Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Cristian Pepino: „Ideea de teatru de artă nu cred că mai este la fel de pregnantă acum.”

Cristian Pepino: „Ideea de teatru de artă nu cred că mai este la fel de pregnantă acum.”

Acum predomină două tipuri de spectacole: spectacolele critice, care abordează problematica socială, unele, cum ar fi cele ale Gianinei Cărbunariu, fiind foarte bune şi ca realizare artistică, sau spectacolele de divertisment minor.

Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu

Domnule Pepino, cum vi se pare că se dezvoltă teatrul destinat copiilor?

Totul merge foarte bine, sunt mulţi regizori şi scenografi tineri care vin cu idei noi, de asemenea, sunt interpreţi remarcabili. Un spectacol foarte frumos se joacă acum la Tăndărică, „Prietenul imaginar”, pus în scenă de Mihai Dumitrescu, cu o scenografie modernă, inventivă, foarte interesantă. La Timişoara am văzut un spectacol foarte frumos, „Magazinul de jucării”, în regia lui Toma Hogea. La Galaţi s-a pus în scenă un spectacol inspirat din basmul lui Ion Creangă, „Harap Alb”, în care se remarcă multiplele calităţi ale unei trupe de tineri foarte talentaţi.

Spuneți că păpușile sunt animate de o cauză scenică și că realizați păpuși-personaj. Detaliați puțin?

În general, în teatrul de animatie este foarte importantă expresia plastică a caracterului. Reprezentarea poate fi, desigur, fie grotescă, sublimă, caricaturală, esenţializată, stilizată etc. Dar foarte importantă este expresia plastică. Aceasta îl face pe spectator să „recunoască” personajul, să se identifice cu el sau să identifice adversarul lui din viaţa reală. Expresia plastică îl inspiră şi pe artistul păpuşar sau marionetist. De aici porneşte vocea personajului, exprimarea caracterului personajului cu mijloace vocale, stilul mişcării, caracterizarea prin mişcare, atitudinile expresive, tempo-ul mişcărilor. Oricât ar fi de stilizată reprezentarea plastică a personajului, ea trebuie să fie expresivă, să fie clar ce fel de personaj este.

Când începe și când se termină viața unei păpuși?

Viaţa unei păpuşi este dată de păpuşar, de personalitatea sa artistică. El este adevăratul creator al spectacolului, după cum, în teatrul dramatic, actorul este creatorul spectacolului.

Ce reacții ale copiilor din public v-au bucurat foarte mult și au fost memorabile?

Îmi amintesc că mergeam la festivalul de la Bacău, era pe atunci un mare festival de teatru de animaţie în acest oraş. eram cu spectacolul meu „Inimă rece” de la Teatrul de Păpuşi din Constanţa. Pe drum, ne-am oprit la Adjud să jucăm acolo piesa. Spectacolul începea cu imaginea unei plute din bârne, reprezentată în pantă, o scenografie de Mircea Nicolau. Din spatele scenei venea pluta pe care erau actorii care purtau nişte felinare. La un moment dat, pluta se desfăcea şi alcătuia diverse locuri de joc. Păpuşile erau foarte frumoase, am auzit că sunt acum expuse la Muzeul Teatrului de Marionete de la Charleville Mezieres. Era un spectacol cu o atmosferă de basm. În final, pluta se refăcea, actorii se suiau din nou pe ea şi pluta pleca spre fundal, apoi ieşea în culise. Sala era plină de copii. Ni se spusese că la vremea aceea ei nu mai văzuseră nici un spectacol de teatru de păpuşi. La finalul spectacolului s-a intâmplat ceva foarte ciudat. Copii n-au aplaudat, dar, fascinaţi, au urcat pe scenă în tăcere şi s-au dus după actori, i-au apucat de mâini şi i-au însoţit până la cabine. I-au urmat apoi până la autobuz, parcă nu mai doreau să se despartă de ei. Ne-am suit în autobuz şi câţiva copii s-au repezit la o prăvălie din apropiere şi ne-au adus de acolo o mulţime de pâini negre, din acelea, rotunde, şi ni le-au dăruit. Am plâns cu toţii.

