Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » „Discreția vine de la oamenii care fac mai mult decât (se) afișează”. Interviu cu Oana Perju

„Discreția vine de la oamenii care fac mai mult decât (se) afișează”. Interviu cu Oana Perju

ROMÂNIA DISCRETĂ

„România profundă și reală nu e nici zgomotoasă, nici agresivă. E discretă, așezată, preocupată, inteligentă. Adesea, suntem tentați să cădem în capcana facilă a observării zgomotului. De aceea, vrem să scoatem discreția la lumină.”

Economist. Expert în managementul proiectelor. Antropolog. Cu o vastă experienţă în zona ONG. Pasionată de tradiţiile creative. Discipol al lui Vintilă Mihăilescu, împreună cu care a organizat Forumul Tradiţiilor Creative. Dornică să descopere oameni „care fac lucruri cu ecou”. Proiectul la care lucrează în prezent: „Îţi dau noră, îţi dau avere. Mariaje aranjate la romi” .

Să vorbim despre discreţie… E o întrebare care vine oarecum firesc după reacţia ta la titlul rubricii noastre: „România discretă”. Ce înţelege un antropolog prin discreţie? Dar prin zgomot? Ce înţelegi tu, ca om care „vânează” tocmai discreţia excesivă a unor oameni rari, valoroşi, autentici? Spun asta gândindu-mă la preocupările tale, la oamenii pe care-i cauţi pentru a-i pune în valoare?

Reacția mea a venit ca un impuls: România discretă, dar răsunătoare. Uneori, dacă nu, de cele mai multe ori, discreția este asociată cu modestia, ceea ce duce și la o reținere în a vorbi despre lucrurile pe care le facem sau despre oamenii pe care îi cunoaștem. Însă cred că aici este cheia – trebuie să vorbim despre lucrurile care contează pentru noi! Legat de „ce înțelege un antropolog”, recunosc că de curând am ajuns mai aproape de antropologie, cam din 2016 când am dat noroc cu profesorul Vintilă Mihăilescu și mi-a spus „Bine ai venit în breaslă!”, iar în 2015 am început masterul în antropologie la SNSPA. Am simțit o regăsire a ceva ce exista, dar de care parcă am fugit sau am încercat să ocolesc, deși experiențele anterioare tot aici m-au adus. Cu toate acestea, consider că mai am nevoie de experiență de teren și/sau de lucru în antropologie, să mă simt confortabil cu „ce înțelege un antropolog”. Există încă o reținere… însă aș răspunde la întrebarea ta aşa: până la urmă consider că discreția vine de la oamenii care fac, mai mult decât (se) afișează.
Înainte de antropologie, am lucrat 14 ani în mediul asociativ, cu organizații non-guvernamentale (ONG) din țară și din străinătate, iar dilemele (unele dintre ele) erau legate de modalitățile prin care poţi să atragi fonduri. Dacă ești silențios în acțiuni, ca organizație, atunci finanțatorul/donatorul cum te poate vedea?
Și aici apare răsunetul, dar fără a fi zgomot, ci doar o scuturare a conștiinței, pentru implicarea în cauzele care contează pentru fiecare dintre noi. Plecând de la aceste principii, cred că am ajuns să „vânez” oamenii care fac lucruri cu ecou și care pot reprezenta modele de dezvoltare economică și socială la nivel local.

Vorbeşte-ne, aşadar, despre tine şi despre proiectele tale.

