REACTOR DE CREAȚIE ȘI EXPERIMENT
După câteva colaborări sporadice, la început, Dragoș Mușoiu se consideră acum un colaborator de cursă lungă la Reactor de creație și experiment. A făcut trecerea către teatrul independent după o activitate de durată la Teatrul din Craiova și admite că teatrul independent are greutățile lui: echipa face de toate, ea se ocupă de montare, după spectacol, ea va sta și va căra decorurile. Pe de altă parte, este convins că, între oameni cu mentalități, direcții și gusturi similare, lucrurile merg bine. Deși admite că există o părere generală că e mai probabil să se întâmple asta în mediul independent, nu ar miza pe asta ca pe o rețetă universală. Șansa să întâlnești oameni potriviți se joacă oriunde și oricând.
Îi place să vadă spectacolele colegilor săi, deși spune despre el că e mai degrabă un spectator uzat. Că, inevitabil, desface întreaga reprezentație în componente. În general, este interesat de construcția unui spectacol, de proces, pentru că are convingerea că emoția vine și din inteligența unor soluții scenice, așa cum vine și dintr-o revelație. Îi place să înțeleagă ce au făcut regizorii. Uneori apreciază și doar dacă înțelege ce au vrut să facă, înțelege care a fost intenția lor, chiar dacă nu le iese într-o seară pe scenă.
Crede că trăim într-o epocă în care luatul foarte în serios pe scenă a început să devină un pic respingător, și că tindem spre a fi mai lucizi, mai distanțați. Îi plac spectacolele care se joacă cu convenția, cele care nu încearcă să te iluzioneze transmițându-ți că ai fi altundeva decât la teatru, cele care își asumă condiția de noi suntem aici și voi acolo și ne-am întâlnit într-o seară ca să spunem o poveste. I-a plăcut mult spectacolul „Părinți”, al lui Cristian Ban, de la Metropolis. I se pare că „Părinți” are delimitarea necesară și că lucrează foarte frumos cu ea. Crede că, estetic vorbind, acesta comunică și cu recentul lui spectacol, „Rața!”, chiar dacă de la distanță. Un alt spectacol care i-a plăcut este „Vrabia”, montarea de la Galați a Letei Popescu. Pentru că e un spectacol care se bazează pe ficționalizarea poveștilor personale, într-un mod foarte teatral. În ceea ce privește scenele teatrelor independente, crede că există un istoric întreg de titluri care au făcut performanță și printre ele include spectacolul „Parallel”, regizat de Sinkó Ferenc și Leta Popescu, și „rovegan”-ul Catincăi Drăgănescu.
Altfel, asumându-și că emite o opinie care poate fi nepopulară, este în dezacord cu practica de anul acesta a FNT-ului, de a izola teatrul independent într-o categorie numai a lui. O astfel de decizie, venită după mai mulți ani în care criteriul de selecție nu a fost mediul de proveniență al spectacolului, ci condițiile calitative, i se pare nepotrivită. Spune că trimiterea independenților într-un mic club numai al lor, constituit by default, nu ajută pe nimeni. Și că ar fi fost mai în regulă o decizie de a nu selecta deloc spectacole independente, dacă ele nu corespund criteriilor de calitate, de temă, de estetică ale curatorilor. Mai crede că lipsa unui argument transparent și pertinent pentru inventarea unei asemenea categorii o face de neînțeles. (Carmen Corbu)
Spectacolul „Rața!”
Un proiect realizat de Reactor de Creație și Experiment
Noiembrie, Festivalul Național de Teatru, ediția 2024. Vizităm ArCuB ca și cum am merge pe strada Petőfi Sándor nr. 4 din Cluj, unde are, de peste 10 ani, sediul Reactor de creație și experiment. Echipa care vine de la 450 km depărtare ne primește cu generozitate în spațiul ei de repetiții și soluții scenice. Încercăm să nu perturbăm cu zgomote atmosfera densă a sălii de teatru, unde un text ne șuieră în urechi vorbe pe care nu le putem procesa pe moment, dar care ne vor bântui constant în zilele următoare:
„Cercurile s-au trasat demult în jurul tău. Când începi un dans, trebuie să îl dansezi […] Uneori, îți ia mai mult de patru anotimpuri ca să ajungi cine ești […] Ciocul urmărește aripa.”
Câștigător în cadrul rezidenței Drama 5 oferită de Reactor pentru al optulea an consecutiv, textul Rața! aparține Cleopatrei Constantinescu și are ca inspirație povestea lui Andersen, Rățușca cea urâtă. Spectacolul a avut premiera la finalul anului trecut, iar acum ajunge la București într-o capsulă de teatru independent din programul festivalului FNT. Regia este semnată de Dragoș Alexandru Mușoiu, pe care îl leagă o relație veche cu echipa Reactorului.
