„Industria râsului a explodat în ultimii ani”

Interviu cu Bobi Dumitraș realizat de Corina Taraș-Lungu

„La 46 ani constat că umorul pe care îl aveam la 22 ani nu mi se mai potrivește”

Ce e pentru tine umorul?

Să nu uităm că primele reacții pe care le are copilul sunt plânsul și, din când în când, râsul. Deci suntem setați să reacționăm cu râs. Pentru mine umorul a ajuns să fie meserie. Sunt un profesionist în a-l scrie, a-l ambala, a-l pune pe note muzicale și a-l vinde unui public avizat, care ar avea nevoie de el.

În cazul tău, umorul este ceva nativ sau mai degrabă exersat?

Cred că a fost nativ, dar am lucrat mult pentru a-l exersa. Din momentul în care am primit feedback bun și mi s-a spus că aș avea potențial am început să muncesc. Nu am făcut cercetări științifice și nu am citit bibliografii, ci am încercat să văd unde mă aflu eu ca stil și să calc pedala. Când nu îl mai înmagazinezi acolo, în interiorul capului, unde poate avea orice formă, poate conține toate cuvintele obscene din lume, trebuie să îți asumi ce îți iese pe gură. Eu am avut grijă dintotdeauna să îi pun un filtru umorului meu.

La 46 ani constat că umorul pe care îl aveam la 22 ani nu mi se mai potrivește pentru că m-au ars și pe mine niște anotimpuri. Ce scriu astăzi e un pic mai decantat și mai cuminte. Dar nu mă pot dezice de ceea ce am făcut în tinerețe. Accept că am un umor care a evoluat odată cu vârsta mea artistică.

„Sunt un storyteller”

Ce stil are Bobi Dumitraș?

Sunt bivalent, un fel de bipolar (râde). Pe de-o parte am creat și activez în trupa Fără Zahăr, pe de altă parte fac și stand-up comedy. Ca stand-up comedian sunt un storyteller. Creez foarte mult umor de situație și încerc să îi induc publicului imagini. Atunci când creez un set de glume, îmi doresc foarte mult ca publicul să și-l imagineze, să vizualizeze, să guste, să miroasă și să audă personajele despre care povestesc. În muzică trebuie într-un număr finit de versuri să spui o poveste. Acolo e un stil ușor matricial. În stand-up sunt mai liber pentru că nu toate glumele rimează (râde).

„În stand-up comedy nu ar trebui să existe limite”

De unde știi care e limita până la care poți să mergi cu o glumă?

În stand-up comedy nu ar trebui să existe limite, fiecare comediant își alege subiectele în care îi este confortabil să se desfășoare, el alege de ce să se ferească, probabil în funcție de experiențele personale, de simpatiile și lucrurile cu care empatizează. Eu, personal, nu reușesc și nici nu îmi doresc să fac glume despre boli incurabile, despre pedofilie sau ale subiecte care țin de copii, glumele religioase le gust și le și scriu, dar încerc să nu ating niciun străfund. Una e să râdem de un popă beat, alta e să râdem de niște sentimente adânc creștine. Dar așa sunt eu, nu înseamnă că altcineva nu ar trebui să o facă. Nu toți artiștii ar trebui să își impună limitele mele.

Deci nu există o etică a umorului sau niște subiecte de care mai bine nu ne-am apropia pentru a stârni râsul sau pentru a le ironiza?

Trebuie să lăsăm arta să fie pe cât posibil de răzvrătită, arta trebuie să atingă extremele. În măsura în care nu te regăsești în ea, o poți lăsa și gusta altceva. Poți să mergi la Proorocul Ilie de la Teatrul Național sau la Take, Ianke și Cadâr, care respectă toate canoanele morale și nu deranjează pe nimeni.

„Dacă nu vorbim despre o problemă nu înseamnă că ea nu există”

Adică poți chiar și să curatoriezi o expoziție cu svastici în inima Bucureștiului?

Nu poți să îi spui artistului să nu mai facă svastici, pentru că poate cineva trebuie să o facă, chiar și pentru a o da ca exemplu negativ. Dacă nu vorbim despre o problemă nu înseamnă că ea nu există.  Singurul lucru pe care îl putem face este să acceptăm sau nu să expună la noi în sufragerie.

Cred că aici e dezbaterea, dacă e clar că acele lucrări ironizează niște simboluri sau banalizează un adevăr istoric. Arta poate genera și ea derapaje, nu doar dezbateri.