La bază sunt economist, cu o dublă specializare în antropologie, cel puțin așa îmi place să îmi spun, și încă din facultate am avut ocazia să încep lucrul în proiecte „umaniste”/sociale, mai întâi ca voluntar, într-un proiect de educație pentru sănătate, care pe vremea aceea, la începutul anilor 2000, era firesc să existe în curriculum opțional de școală. Experiența ca voluntar mi-a adus un loc de muncă, apoi facultatea mi-a adus o bursă Erasmus în Franța și de acolo totul s-a schimbat. Voluntariatul într-un ONG a devenit o profesie, dar și o oportunitate să ajung în locuri precum India, unde conceptul de dezvoltare a început să capete contur. Acest contur a fost dublat de continuarea studiilor, pentru că deși ești la locul faptei, e nevoie de o structurare a informațiilor captate, pentru o înțelegere mai bună a fenomenelor experimentate, și astfel am făcut un master în asistenţă umanitară la Institutul de Dezvoltare Economică și Socială din Paris. Uitându-mă în urmă, am ajuns la concluzia că până la 30 de ani am făcut lucrurile mai mult intuitiv decât rațional, iar masterul în antropologie (început la 35 de ani) m-a ajutat să înțeleg ce s-a întâmplat în anii anteriori. Sunt fascinată de multe ori de tinerii care știu încă din liceu că vor să se facă medici, avocați… și par că au un parcurs bine stabilit ca traiectorie de viață. Mie mi s-a spus că CV-ul arată ca o struțo-cămilă, ceea ce nu e departe de adevăr, însă lucrurile pentru mine au un sens și un rost acum și încerc să le pun în practică prin proiectele în care mă implic.

Ai declarat că ai o „atracţie fatală” faţă de dezvoltarea economică prin modele de antreprenoriat la nivel local. Cum şi cât se poate valorifica acest lucru la nivelul României?

