Destul de mulți scriitori, publiciști și – semn foarte bun – tot mai mulți cititori se arată interesați de destinul unor cuvinte vitale, fundamentale, în numele cărora s-au făcut revoluții, s-au sacrificat milioane și milioane de oameni. Se îmbolnăvesc și mor cuvintele? De ce unele, dintre cele mai importante, au nevoie de „sprijin” pentru a-și păstra cât de cât înțelesul? „Adevărata libertate”, „adevăratul curaj”, „adevărata dreptate”, „veritabila egalitate” etc. , etc. sunt întâlnite nu numai în unele materiale publicistice, dar și în vorbirea curentă. Sunt oare utilizate prea frecvent, cu o ușurință păgubitoare? Au invadat adjectivele „grădina” limbii române? Sigur, este la îndemâna oricui să observe revolta nedeclarată a unora împotriva nuanțelor și a uriașei bogații lexicale a limbii noastre. Nu de puține ori modelele propuse de mass-media stârnesc reacții de genul: „Atâta știu și eu!”, „Cât ăsta sunt și eu!”, „Ca ăsta pot și eu!” când, normal, ar fi ca aceste mijloace să-l oblige pe cel ce le frecventează să tindă spre mai mult, să evite sărăcia lexicală și, deci, spirituală. Dar aceasta este o altă poveste. Oricum, în afară de vorbirea stas, vorbirea tipizată datorată ședințelor și mass-mediei, în afară de mareea de adjective, numeroase noțiuni vitale care au răscolit istoria și destinul speciei noastre sunt subminate și de lipsa de acoperire în aurul faptelor. Sigur, discuții pe asemenea teme au mai fost și nu știu dacă au contribuit în prea mare măsură la însănătoșirea limbii. Faptele sunt mult mai convingătoare. Uneori mi s-a spus că această obsesie a mea are în substrat o mentalitate învechită: noțiunile pomenite au primit, cu timpul, un conținut nou, depinde, prin urmare, de prisma prin care privești lumea, de banca în care te afli. Și mi s-a întâmplat nu o dată să mă întreb dacă nu cumva au dreptate cei ce susțin asta. Istoria i-a învățat pe oameni extrem de multe lucruri. Cu ani în urmă, la ieșirea dintr-o mare librărie pariziană, am fost asaltat de trei tineri cu brațele încărcate de afișe și ziare. „Urâți teroarea?” s-a interesat unul. „Dar amestecul poliției în viața dumneavoastră?” a continuat un altul ce vindea o publicație consistentă, cu un titlu intens subliniat, într-o culoare familiară mie. „Sunteți împotriva violenței? Dar a statului polițist?” a preluat ștafeta celălalt. Nu puteam să spun că teroarea sau statul polițist fac parte dintre slăbiciunile vieții mele, și nici că mor de bucurie când mi se amestecă cineva, direct sau indirect, în viață. Sigur, n-aveam nimic de reproșat poliției franceze, dar, în principiu, nu puteam să nu fiu de acord cu tânarul. Am mai fost și împotriva cenzurii, a violenței, a inegalităților sociale, eram și pentru respectarea drepturilor omului, doream pacea, visam o democrație reală și multe altele. „Sunteți pentru socialism?” a revenit primul entuziasmat probabil de invariabilul și grăbitul meu Oui. Cum să nu fi fost, mai ales că de vreo treizeci și ceva de ani participam la edificarea lui! „Deci iubiți libertatea?” a continuat al doilea, care părea ceva mai inițiat în tainele maieuticii. Mi-ar fi fost greu să susțin că mă deranjau libertatea presei, a cuvântului și toate celelalte. Și cum ultimul meu Oui fusese la fel de ferm, mi s-au cerut nu știu câți franci pentru fondul unei mișcări ce lupta pentru toate acestea. M-am interesat, la rându-mi, ce anume îi deranjează pe ei cel mai mult. Și mi s-a răspuns că absența libertății, drept pentru care, organizau în dimineața următoare o mare demonstrație. „La ce stat polițist vă referiți?” am continuat eu și tinerii m-au privit profund mirați. Era clar, doar, în cel care ne găseam! Shaw spunea că un adevărat gentleman nu se amestecă nici măcar în propriile sale afaceri, prin urmare, cum aș fi putut eu să mă amestec tocmai în afacerile Franței. Sunt situații în care e bine să dai ascultare clasicilor. Discuția, lungă, care a urmat, n-a făcut decât să sporească dezamăgirile. Ale mele și ale lor. Nu m-am gândit atunci la domnul Jourdain și nici la sensul cuvintelor atât de insistent pomenite. Am înțeles, încă o dată, un adevăr de mult scris și spus, că un om câștigat pentru cultură este, în același timp, și un om câștigat pentru libertate, că poți să fii liber între patru pereți și înlănțuit de dogme, prejudecăți și fanatism chiar și în cea mai liberă dintre țări. Ideile noastre despre libertate, drepturi, socialism erau atât de diferite, încât nici lumi de neîntrerupte discuții nu ne-ar fi apropiat. Tinerii păreau din dinastia celor care preferă viața în ritm de marș. Mă întrebam atunci dacă fiecărei persoane sau generații îi trebuie câte un Waterloo pentru a înțelege adevăratul sens al libertății. Ar fi prea magic. Mentalitatea tinerilor nu-mi era prea străină; făceau parte dintre cei ce utilizează cuvintele mari drept momeală pentru atingerea unor țeluri; libertatea pentru ei, dar nu și pentru alții; libertatea cum o văd ei, dar nu cum este ea în realitate. Din păcate, și cei buni, dar și cei răi cunosc uriașa forță a cuvântului, atracția exercitată de noțiunile vitale. Cuvintele pot trăi numai atunci când între sensul lor original și realitatea pe care trebuie să o acopere nu există nicio contradicție. Cuvintele au ridicat socluri reale și, vai, atâtea socluri false, au creat luni adevărate pentru oameni, și lumi de coșmar, pentru roboți. A veghea la prestigiul cuvintelor, la sănătatea lor este o datorie fundamentală. Din păcate, destule cărți și articole erodează prin conținut înțelesul unor noțiuni vitale. Destule noțiuni vitale sunt încă supralicitate și nu puțini scriitori rostesc aceste cuvinte cu ușurința cu care respiră. De câte ori nu s-a vorbit de adevărul, curajul etc. unor cărți, de exemplu, și cât de puțină viață le-a dat timpul și bunul simț al cititorului! Unii s-au chiar specializat în a număra frecvența unor cuvinte dintr-un text și nu în a verifica ce acoperă ele. Oricum literatura nu trebuie să părăsească omul și coordonatele lui vitale. Fiind alături de om, înțelegându-i bucuriile, nevoile și suferințele, exprimându-le direct, va putea contribui la însănătoșirea cuvintelor, deci și la sănătatea spirituală a omului. Vorbele au nevoie de fapte.
VEZI ARTICOLUL ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS
- Augustin Buzura, Corespondență primită - 3 iulie 2020
- Din etapele de lucru la„Recviem pentru nebuni și bestii” - 4 iunie 2020
- „Dincolode regizor, text,peliculă…” – Augustin Buzura,8 aprilie 1983,text pentru „Scînteia” - 7 aprilie 2020