| Ferenike. Metalepsa |
| Un review de Adrian Lesenciuc |
Doina Ruști,
Ferenike,
2025,
Editura Humanitas
Primul roman autobiografic al prozatoarei Doina Ruști, „Ferenike”, este extrem de puternic, dezarmant pentru cititorul care încearcă să stăpânească parcursul lecturii. Se definește ca apă textuală curgătoare în care se varsă toate textele afluente – autorul credibil, deși aflat la distanță temporală de cursul narațiunii, trimite explicit la punctele de confluență cu celelalte opere ale sale –, ceea ce face ca scriitura să îmbrace, din start, o haină stilistică distinctă. Doina Ruști nu-și propune să coboare pe fluxul memoriei până în anii copilăriei, de la care să proiecteze parcursul în urma unei transformări în copilul care povestește faptele într-o înșiruire condiționată de vârsta, cunoștințele, convingerile, credințele personajului ficțional, păstrând gradul minimal de verosimilitate pentru a se face înțeles, chiar dacă își asumă „intradiegeza, dacă îmi este permis să folosesc acest termen pentru intradiegesis, consacrat prin studiile de naratologie ale lui G. Genette.
Pe de altă parte, romanul nu își propune nici coborârea de altă natură, pe scurtătura în cascadă a fluxului conștiinței, care să o transporte în chiar actul scrierii, în ipostaza relatării de sine, în căutarea acelei vârste. Noutatea stilistică vine tocmai de aici: Doina Ruști reușește să păstreze aerul extradiegetic – gândind mai aplicat, nici nu se poate altfel într-o abordare realistă – într-o compoziție obiectivă, în ciuda subiectivizării prin focalizarea proiectorului narativ pe interioarele personajului:
„În noaptea de Anul Nou, după ce îi spusesem Moșului că nu voiam să am copii, după ce primisem cadou bluza de silon mortuară și mă lepădasem de nume, am avut un coșmar, primul din viața mea. Poate că l-aș fi uitat dacă n-ar fi fost atât de dramatic legat de mine. Prin visul acesta mi-a intrat în biografie Ferenike, care nu m-a mai părăsit după aceea” (p. 193)
Afirmația e în măsură să reclame, așadar, intradiegeza, având trăsăturile naratorului homodiegetic, dar manifestându-se ca un narator heterodiegetic, câștigând această calitate grație îndepărtării de personajul-copil pe axa timpului/devenirii.
Și mai interesant ca procedeu stilistic este faptul că Doina Ruști nu apelează până la debutul părții a treia a cărții, care poartă numele romanului, nici la naratorul metadiegetic clasic, când Ferenike se ipostaziază ca personaj coșmaresc, deși aerul „metadiegezei” – și acest termen ar trebui acceptat ca formă romanizată a cuvântului metadiegesis – se resimte ca și cum o ipostază narativă, homodiegetică, a fost înghițită și redată prin vocea instanței heterodiegetice. Doar că – și aici e măiestria narativă a Doinei Ruști – această distanțare de sine, cea de atunci, dintr-un cronotop în care poate ajunge prin istmul povestirii, nu prin cel al memoriei, se produce ca și cum firescul ar fi să povestești acum despre atunci, luând distanță de aparenta insulă a factualității din copilărie, în care majoritatea scriitorilor se aruncă privind prin ochii copiilor dar omițând să se dezbrace de toate acumulările pe care filosofia germană le sistematizează în conceptul de Weltanschauung. De aceea, „Ferenike”, scriere care poartă în ea toate datele unei cărți de memorii, rămâne roman, are ingredientele acestei specii literare și își dezvoltă planurile narative sub lumina proteguitoare a unui autor omniscient despre care avem convingerea că este omniscient și care ne garantează acest lucru din când în când în paginile cărții.
Subtil, Doina Ruști apelează la metalepsa, aproape în termenii lui Genette, definită ca transgresiune între lumea povestirii și lumea povestită, ceea ce presupune, ca orice intruziune a naratorului exterior, așa cum se reclamă în „Ferenike”, în universul diegetic sau al personajelor-povestași în universul metadiegetic, să producă un efect de stranietate, care lasă impresia fie a unei tușe ironice, fie a uneia fantastice. Exact asta se produce aici: prin inserția personajului Ferenike, care a bântuit ani buni subconștientul autoarei, într-o derulare epică de tip realist, se deschide totuși o fereastră fantastică. Ferenike, soția unui rege din Rhodos, un atlet desăvârșit și antrenor al copiilor săi pentru întrecerile sportive din arenele cetăților elene, este un personaj care pătrunde în ficțiunea Doinei Ruști pe această poartă a subconștientului, prin care se eliberează în vis. Purtătoare a victoriei, chiar dacă descoperită ca femeie îmbrăcată în haine bărbătești intrând în competiție cu bărbații, Ferenike deschide pe de o parte porți ale predestinării, pe de alta porți ale tiparului scriitural al tragediei grecești în vremuri ale literaturii incompatibile cu tragedia.