Da, chiar este o „atracție fatală”, deoarece am lucrat aproximativ 7 ani în domeniul de cooperare internațională pentru dezvoltare în România și am observat că proiectele de patrimoniu cultural erau cele mai slab finanțate sau căutate de donatori/finanțatori naționali sau internaționali. Dar recunosc că nici nu mi-au ajuns pe mână proiecte complexe, precum cele pe care le-am descoperit o dată cu „România Tradițiilor Creative”, ai căror inițiatori sunt profesorul Vintilă Mihăilescu și arhitectul Teodor Frolu, prin care proiectele care au „o sursă tradițională de inspirație, reprezintă o modalitate creativă de valorificare a acesteia și aduc un aport social/economic sustenabil” se înscriu în această sintagmă, de „tradiții creative”. Bineînțeles că domeniile sunt dintre cele mai variate: arhitectură și tehnici de construcție, meșteșuguri și design, eco-agricultură, de la tehnologie spre tradiții, modele creative de antreprenoriat social, conexiuni rural-urban, conservare patrimonială creativă, peisaje culturale și biodiversitate etc. Și da, le avem pe toate acestea în România! Așa am descoperit, odată cu Forumul Tradițiilor Creative, organizat de Muzeul Țăranului Român în 2017, unde am invitat peste 40 de reprezentanți ai unor organizații din țară și meșteșugari să ne vorbească și să ne arate ce fac.
Lucrarea de disertație, inevitabil, am conectat-o cu acest subiect, consider că ar mai fi fost nevoie de cercetare, bineînțeles, cred că m-am grăbit cu ea, dar există această teorie a lui Eric Hobsbawm, potrivit căreia tradițiile reprezintă o invenție a modernității și astfel se ajunge la o dinamică în continua transformare a lor, dar ceva rămâne constant. Dacă este să ne gândim la rece, fără emfaze identitare, tradiţiile erau și cât se poate de pragmatice. Până la urmă, opincarul sau cojocarul livrau un serviciu care să acopere o nevoie. Că au devenit tradiții, acest aspect este o altă discuție. Din acest sens, tradiția poate deveni o bogată resursă la nivel local, deoarece te duce în gospodăria omului, acolo unde sunt niște cunoștințe transmise, respectiv moștenite, care pot fi valorificate, însă, într-adevăr, întrebarea este cum se poate realiza acest lucru când sunt atât de multe impedimente? Fie tinerii nu mai sunt interesați de moștenirea lăsată de părinții lor, fie nu sunt resurse de a continua ceva ce nu mai are utilitate practică în zilele noastre, fie nu mai sunt cumpărători, fie se uită și se lasă undeva într-un pod de casă veche, fie, fie…
Cu toate acestea, avem un know-how și o bază de unde să pornim, iar proiectele România Tradițiilor Creative demonstrează acest lucru, așa că invit cititorii să urmărească în funcție de interese: Arhitectură: ghidurile de arhitectură pentru încadrarea în specificul local din mediul rural al grupului Ordinul Arhitecților România – OAR Rural sau șița și șindrila lui Mihai Nuță; Meșteșugari și Designeri: Cosânzeana; Asociația Pro Patrimonio, cu proiectul Honest Goods; KraftMade cu proiectul Soxen; Semne Cusute Ioana Corduneanu; Șezi Octavia și Lucian Loiș; Tehnologie: Sâmburi digitali – fir cu fir, strat cu strat, a celor de la Micro 3 D TechLab; Economie socială și crearea de comunități: Ecopolis, cu proiectul DeltaCraft; Meșteshukar ButiQ; Batem Fierul la Conac în Țibănești/Iași; dreptul la semințe țărănești – asociația EcoRuralis; Fundația ADEPT (plăți specifice pentru biodiversitate); La terenuri-spațiu comun în Mănăștur/Cluj-Napoca prin asociația Colectiv A; Crearea de ecosisteme creative: Asociația Ivan Patzaichin-Mila 23; proiectul „Arbori Bătrâni’’ al artistului Florin Ghenade, prin Galeria Posibilă; Geoparcul UNESCO Țara Hațegului, proiect implementat de Universitatea București; studiile realizate de cercetătorii Muzeului Țăranului Român alături de Centrul Suedez de Biodiversitate (Uppsala) cu privire la „tradițiile și tranzițiile fânului’’; Educație: Școala de la Piscu, unde sunt promovate valorile patrimoniului UNESCO și se construiește Muzeul Oalelor de la Piscu; GreenMogo – Greenitiative, un centru în Mogoșoaia, unde Felicia și Marius au făcut din casa lor un spațiu comun pentru comunitate, unde să experimenteze cu tehnici de construire și de trai care să reducă impactul activităților umane asupra mediului; Școala de la Bunești, unde se desfășoară ateliere de arhitectură experimentală; Alimente: New Transylvania Cuisine, care desfășoară vizite ghidate prin diverse locații din Transilvania pentru a descoperi gustul local; Bragageria Bogdania, pentru gustul de bragă; Deltaica, produse din Delta Dunării; Brutăria socială Mama Pan a asociației Centrul Parteneriat pentru Egalitate; Moș Iosif – mezeluri tradiționale tătărești; Preoțescu – produse din lapte de capră etc.
Dacă tot am amintit mai sus de gospodărie, inevitabil mă gândesc la circuitul materialelor în gospodărie, ca mai apoi să ajung la conceptul de economie circulară/ bioeconomie, promovat de economistul de origine română Georgescu Roegen, sau la munca de teren a lui Grigore Antipa cu privire la sisteme de gestionare rațională în Deltă Dunării. Într-un final, este vorba despre crearea unor ecosisteme echilibrate, care să ia în calcul trinomul natură, factor uman și economie, în al cărui circuit fiecare element să își găsească rostul și utilitatea, să se dinamizeze și să se transforme, astfel încât să se atingă această creativitate a grupului și a membrilor săi, care să ducă mai apoi către o cultură bazată pe întoarcerea la sursă. Așa am găsit definit conceptul de dezvoltare la nivel UNESCO, un model centrat pe om, pe individ, pe promovarea acestuia și pe împlinirea ființei umane în totalitatea sa, unde dezvoltarea trebuie să fie nu numai aceea a bogăției, ci a omului însuși, în vederea unui mod de existență mai luminat, mai liber și mai responsabil.

Care este şansa reală a tradiţiilor creative în România?