În continuare, vă invit să vorbim despre… întâlniri. Care sunt importante în această lume a teatrului. Ce de fel de profesori ați avut? Ce fel de student erați?

Am avut marea şansă să am profesori admirabili, mari personalităţi ale artei teatrale. Fiecare dintre ei avea o concepţie personală asupra teatrului şi a ideii de învăţământ vocaţional. Penciulescu punea accentul pe studiul psihologic şi considera că regizorul trebuia să joace un rol important în societate prin creaţia sa. Era influenţat de Brecht, Living Theatre, Peter Brook. Credea în manifestarea spontană a talentului, fără a ţine seama de tradiţii şi milita pentru un teatru minimalist cum s-ar spune astăzi, şi pentru un teatru militant, fiind împotriva teatrului „estetizant”, care ignoră problematica societăţii actuale şi furnizează doar imagini frumoase. David Esrig considera că regia este o profesiune care poate fi învăţată, care are regulile ei perpetuate de la generaţie la generaţie şi presupune cunoaşterea marilor tradiţii teatrale: Shakespeare, farsa franceză, comedia burlescă, Commedia dell’Arte. Acestea erau temele de studiu ale noastre la orele de regie. Esrig era de asemenea influenţat de regizorii modernişti cum ar fi Meyerhold sau Evreinov. Pentru Esrig, era de neconceput ca un regizor de teatru să nu aibă o cultură solidă. Am auzit că astăzi nu mai e necesar. Mihai Dimiu era interesat de tradiţia teatrului popular. Gina Ionescu era interesată de ceea ce numea ea „teatrul de mască”, incluzând în această categorie regizori ca Tadeusz Kantor, Szajna, Patrice Chereau, Arianne Mnouchkine, Peter Schumann. Datorită acestor profesori ne-am format cu toţii o serioasă cultură teatrală. Bineînţeles, aveam şansa şi să vedem în teatre la acea vreme mari spectacole ca cele ale lui Ciulei, Penciulescu, Pintilie. Și am avut şansa să învăţ şi de la alţi regizori, care nu era profesori la şcoala noastră, cum ar fi Liviu Ciulei. Deşi nu mi-a fost profesor, am asistat la multe din repetiţiile sale. El considera că teatrul are în primul rând o funcţie culturală. Spectacolele sale erau mari evenimente culturale, de mare rezonanţă in societatea românească. În ceea ce priveşte teatrul de animaţie, cei de la care am avut foarte mult de invăţat au fost Margareta Niculescu, Stefan Lenkisch, Petru Valter, mari personalităţi ale teatrului de gen.

Profesorii dumneavostră făceau spectacole de rezistență prin cultură. Astăzi mai are cineva nevoie de spectacole-manifest?

Acum predomină două tipuri de spectacole: spectacolele critice, care abordează problematica socială, unele, cum ar fi cele ale Gianinei Cărbunariu, fiind foarte bune şi ca realizare artistică, sau spectacolele de divertisment minor. Ideea de teatru de artă nu cred că mai este la fel de pregnantă acum, deşi sunt şi mari creaţii în această directie, cum ar fi cele ale lui Silviu Purcărete sau Dabija ori Afrim. Publicul este cel care determină existenţa unui tip de spectacol, reacţia sa îi determină pe artişti să creeze într-un fel sau altul, pentru că, dacă un spectacol are impact la public, se va juca ani de zile. Sigur, nu am nimic impotriva spectacolelor de divertisment. Ele pot să fie jucate cu măiestrie, sunt mulţi actori de comedie minunaţi, şi umorul acestor spectacole poate să fie de bun gust, nu rudimentar, vulgar şi mitocănesc.

Cristian Pepino a realizat peste 120 de spectacole, multe dintre ele distinse cu premii naționale și internaționale. A scris piese de teatru pentru păpuși și scenarii pentru spectacole radiofonice pentru copii. Proiectează și modelează păpuși, realizează grafică de carte și desene. A publicat mai multe articole, cărți și lucrări de specialitate.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.