Rezidența de scriere dramatică nu este unica inițiativă a echipei de a încuraja cadre creative pentru artiști. Ei i se adaugă programul de rezidențe de creație pentru tineri absolvenți, Fresh Start, care a încheiat deja 6 ediții. Și, bineînțeles, munca în folosul sectorului independent a unor doi oameni neobosiți – Oana Mardare și Doru Taloș, inventatorii Reactor, care au reușit să adune în jurul lor o comunitate remarcabilă din punct de vedere artistic și uman. (Corina Taraș-Lungu)
Feminismul meta
Un spectacol cu masca fisurată
Dragoș Mușoiu: „În rezidența Drama 5, anual aplică vreo 50-60 oameni, cu level-uri de experiență foarte diferite. Unii sunt începători sau aspiranți, alții nu. De exemplu, în 2018, am lucrat în program cu Maria Manolescu, care avea multă experiență. Din toți aplicanții sunt aleși cinci rezidenți, în funcție de un draft de scenariu. Ei merg o lună și ceva la Cluj, au parte de mentorat ca să reușească să-și scrie textele într-o formă cât mai bună. Nu au nicio limită de conținut sau de formă, pot scrie și ceva foarte clasic, dacă asta vor. Textele devin spectacole-lectură, iar unul dintre ele este transformat în spectacol. Pentru regizori e un cec în alb, o dovadă de încredere. Poți ajunge să montezi un text care să îți placă, cu care să rezonezi, sau nu neapărat.
Aceasta este promisiunea. „Rața! a fost textul câștigător anul trecut. Textul este scris de Cleopatra Constantinescu. Ea nu a specificat ca distribuția să fie formată exclusiv din femei, dar mie mi s-a părut că este o poveste foarte feminină. Poate chiar feministă, pentru că vorbește foarte mult despre găsirea propriei voci, despre ieșirea din narative prestabilite. Noi am vrut să explorăm un feminism meta, nu să mergem prea mult în poveștile personale și să ajungem la militantism. Fetele din distribuție se simt câteodată vulnerabile, pentru că nu e un spectacol cu imersare totală, ci unul care se joacă cu masca fisurată, cum îmi place mie să spun. Adică actrițele interpretează niște personaje, dar printre rânduri se văd și personalitățile lor. Fiecare dintre ele are experiențe negative în trecutul ei. Unele au fost victime ale bullyingului în liceu pentru că arătau într-un fel, iar prin momentul de nuditate de la finalul spectacolului au acest curaj de a se arăta. Spectacolul rămâne într-un ludic grotesc, într-o estetică fals improvizată. Ideea asta de sală de balet are o notă de parodie. Baletul este o artă foarte normativă, care impune un șablon foarte clar, de la greutatea pe care trebuie să o ai până la mișcările care presupun posturi foarte dureroase. Foarte puține corpuri reușesc să servească baletul. Nu îi subminez importanța, ci am vrut să subliniez imperativele unui șablon, a unor conformități pe care corpurile oamenilor trebuie să le aibă într-un anumit context. E o metaforă pe care am regăsit-o și la Andersen, aceasta a șabloanelor și a problemei identitare. Textul spectacolului este o rescriere unu la unu a poveștii lui. Suita episoadelor este aceeași.
Challenge-ul a fost de a găsi o estetică pentru acest text. Acest lucru mi s-a părut cel mai greu. Nu am vrut să fie nici teatru de copii, să ne asumăm și resursele de producție. Pentru că sunt multe personaje sau creaturi în text și doar dacă am fi realizat costume pentru fiecare dintre ele am fi depășit bugetul de producție. Am găsit că se potrivește caracterul de improvizat, chiar dacă tot ce e pe scenă este cumpărat special pentru acest proiect. Uneori, ne-am dori un pic mai mult. Avem între noi glume de genul: „Oare nu putem să avem o trapă aici în mijloc până la premieră?”, dar asta nu înseamnă că teatrul independent te limitează neapărat. Depinde de proiect. De exemplu, la spectacolul anterior, Visul, spațiul propus de text era o sală de actorie, iar sala Reactorului era exact ceea ce aveam nevoie. Nu am simțit nevoia de nimic mai mult față de ceea ce a fost. Dacă eram într-un teatru de stat, nu aș fi cerut altceva.”