Cred că șansa reală vine din crearea unei rețele care să permită schimburile de informații, idei, know-how, tradiție și – cel mai important – crearea și/sau atragerea de surse de finanțare și spații așa-zise de desfacere pentru produsele acestor proiecte. Mai mult, în această direcție, în transmiterea acestor valori sau în stimularea celor existente, poate în stare latentă, consider că sunt necesare activități de educație formală, cum ar fi curriculum la nivel de universități de profil atât în științe sociale, cât și design sau de ce nu, economie, dar și informală, de tipul școlilor de vară, a rezidențelor. Toate acestea ar trebui să permită studiul de transformare și adaptare a tradițiilor, influențate de noile tehnologii sau de abilitățile existente acum pe piața muncii.
În acest moment cele de mai sus menționate există, însă în faze incipiente, cum ar fi sursele de finanțare dedicate sau piețe de desfacere naționale și internaționale. În direcția aceasta cred că este nevoie de eforturi comune, aș spune chiar și la nivel de politici publice, de încurajare a produselor meșteșugărești/artizanale pe piețe comerciale, dar acest aspect poate implica alte riscuri: produse de masă, care pot duce la incapacitatea artizanilor de a livra, poate o calitate mai scăzută a produsului final etc.

Am simţit tristeţea ta vizavi de dispariţia uneia dintre cele mai autentice maramureşence – Maria Zapca – o femeie-tezaur, ţesătoare şi o creatoare care trăia şi lucra tradiţional. Plecarea ei bruscă, în urmă cu puţine săptămâni, a lăsat în urmă, dincolo de tristeţea firească, foarte multă derută. Pentru că s-a stins un releu, un pol de coagulare al tradiţiei, un uriaş pol de atracţie turistică. Poate, în condiţiile actuale, nu ne mai putem baza pe transmiterea meşteşugului de la mamă la fiică… pentru că nu se mai trăieşte şi nu se mai lucrează tradiţional…

Mă gândesc mai mult la faptul că, odată cu dispariția unor oameni de asemenea calibru pentru patrimoniul imaterial, se duce o lume, care mai poate fi descoperită, eventual, doar prin filme documentare, în cazul în care cei din familie sau terțe persoane nu au reușit, din diverse motive, să preia mai departe cunoștințele. Cred că această urmă se duce cu omul, iar dacă se face „instituționalizarea’’ e nevoie să se țină cont nu doar de abilități, tehnică de meșteșug și produse, ci de tot universul persoanei în cauză, de ce a reprezentat pentru comunitate, de care i-a fost locul acolo… Şi apoi, acea carismă… oare cum ai putea „instituționaliza” carisma unui om, pe care cumva o traduc spiritul și specificul lui?

Ce ne lipseşte pe aceste paliere despre care am discutat mai sus? Care sunt pericolele? Unde sunt sincopele? Sigur, sunt tentată să adresez toate întrebările deodată: pentru că există probleme evidente şi, parcă, piedici evidente… Unde greşim?