Un alt aspect remarcabil al scriiturii Doinei Ruști trebuie adus aici în prim-plan: angajând prin personajul care asigură transgresarea metaleptică (sper să-mi fie iertată și această construcție adaptată în română din metaleptic), o derulare care poartă în ea germenii unei remitologizări (în sens contrar în raport cu ceea ce au reușit James Joyce sau John Updike), ar fi existat riscul, dacă îl ascultăm pe Genette, ca verosimilitatea să fie sfidată. Măiestria scriiturală a Doinei Ruști îi permite să construiască la limita dintre lumi, a narării și a naratului, a realității și a visului, a memoriei și a realității, o trecere lină, fără sfidarea verosimilității, ceea ce permite ca metalepsa, ca transgresiunea, să se producă și în planul lecturii (Genette însuși își imagina metalepsa lecturii). De aceea, probabil, efectul romanului asupra cititorilor săi este atât de puternic.
Dincolo de această remarcabilă inovație narativă, romanul atrage prin sinceritatea narațiunii. Suntem aruncați printr-o prezență de dincolo de prag: „A fost prima persoană pe care am văzut-o în mod real, pe care am prins-o cu poarta deschisă” (p.5) – în raport cu un spațiu care se modelează ca univers domestic cuprinzător și oarecum suficient până la punctul în care se contaminează cu exterioritatea –, tanti Florence, farmacista, într-o lume suspendată temporal, la care avem acces grație instanței narative cvasiidentice cu autoarea.
Suntem în Comoșteni, sat situat la vărsarea Jiului în Dunăre, inclus administrativ în perioada comunistă în Gângiova, în care se păstrează intacte clădiri și bunuri din epoca neînțelesului secol al XVIII-lea, al domniilor fanariote, care au marcat-o atât de puternic pe Doina Ruști. Mai precis, suntem proiectați în căminul familiei, cuprinzând un univers mai amplu, în extindere și cuprindere concentrică, odată cu deschiderea ochilor spre lume ai fetiței care astfel cunoaște și devine, în lumina călăuzitoare a instanței narative mature. Căminul, păstrând amprenta străbunicului, învățător al satului, se devoalează în lectură prin spații (și deschideri metareferențiale spre alte romane ale Doinei Ruști) și oameni, cuprinzând bunicii paterni, copiii lor, dintre care unul se disipează în exterioritatea neiluminată diegetic, al doilea, Cornel, e tatăl protagonistei, iar cel de-al treilea, Tavică, bolnav de epilepsie, moare înecat. Pierderea prematură a lui Tavică aduce protagonistei o mult mai acută aplecare asupra observării naturii lucrurilor, a înțelegerii profunde a acesteia, a construirii unui spațiu aparent protector, în care să încapă și cețurile melancoliei, și presiunea vinilor. O realitate era înlocuită de o alta: „Îmi părea rău, o țesătură groasă se destrăma în sângele meu, ruptă de niște mâini hotărâte” (p.75), într-un cadru al condiționărilor multiple care anunță, precum Cassandra într-o Troie rezistând asediului, vinile care rostogolesc tragedia:
„Nefericirile mele de după aceea au dus mai departe smoala vinovăției, iar fericirile, exaltările trăite de-a lungul vieții, au fost mereu amestecate cu un strop de tristețe, măcar cu o părere de rău, fără motiv clar, dar legată de ziua furnicilor, de emoția mea de-atunci, în care încăpeau alte zile, între care divulgarea întâlnirii cu Cici ori vișinata aducătoare de moarte. Orice bucurie am avut, oricâte fericiri au venit peste mine, a existat mereu o reținere, o întrebare perenă: oare fericirea mea nu se clădește pe oprimarea furnicilor?” (p. 76).
Odată deschizând ochii spre lume, începând cu satul Gângiova în care tatăl protagonistei este trimis contabil la CAP-ul cu un nume straniu și aducător de râs, Prietenia Româno-Vietnameză, lumea exterioară se revarsă în interior spre cunoaștere; vietnamezii devin niște ancore extrem de solide în remodelarea materiei vâscoase a memoriei, iar scrierea capătă coloratură de roman politic. Universul domestic se contagiază de exterioritatea care își apără normele stranii, lumea se schimbă, vina diluată în melancolie dă naștere coșmarului, protagonista decide obligată de instanța subconștientului și trage peste sine pledul și mai gros unei noi vini.
„Ferenike” se deschide ca promisiune a evadării din realul corosiv și, odată cu aromele tari ale acelei lumi uitate, în disipare, îl prinde pe lector și îl ține captiv în cețurile propriilor culpe pe care le rostogolește deopotrivă cu protagonista, până în miezul sufletului rămas neprotejat, crud, sincer și cumplit de contagios.
Adrian Lesenciuc este profesor universitar, poet și prozator, eseist și cronicar literar și președinte al Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor. A fost nominalizat la Premiile Salonului de Carte de la Chaumont, cu versiunea franceză a romanului său „Cimitirul eroilor”. A publicat mai multe volume de versuri și romane, printre cele mai recente fiind „Cimitirul eroilor” (2017), „Limbile vântului” (2018), „Balada” (2020); „Diez” (2020), „Limba lui Hristos” (2024).