Reactor și mizele lui politice
Dragoș Mușoiu: „Multă lume are impresia că Reactor face teatru social sau politic, dar foarte puține spectacole au o miză asumată în direcția asta. A existat o perioadă când, condiționați mai mult de call-uri de finanțare, Reactorul a pus mai mult accent pe componentele astea. El funcționează pe proiecte de lungă durată, de circa trei ani. Dacă tema proiectului este, să zicem, Istorii recente, atunci e foarte probabil ca producțiile să fie mai angajate social, politic. Acum, de exemplu, tema este Comunități, unde avem în vedere și un musical plecând de la Răscoala lui Rebreanu. Altă temă s-a numit Viitorul, ceea ce a putut fi explorat la nivel individual, dar și la nivel politic. Totul depinde foarte mult de viziunea artiștilor. Eu, ca artist, nu simt acolo un obligo de a lucra într-o direcție anume. Și cred că teatrul independent a depășit momentul de militantism și de oglindă socială, care a fost preluat și pe scene mari sau de către regizori mainstream. Nu știu dacă teatrul independent caută ceva astăzi, nu cred că vreo direcție îl definește.
Reactor și-a format un public. Mi-e mult mai ușor să anticipez cum va fi primit un spectacol al meu acolo, comparativ cu alte locuri. Mi se pare că e un public care vine girând a priori, sunt acei oameni care vin acolo pentru că au aceleași valori cu acel spațiu, mulți vin să își împărtășească niște gânduri, să își reconfirme ceva. Fiind o sală mică, ajungi și să îi recunoști pe spectatori. Sunt acolo spectacole care se vând foarte ușor, altele care se vând foarte greu. Și nu conform unor recenzii de pe Facebook, ci există niște comunități de consumatori în Cluj, în care circulă informații despre spectacole.”
Oana Mardare: „Pentru mine, Reactor e foarte important. E un teatru pe care noi l-am deschis ca să putem lucra. Consider un privilegiu puterea de a alege proiectele din care facem parte, meseria de actor fiind, de cele mai multe ori, subordonată unor idei. E greu să jonglezi între partea artistică și cea administrativă, e pentru mine un câștig faptul că reușesc prin munca de la birou să înțeleg teme, concepte, direcții, cadre. E un exercițiu permanent de formulare a contextelor în care lucrăm și de înțelegere a mizelor. Lucrul cu oamenii pe atâtea niveluri e o mare provocare. Iar din punct de vedere artistic, Reactor este pentru mine un mare câștig. Pentru că pot să iau contact cu atât de multe limbaje artistice, atât de variate și de contemporane, mult mai ancorate în ce trăim, ca mijloace și ca teme, față de tot ce înveți în școală. Școala oricum pare că s-a oprit undeva în timp.
Reactor s-a născut chiar din nevoia concretă a unui spațiu, ca resursă fizică. Noi suntem actori. Am terminat în 2009. Am încercat câțiva ani să ne găsim o direcție, lucrând în teatrul independent din Barcelona, în paralel cu studiile la Școala Internațională de Teatru Estudis, care au durat trei ani. Am făcut acolo două producții și se simțea acut că e nevoie de această resursă foarte importantă care este spațiul. Să poți să îți lași lucrurile acolo, să ai un spațiu în care repeți și să arăți spectacolele, e ca o ancoră. Deși nu plecasem ca să ne întoarcem. Sistemul în Barcelona era foarte încărcat, așa că am început să ne gândim la ideea asta de loc. Așa a apărut tema reîntoarcerii. Clujul devenea efervescent și am vrut să contribuim și noi la mișcarea asta. Tocmai de asta, primii ani au fost marcați de o deschidere către colaborarea cu comunitatea artistică extinsă. Am colaborat cu foarte mulți artiști.”
Doru Taloș: „Intern, am fost mereu preocupați de cum să facem mai bine următorul pas. Să facem lucrurile la fel de la an la an ar fi un minus, așa că ne străduim să îmbunătățim sistemul de producție, repertoriul. Iar spațiul rămâne, din păcate, același. De exemplu, Reactor oferă un spațiu important tinerilor prin programul de rezidențe Fresh Start, pe care l-am lansat în 2016. E un proiect de care am simțit că am fi avut și noi nevoie când am terminat facultatea. De obicei, avem 80-90 de aplicanți, din care alegem șapte-nouă oameni, în funcție de an. Ei vin la Cluj. Încercăm să îi luăm din toate colțurile țării. Timp de două luni, ei au parte de o serie de ateliere și de mentorat din partea noastră. De ele s-au ocupat Petro Ionescu, Sinkó Ferenc și Oana Mardare. Există un buget pentru realizarea unui spectacol, care se prezintă în ultimele zile din august, de regulă. Plimbăm acest spectacol și la București și ne preocupăm ca el să se joace în cât mai multe spații, pentru cât mai mult timp. Avem parte de multă mobilitate. Suntem prezenți în multe festivaluri. Aproape toate premierele noastre ajung și la București, așa ne proiectăm. Avem relații foarte bune cu teatrele din Sfântu Gheorghe, Craiova, Satu Mare, Arad, Odorheiu Secuiesc, unde am jucat mai multe spectacole în ultimii ani. Suntem conectați la ce se întâmplă în țară și nu am avut niciodată probleme în a stabili parteneriate publice sau independente.”