De greșit, nici eu nu știu unde greșim, poate nu este o greșeală, ci o așezare a unor valori. Fiecare om își alege un set de principii după care să funcționeze și să supraviețuiască mai bine. Noi nu inventăm roata când vorbim de tradiții creative, ele au existat de când e lumea și pământul, prin transformările prin care au trecut, apoi prin factorii care au dus la aceste transformări. Sunt o alternativă și o alegere. Cel puțin eu așa le văd. Dacă mi-aș construi o casă mi-ar plăcea să cunosc ce materiale din zona respectivă aș putea folosi și care sunt tehnicile locale de construcție, ca să nu mai spun că aș recondiționa chiar o casă cu specific. În acest context, cred că ține de capacitatea fiecăruia de a vedea lucrurile într-o anumită lumină, dar, la fel de bine, și de capacitatea financiară de a-ți permite un anumit tip de trai. Sincopele cred că vin din lipsa de accesibilizare și simplificare a procedurilor, dacă ne legăm strict de materiale de construcție, cele cu specific al locului nu se găsesc la furnizorii mari de materiale de construcții, ci la forța de muncă locală, atât cât mai este – aici mă gândesc la șiță, șindrilă, papură etc. Costurile sunt ridicate pentru manoperă și pentru materialul în sine, fiind produse care se realizează greu. E suficient să vezi doar circuitul de prelucrare al papurii pentru acoperișuri.
Dacă ne gândim la personalități culturale, precum Maria Zapca, faptul că abilitățile ei nu reușesc să se transmită mai departe poate fi un pericol pentru conservarea patrimoniului imaterial, dar și aici cred că, dacă oameni cu o motivație intrinsecă ajung să cunoască meșteșugul și să fie cuceriți de el, ar putea prelua pe mai departe cunoștințele. Întrebarea este cum se poate ajunge la acești oameni? Şi totuşi, cum se face că, în ultima perioadă, olandezi, francezi, nemți s-au mutat în diverse locații rurale de la noi din țară și reușesc să adopte un stil de viață local?
Mai mult, un alt exemplu pe partea de obiecte țărănești este incapacitatea muzeelor mari, de profil, din țară, de a aloca un buget pentru achiziții de acest gen. Astfel, multe obiecte ajung să se piardă, iar unele sunt cumpărate de colecționari privați din țară și străinătate. Aici aș putea da şi un exemplu fericit, precum eforturile personale ale lui Radu și Adina Dumitriu, care au o colecție personală de peste 10.000 piese din fier și lemn și au creat o rețea națională de „culegători de obiecte” pe care muzeele nu o au, așa cum bine observa profesorul Vintilă Mihăilescu, o dată cu participarea acestora la ediția a II-a a Forumului Tradițiilor Creative din 2018.
Ca să concluzionez, patrimoniul cultural, fie el material sau imaterial, este un bun al tuturor, iar implicarea se face în funcție de responsabilizarea și capacitatea de înțelegere și acțiune a fiecărei entități. Poți avea inițiative individuale sau comune, din partea unor oameni pasionați, așa cum sunt cei care se ocupă de tradițiile creative. Cu toate acestea, inițiativele au nevoie de susținere. Acesta este un proces care implică mai mulți actori, care trebuie să aducă la aceeași masă și factorii de decizie, fie la nivel local, prin consiliile județene, locale, primării, cât și central, precum Ministerul Culturii, care să elaboreze politici publice de actualitate care să favorizeze salvgardarea patrimoniului cultural. De asemenea, Ministerul Economiei trebuie să încurajeze economia creativă existentă la nivel de discurs oficial în strategiile de dezvoltare, ca să nu mai spunem de finanțatorii privați…

Rădăcinile tale sunt de la îngemănarea a două dintre cele mai pitoreşti şi mai autentice zone din ţară: zona Bârgaielor cu Bucovina. Un loc unde parcă şi iarba are o altă nuanţă de verde. Ce înseamnă rădăcinile? Cât de mult şi cât de des îţi iei seva de acolo? Cât a cântărit pentru tine acest fapt în orientarea profesională, în descoperirea și cristalizarea pasiunilor?

De fiecare dată când sunt întrebată de unde sunt, spun Bistrița, deși de loc mama este de pe Valea Bârgăului, iar tatăl meu din Rădășeni, o comună lângă Fălticeni. M-am născut și am copilărit pe Valea Bârgăului, iar sărbătorile de iarnă sau Paștele, cu mici escapade de vară, le făceam în ambele zone. Atunci am aflat ce înseamnă primele experiențe, mai în glumă mai în serios, „interculturale”. Gândiți-vă că, acum 30-35 de ani, faptul că veneai dintr-o localitate învecinată era ca și cum veneai din străinătate. Cel puțin așa a fost în anii în care bunicii mei ardeleni s-au căsătorit. Ca să treci munții într-un alt ținut, deja ajungeai să vorbești în „limbi străine” prin dialect și obiceiuri.
Da, se pare că țin la rădăcini și de câte ori am plecat din țară – am avut ocazia să locuiesc în Franța și în India –, de fiecare dată, am simțit nevoia să mă întorc la rădăcini, să mă reconectez, să respir aerul, să mănânc mâncarea și să vorbesc cu accent. În schimb, acum, de când cu munca, ajung cam o dată pe an să o vizitez pe bunica mea, singura rămasă pe metereze dintre cei bătrâni. Când văd întrebarea legată de orientarea profesională, îmi dau seama că rădăcinile au cântărit ceva în alegerile mele, au fost acolo mereu, dar nu m-au ținut pe loc, m-au ghidat, iar după plecarea profesorului Vintilă Mihăilescu regret că nu am început antropologia mai devreme. Chiar am fost întrebată înainte să plec în India, în 2006, dacă direcția asta îmi este. Terminasem proaspăt facultatea de management și voiam să îmi îmbunătățesc experiența de lucru în coordonarea proiectelor cu voluntari, dar cumva întrebarea legată de antropologie a rămas ascunsă la nivel de subconștient.