Arta nu mai este demult făcută ca să placă. Ea trebuie să stârnească emoții bune sau rele, ea trebuie să mângâie sau trebuie să enerveze. Dacă omul și-a propus să enerveze și a enervat, înseamnă că ceva funcționează în stilul lui creator. Artistul nu trebuie să fie conform cu ceva, e nevoie să gâdile sau să zgârie. Câteodată el provoacă scandal.

Arta ta mângâie sau deranjează?

Arta mea mângâie mai mult decât deranjează, dar e picantă.

„Când am auzit primul copil fredonând cântece Fără Zahăr am devenit un pic mai responsabil”

După 24 ani de Fără Zahăr, cum ți se pare că a evoluat trupa?

Nu ne-am schimbat neapărat. În schimb, am devenit de ani buni de zile conștienți de faptul că la concertele noastre vin și familii cu copii. Când am auzit primul copil fredonând cântece Fără Zahăr am devenit un pic mai responsabil și în cântecele care au urmat am ales să dăm și copiilor câteva versuri, care lor să li se pară funny, dar cărora părinții să le înțeleagă substraturile și să râdă. La început eram mai inconștienți de prezența celor mici, dar nu vulgari. Vulgaritatea noastră a fost mereu cu perdea și nevinovată. Aș putea să scriu o pagină întreagă de vulgarități și să o recit în fața unei clase de copii, fără ca ei să își dea seama că ce spun acolo e obscen.

Vulgaritatea soft…

Nu e soft, hai să îi spunem „criptică” (râde).

„Doamne, nici nu știam că aveam să deschidem ceva!”

La începutul anilor 2000 ați deschis un drum, cel al folk-ului alternativ. Încă rezistați în top și mă întreb dacă ați simțit că faceți compromisuri pentru a rămâne în grațiile unui public, care are astăzi o ofertă culturală ceva mai diversificată ca atunci?

Doamne, nici nu știam că aveam să deschidem ceva. E un drum cu trei benzi acesta al începutului de folk alternativ: Fără Zahăr, Ada Milea și Țapinarii. Suflăm în vela acestei bărci cât de mult putem.

La prima noastră casă de producție din București, doi oameni minunați ne-au spus așa: „băi, moldovenilor, sfatul nostru este să vă creați o rampă cu angulație redusă, adică să nu vă umflați ca un balon și apoi să vă spargeți și să nu audă nici dracu’ de voi. Încercați să urcați ușor.” Așa a fost și după 24 ani încă simțim că e din ce în ce mai bine. Am obținut asta prin muncă și modestie. Noi doar am scris versuri Fără Zahăr, în stilul nostru și presupun că originalitatea este cea care ne-a făcut să răzbim și să rezistăm. E o onoare pentru mine când cineva ne recunoaște stilul. E minunat când ajung alte lucrări muzicale să fie comparate cu ale noastre. Am pus mâna pe o macetă culturală și ne-am creat propria cale.

„Publicul nostru și-a dat seama că scriem în straturi”

Textele tale pentru Fără Zahăr pornesc de la realități românești triste. Hazul acesta de necaz este o critică socială?

Pe vremuri vorbeam de moravuri. Da, pe lângă faptul că facem o frescă socială de multe ori denaturată, ne bazăm mult și pe autoironie, pe a arăta că suntem incapabili de a asimila realitatea. Atât timp cât tu arăți că ești nătâng, dușmanul nu mai are ce să îți facă. Umorul e o tehnică de autoapărare. Să ascundem sub cât mai multe plăpumi călduroase de glume adevăruri triste cred că este specialitatea noastră. Probabil că publicul nostru și-a dat seama că scriem în straturi. La prima ascultare îți sar în urechi câte 2-3 glume mai evidente, dar, pe măsură pe asculți, pătrunzi în lucrurile subtile pe care le strecurăm acolo. Uneori pare că propunem un text destul de tâmpițel, dar e, din punctul meu de vedere, forma cea mai fină în care putem pune un adevăr deranjant, fără să pară cretin.

„Nu jignesc pe cineva din public prin glumele mele ca să râdă restul sălii”

Avem un umor românesc?

Avem, în mod evident. E posibil ca el să difere de la o regiune istorică la alta. Dar e, în ansamblu, un umor balcanic. Latini ne dăm când vrem să fim snobi sau avem vreun interes față de Occident.

