate esențială. Pentru că, uneori, așa ajungi să auzi și ce se spune dincolo de cuvinte.

Vă rog să vă gândiți la următoarele personaje politice și să încercați să le descrieți în funcție de trăsăturile lor de personalitate: Nicușor Dan, Elena Lasconi, Victor Ponta, Crin Antonescu, George Simion.

Regretatul profesor psihiatru Florin Tudose a scris (împreună cu Devis Ghebu, n.e.) „Psihopolitica, tratat de psihopatologie socială ilustrat cu 100+1 dalmațieni ai politicii românești”, o carte în care a analizat mai multe personalități politice ale anilor 1990-2000. Printre cei care au trecut prin condeiul său se regăsesc doi dintre candidații de astăzi, Victor Ponta și Crin Antonescu.

Victor Ponta – Florin Tudose l-a introdus în categoria „Mitomanii” alături de Dan Matei Agathon și Varujan Vosganian, a căror caracteristică principală, mitomania, este „un mecanism prin care individul fără conținut încearcă să se califice drept erou și salvator, fiind de fapt un încurcă-lume, în cel mai bun caz, sau un escroc veleitar în cazuri mai grave.”

În domeniul marketingului politic se aplică reguli de altfel normale în viața de zi cu zi. Una dintre ele ar fi aceea că indiferent cât de mare este greșeala pe care un politician a făcut-o, dacă își ia timpul necesar, se retrage din prima linie a vieții politice, se reconstruiește ca personaj politic și poate reveni, chiar câștiga simpatia publicului. Privind către Victor Ponta nu am putea spune că s-au schimbat prea multe față de momentul din 2014 când și-a serbat ziua de naștere pe Arena Națională, în fața unei mulțimi formate din mii de oameni necăjiți, aflați la limita sărăciei, aduși într-o excursie cu autocarul la București, unde au primit niște sandwich-uri, probabil și niște bani și multă, multă umilință. Adică Victor Ponta, de altfel ca mulți din zona pretins socialistă a clasei politice românești, a adăugat la portretul său de candidat și grandoarea, de care nu a scăpat nici în ziua de azi. La fel ca mulți politicieni pretins socialiști, și-a trimis copiii la școli private și s-a operat în spitale din Turcia.

Laurențiu Crin George Antonescu – Florin Tudose l-a introdus în categoria „Narcisiacii”, alături de Alina Mungiu Pippidi și Octavian Paler, dar despre care spune că pare desprins din galeria care îi include pe Geoană, Vanghelie și Ceaușescu. „S-a păcălit cu Geoană, s-a păcălit cu Ponta, s-a păcălit cu Iohannis, pentru că nu înțelege că cine nu poate fi al doilea, nu poate fi primul. Dă tot timpul senzația că nu vorbește în nume propriu și că prezintă un text, e drept, bine învățat și clar expus, pe care cineva i l-a pus la dispoziție.” Nici în cazul candidatului Antonescu nu se observă schimbări majore după momentul USL (2011-2014). Are aceeași atitudine oarecum disociată față de mesajul pe care îl livrează. Se „simte” că e fals, că interpretează o poezie ca la școala generală. Ar putea lua o notă bună pentru interpretarea artistică dacă competiția pentru cea mai înaltă funcție în stat ar puncta și acest detaliu. Se vehiculează ideea că este un bun orator. Poate că așa este, dar oratoria lui este lipsită de conținut, este stearpă de soluții. „Puritatea crinului este sterilă și contraproductivă în cazul lui, mai degrabă se simte otrava taurului, ucigașul alb” își încheie Florin Tudose portretul pe care i l-a creionat. Și cred că ce a scris acum mai bine de un deceniu este valabil și astăzi.