Locul teatrului independent în peisajul artistic de astăzi
Oana Mardare: „Pentru mine se mai simte ideea asta a nevoii de afirmare în fața teatrelor de stat și în fața breslei. Sunt multe momente care s-au resimțit ca niște borne, cum ar fi prima dată când am jucat în Festivalul Național de Teatru sau când am fost cooptați în diferite selecții. Aceste mici gesturi de incluziune au fost importante. Sigur, nu cu orice preț, e bine de știut și care sunt criteriile. Mie, interacțiunile cu alții din breaslă îmi reamintesc că, deși suntem parte din același sistem, avem preocupări diferite. Uneori avem de ales dacă să ne frustrăm sau nu, dacă să ne simțim excluși, periferici sau nu.”
Compromisuri și epuizare
Dragoș Mușoiu: „Reactorul a ajuns la un prag de 10 ani de supraviețuire. Nu are nevoie de un premiu de consolare. Se simte în tot mediul independent o epuizare. Oamenii din interiorul lui se luptă cu deconturile pentru Administrația Fondului Cultural Național. Te-ai aștepta să ne prezentăm în Festivalul Național de Teatru, de exemplu, cu fast. Dar echipele ajung în deplasări obosite, alergate. Noi venim acum după o noapte de repetiții în Cluj, la 10 dimineața a trebuit să montăm, diseară avem spectacol și mâine-dimineață, la ora șapte, trebuie să ne întoarcem în Cluj. Nu e nimic festiv, cum ar putea să fie.”
Doru Taloș: „M-am format și am evoluat împreună cu Reactorul. Simt că îmbătrânesc odată cu el. Reactor a apărut într-un context extrem de favorabil pentru acest spațiu. În 2014, Clujul se pregătea să devină Capitală Europeană a Tineretului în anul următor. Apoi să candideze la statutul de Capitală Europeană în 2021. Asta înseamnă că investițiile în cultură pe plan local erau pe un trend ascendent. Noi ne-am format ca manageri și lucrători culturali odată cu spațiul și a fost un proces. Primele finanțări nerambursabile le-am avut la un an de la deschiderea spațiului. Ele erau foarte mici. După doi ani de existență, am avut acces la niște finanțări ceva mai consistente și stabile, care să ne permită și un tip de profesionalizare a oamenilor care erau în jurul proiectului. Astăzi, lucrurile sunt mult mai dezvoltate și am depășit ideea asta de supraviețuire. Ne întrebam totuși, destul de mult în perioada asta, cum poate să devină Reactor un proiect stabil pe termen lung.”
Oana Mardare: „Reactor funcționează ca o entitate colectivă în sine, ceva exterior tuturor, la care ne raportăm cu toții și care ne reprezintă. Nu este ceva propriu, al meu sau al lui Doru, iar acest lucru are efectul de a ne motiva și de a ne împinge mai departe să muncim în jurul lui. Reactor, încă de la deschidere, a avut forța de a cataliza. Pe mine asta mă impresionează, forța pe care o emană, modul în care poate să miște lucrurile din jur. Ar fi necesară o extindere printr-un spațiu mai mare. Ecosistemul local este unul în care nu ne integrăm ca viziune. Orașul tot crește și se dezvoltă într-o direcție foarte capitalistă, corporate și smart, bazată pe consum. Acest lucru se întâmplă în detrimentul unui sector cultural care are cu totul alte mize și care mai este și critic, analitic. E foarte mare rezistență în a dezvolta structuri care să crească investiția în cultură, în a lămuri legi și proceduri de finanțare. E un sistem cu un mare potențial de a înfunda lucrurile, cum s-a întâmplat și cu Fabrica de Pensule.”
Fotografii de Cristian Șuțu și Corina Taraș-Lungu
Articol din ediția tematică Oamenii din spatele inițiativelor culturale independente