Noi mergem peste tot prin țară și, cumva, reușim să ne conectăm cu olteanul, cu dobrogeanul, cu munteanul, etc. la fel de bine. Marea cheie este să îi respecți pe toți și să îți dai seama de unde să îi apuci. Ai două ore de spectacol în care trebuie să confirmi. Munca mea este să tatonez la început și să văd la ce rezonează, apoi să nu îi mai scap din mână până la final. Am fost de curând pentru prima oară în Slatina, inima Olteniei. Ai spune că un folk alternativ moldovenesc nu ar avea ce căuta acolo. Dar a fost atât de bine încât sigur că o să mai revenim. Suntem cu toții predispuși la a râde. Dar, orice aș spune cuiva de pe scenă, acel lucru ar trebui să nu jignească. Nu jignesc pe cineva din public prin glumele mele ca să râdă restul sălii.

„Alții, dacă s-au regăsit în versuri și s-au enervat, nu au spus nimic”

Ai versuri de o ironie evidentă, cu personaje din societate ușor de recunoscut. Ai înfuriat vreodată pe cineva sau ai avut vreo glumă care nu a fost bine primită?

Vai, nu știu despre toți. Dar am avut o surpriză plăcută cu Silviu Prigoană. Este personaj într-o melodie a noastră numită Lav stori, care este despre cupluri mai mult sau mai puțin platonice: Bombonelu` cu mătușa, Huidu cu Găinușa și Prigoană cu cetățeanca Bahmuțeanca. Nu mai știu la ce emisiune TV eram invitați și gazda, ca să bage puțin bățul prin gard, l-a sunat pe Silviu Prigoană: „Domnu’ Prigoană, știți că sunteți personaj într-o piesă a celor de la Fără Zahăr?” Iar el a spus: „Dacă nu aș fi fost, m-aș fi supărat. Păi eu și cu Adriana investim atât de mult în imaginea noastră de cuplu și tocmai noi să lipsim?”

Adelin Petrișor apare în cântecul Dumitru: „Să plâng pân-o să vină Adelin Petrișor să mă deie mort la televizor”. Recent, el a postat un reel de pe un vârf de munte care avea pe fundal versurile astea. Deci nu s-a supărat. Alții, dacă s-au regăsit în versuri și s-au enervat, nu au spus nimic pentru că au înțeles că la curtea regală bufonul nu este decapitat, este singurul care are voie să vorbească.

„Dacă spui o glumă care să placă unei întregi țări e o problemă cu acea glumă”

Deci încă putem să glumim? Nu ți se pare că românii se iau prea în serios?

Sigur că da, putem să glumim, dar nu cu oricine. Depinde de ce se află între urechile ascultătorilor. Statistic și de la Dumnezeu, există o formațiune moale, numită creier (râde). Dacă spui o glumă care să placă unei întregi țări e o problemă cu acea glumă. Noi ne-am selectat audiența și ne asigurăm că scriem umor de calitate pentru publicul nostru. Există o scindare între două Românii, educațională, nu bazată neapărat pe număr de clase, ci mai degrabă pe inteligența emoțională și pe spirit critic. Pe rețele, când fac prostia să mă uit la comentariile postărilor noastre, din ce în ce mai multe persoane care sunt străine cauzei Fără Zahăr comentează murdar. Din fericire, există acolo și un sistem imunitar prin care alții le răspund în locul nostru. Eventual noi doar mai intrăm și dăm block câte unuia, ca să simtă că sistemul opresiv i-a blocat accesul la pagină (râde).

E cum spunea Nietzsche, râsul aparține oamenilor și surâsul zeilor? Cu alte cuvinte, omul de rând se hăhăie și oamenii culți zâmbesc superior sau nu e chiar așa prin spectacolele tale?

Simțul umorului ar trebui să fie un apanaj al inteligenței. Dar cred că e valabil doar când vorbim despre a crea umor. Când e vorba de a primi umor, orice om, din orice pătură socială, poate să râdă la umorul care i se potrivește. Că unuia i se potrivește un umor rafinat și altuia unul obscen ține doar de ce a văzut acasă și ce a învățat în școală. Dar nu îți trebuie neapărat mulți ani de școală ca să te și relaxezi din când în când, există glume pentru toate păturile.

„Stand-up-ul se face din absolut orice”

Ți se pare că avem o industrie a râsului bine dezvoltată?

Industria râsului a explodat în ultimii ani. Acum 20 ani era o mânuță de oameni care făceau asta, printre care Teo, Vio, Costel, Bobonete, Bordea, Micutzu, Sorin Pârcălab. Ei au început de jos, când erau în public la fel de mulți oameni ca pe scenă. De atunci au muncit și e normal să fie unde sunt acum. Ulterior fenomenului iUmor, o întreagă țară s-a trezit că există stand-up comedy. A fost un boom, în care oamenii au început să consume și să se sature de glume vulgare. Apoi, lucrurile s-au cernut și s-au șlefuit. Copii care acum câțiva ani erau foarte vulgari pe scenă au devenit astăzi mult mai cizelați, pentru a atrage și publicul mai pudic sau pe cel doritor să râdă de lucruri adevărate.