Nicușor Dan – Despre el spun multe voci că este un „autist” sau că cel puțin modul său de funcționare se încadrează în acest spectru. Din comportamentul public și din mărturiile celor care au lucrat îndeaproape cu el pare să se confirme. Nu ia decizii pripite, ci le analizează în detaliu în baza informațiilor pe care le are. Pare să aibă un simț anume în a detecta oportunități și de a le folosi, cum au fost cele din 2016 când a reușit cu USB și apoi cu USR să penetreze cea mai inflexibilă scenă, cea a politicii românești, câștigând din prima un număr impresionat de locuri în consiliile locale din București și un număr record de locuri în legislativ pentru o formațiune nouă la acea vreme. Apoi a făcut o serie de greșeli strategice care l-au dus într-un con de umbră. Adică a ieșit într-o oarecare măsură din atenția publică și a folosit în mod inteligent acea perioadă pentru a-și crea și întări relații politice cu principalii actori politici ai momentului. Relații care au dus la câștigarea Primăriei Capitalei în 2020 din poziția de candidat independent, susținut de mai multe partide. Se poate spune despre el că este vizionar. Un vizionar care poate să-i asculte și pe oamenii care îl laudă, dar și pe cei care îl critică. Poate cel mai mare defect al lui este că pare să fie singur cam în orice demers pe care îl face. Cel mai probabil că acuzația că nu răspunde la telefon este reală, dar poate că are și motive. Există un curent de opinie cum că Nicușor Dan nu trebuie să părăsească Capitala, să rămână primarul ales de bucureșteni. Dacă inițial și-ar fi anunțat un posibil urmaș pe care să-l susțină, atunci opinia negativă ar fi fost transformată într-un pozitivă. Indecizia lui poate fi considerată o greșeală politică, chiar dacă ulterior a încercat să salveze situația propunând-o candidată la Primăria Generală pe Lasconi.

Elena Lasconi – Cristopher Bollas, un celebru psihanalist cu practică privată în Londra, scria în cartea sa Isteria că majoritatea femeilor care intră pe scena politică sunt caracterizate de această tulburare psihică. Elena Lasconi pare să nu facă excepție. Este volubilă, adesea până la extrem. A fost savuroasă în filmulețul în care oficia o căsătorie civilă din postura sa de primar al unui oraș de nivel mediu spre mic al României. Savuroasă a fost și în aventura de la Untold din vara anului trecut. Deși nu încearcă să șocheze prin vestimentație, iese în evidență cu detalii neobișnuite, precum bretelele roșii. Din fericire le variază și nu rămâne cu o etichetă precum celebra broșă a Vioricăi Dăncilă. Ce este de apreciat la Elena Lasconi, ca și în cazul lui Nicușor Dan, este că muncește foarte mult. A avut o perioadă anul trecut, în timpul dintre cele două tururi prezidențiale, în care a arătat că poate învăța foarte mult: de la politică internă la cea externă, la cum să își nuanțeze și să gestioneze discursul public. Dar, din categoria aceasta făcând parte, orice se întâmplă în jurul său și care îi pune imaginea în pericol, o percepe ca fiind un atac la propria ei persoană. Este unul dintre elementele care caracterizează isteria. Această percepție activează mai degrabă latura emoțională și mai puțin pe cea rațională. Uneori îți trezește sentimente de compasiune, atunci când pare să fie realmente sinceră în ceea ce crede și spune. Dar sunt și momente în care înverșunarea cu care își apară anumite viziuni și lipsa de flexibilitate psihică, mentală te ia prin surprindere. Ar mai fi ceva: râsul său este adesea exagerat și atinge relativ ușor paleta ridicolului.

George Simion ar putea foarte bine să fie coleg de categorie cu Victor Viorel Ponta. La înclinația spre mitomanie se adaugă cu ușurință caracteristica oportunismului. Pentru oportuniști nu există valori, nu există repere morale, nu există conștiință, popular spus: „joacă și cântă după cum este plătit”. Este cunoscut ca fiind șef de galerie. Știm cu toții despre istoricul său bogat în conflicte cu autoritățile și alte comunități izolate. Am putea spune că este un individ lipsit de scrupule – câtă vreme i-a fost utilă tema unirii cu Basarabia, a folosit-o până la ultima picătură. Apoi, am văzut că a abandonat-o pentru că există suspiciunea că sursele sale de finanțare nu mai agreează tema. Fanfaroneala candidatului, felul în care s-a agățat de Călin Georgescu, modul în care se folosește de naivitatea electoratului din zona analfabetismului funcțional, dar și obsesia de putere, cinismul cu care abordează orice temă socială sensibilă îl face să fie indezirabil pentru o funcție atât de importantă precum cea de președinte.