Cum poate fi convins un tânăr să cumpere o cămaşă de in, din material făcut acasă, şi nu un tricou de bumbac din import, spre exemplu? Ce argumente i se pot oferi unui tânăr care doreşte să-şi cumpere porţelan, nu ceramică tradiţională? Şi cum îl poți convinge să construiască tradiţional?

Ca să alegi, ai nevoie de opțiuni și, mai apoi, să știi care sunt beneficiile pentru tine. Cred că e nevoie de a încuraja producția locală de orice fel, de la legume şi materiale de construcție până la realizarea obiectelor vestimentare din in, cânepă, mai ales că sunt culturi specifice și chiar asociații sau artiști care se ocupă cu așa ceva. Şi aici aş aminti asociaţiile Mâneca din Cânepă, Ferma de artă Victoria Zidaru etc.
Convingerea ar trebui să vină din calitatea produsului în sine și dintr-un apel la conștiința cumpărătorului care să realizeze că achiziția acelui produs are un efect asupra unei comunități ce poate fi sprijinită și încurajată să continue ceea ce face. Aici, mai cred că e nevoie și de educație, cum scriam mai devreme, pentru a așeza niște valori sau pentru a le aduce la suprafață pe cele în stare latentă, dar în final ține de o alegere care este mai potrivită pentru contextul fiecăruia. Nu poți forța pe nimeni cu nimic!

Eşti unul dintre discipolii unuia din marii antropologi români – regretatul Vintilă Mihăilescu –, împreună cu care ai organizat în 2017, Forumul Tradiţiilor Creative la Muzeul Ţăranului Român. Care-a fost cel mai percutant lucru pe care l-ai învăţat de la el?

Tot ce pot să spun este că am profitat de prezența dumnealui, astfel încât să fur meserie, dar încă multe ar mai fi fost de spus, de furat și de făcut…
Aș vrea aici să menționez un singur moment, care pentru mine a fost extrem de puternic, mai ales că venea și pe fundalul unor schimbări personale mai dificile. Eram la petrecerea masteratului, în decembrie 2015, am avut nevoie de curaj în a-l aborda, dar m-am dus direct la el și i-am spus, cu o grimasă în colţul gurii: „Domnule profesor, este mult haos în capul meu!” S-a uitat la mine cu seriozitate: „Dacă este haos, înseamnă că știi ce este și ordinea!”. În acel moment se făcu lumină și am absorbit, în puținul timp, multe alte „învățături”, în special legate de teren, care acum sunt secretele mele profesionale…

E nevoie de antropolog în societate?

Oare cum aș putea răspunde al această întrebare? Îmi aduc aminte că, imediat după primul semestru de master, i-am spus unei colege că inclusiv oamenii care se află în poziții cheie, cum ar fi decidenții politici, ar trebui să facă nişte cursuri de antropologie, măcar un an, cu tot cu teren. Da, pentru mine răspunsul este evident, este nevoie de antropologi și/sau sociologi în societate. Până la urmă, acest domeniu dezvoltă capacitatea critică de a interpreta diversele fenomene contextuale, dar într-un mod generos. Ajungi mai mult să asculți decât să reacționezi și înveți din ceea ce oamenii experimentează sau trăiesc, din inteligența lor de supraviețuire. Ești pregătit să asculți și să iei în serios ce ceilalți înțeleg din propria experiență de viață, din tradiții, povești sau învățături de la generațiile anterioare. Până la urmă, nimeni nu are răspunsuri la modul în care ar trebui să trăim, iar antropologia permite să faci comparații astfel încât să se identifice căi mai bune de a conviețui și de a merge mai departe ca oameni, familie, comunitate, societate.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.