Stand-up-ul se face din absolut orice. Ca principiu, iei o situație de viață și îi denaturezi înțelesul sau te prefaci că ai înțeles-o tu atât de strâmb încât creezi umor. E chiar atât de simplu. Dar trebuie să mai știi și cum să o spui. Am întâlnit oameni cu glume extrem de bune, dar rigizi în felul de a le livra. La fel cum am întâlnit oameni care nu spuneau atât de multe lucruri, dar le spuneau bine, empatizau cu sala și erau naturali atunci când cucereau publicul.

În străinătate, mulți comedianți au scenariști. La noi se întâmplă lucruri de genul nu pentru ca un comediant cunoscut să facă rost de un material nou, ci pentru a-i stimula pe alții să învețe să scrie. Micutzu și echipa sa, de exemplu, făceau la un moment dat tabere de creație. Îi puneau pe copii să scrie și să interpreteze. Iar dacă era vreuna preluată într-un număr al unui artist consacrat era mai mult ca un premiu pentru cine a scris-o. Văd că o colaborare între artiști și textieri ar fi foarte bună și în România.

„Văd stand-up comedy ca o formă de teatru alternativ”

Cum ai descrie un public bun?

Un public bun este cel pe care îl faci să râdă din jocuri de gleznă. Un public bun nu e cel care râde doar la punch line, la glumele cele mai importante din set, ci e cel care râde la premise sau în timp ce urci spre acele momente de vârf. E cel care vibrează atunci când prinde din zbor ideea, înainte să o spui. Eu am glume despre literatură, despre mecanică, despre animale, relații umane. Pentru mine un public bun este cel educat, răbdător, care nu are blocaje de genul: „am dat banii pe bilet, e treaba ta să mă faci să râd”. Publicul ar fi bine să fie dispus să fie activ în relația cu artiștii. E nevoie de o sinergie a faptelor, cum spunea un mare hidrolog (râde).

Stand-up-ul ar fi o categorie mai degrabă afiliată zonei de divertisment sau zonei artistice?

Îmi doresc ca stand-up comedy să devină o formă de expresie teatrală. Comedianții pe care îi știu, îi admir și îi respect sunt mai aproape de teatru decât este teatrul de revistă. În orice crâșmă cu două lumini stinse și una aprinsă, cu o cortină roșie și o scenă, convenția este că te afli într-o mică sală de teatru. Vin la stand-up oameni în cămășuțe, fete dichisite, oamenii nu vin ca la meci, deci există undeva un respect exprimat pentru actul artistic. Da, eu sunt Bobi Dumitraș și văd stand-up comedy ca o formă de teatru alternativ.

„E posibil să fiu bigot sau ortodox literar”

Există în intimitatea ta un caiet cu versuri triste sau vreun volum de poezie neterminat?

La Bobo sigur există acest carnețel (Bobo Burlăcianu, n.e.) Eu, dacă aș vrea să scriu trist, mă autotratez pe parcurs și ultimele două versuri sigur sunt vesele. Asta nu înseamnă că artistul nu are un fond depresiv, iar comediantul cu atât mai mult. Noi doar ne facem din înclinația spre depresie o bună prietenă. Cât despre poezie… nu m-am gândit să scriu. Eu scriu text versificat, poeții sunt alții. Poezia pentru mine înseamnă acea formulă prin care din câteva cuvinte ți se schimbă percepția despre viață. Asta a făcut Nichita, din patru cuvinte ne-a făcut să ne gândim la încă o mie. E posibil să fiu bigot sau ortodox literar (râde).

Mi-a luat ceva timp să accept să poezia poate fi fără literă mare la început de vers, uneori fără nicio virgulă, de parcă cineva tocmai și-a reinstalat word-ul și a luat o mica proză să o rearanjeze pe pagină. Îmi place multă poezie de azi, dar sunt și foarte mulți contemporani cu noi care doar se cred poeți.

Încheiem cu un exercițiu de imaginație. Te afli într-o excursie pe Dealul Polonic, într-un cadru natural idilic, mână în mână cu Călin Georgescu. Ce i-ai spune în timp ce vă priviți în ochi?

Vezi, Căline, Polonic este singura formă rotundă de pe Pământul tău plat!

Dar, în aceeași situație, lui Marcel Ciolacu?

Uite, Marcele, ce bine se vede Buzăul de aici!

Sau lui Ilie Bolojan?

Ilie, mută-mi aici statuia mea din Oradea!