Ignorând prejudecățile asupra șanselor de reușită ale ecranizărilor, sugestiile și sfaturile diverșilor pasageri prin cultură, regizorii au apelat frecvent la literatura clasică și contemporană, astfel că, în momentul de față, nimeni nu mai poate nega un adevăr: marea majoritate a filmelor de referință, succesele incontestabile ale cinematografiei noastre sunt ecranizările: „Moara cu noroc”, „Pădurea spânzuraților”, „Reconstituirea” etc., etc. Fascinația exercitată de operele de referință, interesul constant de care acestea se bucură, soliditatea construcției și perenitatea mesajului, posibilitatea de a se exprima indirect, printr-un glas consacrat, autorizat, asupra unor fenomene de azi ar fi o parte din motivele care-i orientează pe unii regizori spre literatură. S-a perimat, oare, vreo vorbă de-a lui Caragiale? Nu este Nenea Iancu mai actual decât aproape oricare alt clasic dispărut sau în viață? Nu puțini preferă să se ascundă în spatele unei opere consacrate sau să o ia drept garanție a… milionului de spectatori! Iar alții, doar de dragul certitudinii că-și vor putea face cât mai bine meseria, că astfel vor fi la adăpost de imixtiunile chemaților și nechemaților prin universul celei de a șaptea arte. Pentru că lui Apostol Bologa, de exemplu, nu-i poți pretinde să pledeze pentru… înfrățirea ogoarelor, economisirea energiei etc., ci, cel mult, să fie mai explicit și mai ferm în afirmarea prieteniei româno-maghiare! Probabil că exemplul acesta nu este cel mai potrivit, dar altele, autentice, ar putea constitui material pentru o mică bibliotecă tragi-comică. În sfârșit, nici faptul că se recurge atât de frecvent la literatura contemporană nu mi se mai pare întâmplător. Proza a spus cu franchețe adevărul despre omul zilelor noastre, despre dramele lui reale, a luat-o cu mult înaintea unor științe care se îndeletnicesc cu radiografierea societății și a psihologiei semenilor noștri; ea și-a recâștigat cu mijloace cinstite, loiale publicul pierdut odinioară în perioada pseudo-realismului magic; prin urmare, este firesc ca ea să atragă atenția regizorilor, a acelor regizori care nu se mulțumesc doar să contemple, ci vor să-și pună umărul la crearea unui om demn, liber, conștient de propria sa forță și menire.
Aproape niciuna dintre ecranizările de azi n-a fost scutită de o observație (devenită automatism mental): „Nu acesta este romanul!”. De prea puține ori se începe discuția dintr-un unghi firesc: dacă ceea ce s-a văzut este sau nu este film! Pentru că filmul este o operă de artă autonomă, are limbajul său specific, iar regizorul – un creator autentic, și nu un ilustrator, un meseriaș. Sigur, nicio carte nu poate fi restituită integral, însă ceea ce trebuie neapărat să se păstreze este spiritul ei, mesajul ei, chiar spiritul operei autorului; prioritatea acordată literei, excesului de text, a dus și va duce la diminuarea sau chiar la anularea limbajului cinematografic, la „texte ilustrate”, și nu la filme! Dar un scenariu bun nu duce neapărat la realizarea unui film bun. Reușita unei ecranizări depinde în primul rând de talentul și de cultura regizorului care este, de fapt, autorul filmului. Din păcate însă, experiența arată că numai talentul și cultura nu-i sunt suficiente întotdeauna: el mai are nevoie de un climat stimulator și de mijloace adecvate… Iar uneori și de nervi de oțel. Căci între scenarist, regizor și spectator drumul are adesea atâtea întortocheri și capcane, încât nici chiar… Făt Frumos nu ar scăpa nevătămat! Titus Popovici are perfectă dreptate când scrie că în cinematografia noastră mai persistă încă vechiul mod de gândire – fapt destul de îngrijorător –, incompetența și oportunismul. Așa că teoria despre ecranizări – ce sunt și cum trebuie să fie ele – este foarte frumoasă, o știe și… Grivei, ba o chiar și teoretizează!, numai că practica dovedește altceva, în multe cazuri. Nu mi s-a transpus pe peliculă decât un singur scenariu, după „Orgolii”, dar de vreo zece ani încoace am colaborat cu Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc și Nicolae Mărgineanu la scrierea altora și am ajuns la concluzia că până la… Tipperary drumul este atât de lung încât merită să-l faci numai dacă nu ai nicio altă treabă! Pe acest lung și anevoios drum nu sunt numai oameni de meserie și de bună credință, ci și carieriști mărunți, oameni care n-au habar de literatura română, care n-au urmă de respect pentru cei ce merită filme cu adevărat bune, oameni interesați doar să nu greșească. Dacă nu faci nimic, dacă te-ai specializat în a trage de timp, n-ai cum să greșești. Numai cine muncește greșește! Or, nu este tocmai comod să te lupți aproape pentru fiecare frază, care, prin intermediul cărții, a ajuns la cunoștința publicului, frază care a fost demult judecată de critici și cititori! Da, dar: „Două palme sună altfel pe ecran și altfel în carte!” – ți se spune cu aer doctoral. Pe ei nu-i interesează adevăratele priorități ale culturii noastre, ale cinematografiei, ci numai ale momentului în care el îți citește scenariul. Dacă în clipa respectivă se cere o mai mare grijă pentru cultivarea cartofului, el, „cititorul”, te sfătuiește amical: „Zi și tu o vorbă acolo despre cartof, că face bine!” Și tot așa: o vorbă despre aia, o vorbă despre aialaltă, și dacă ai răbdarea sau curiozitatea să parcurgi toate etapele acestui complicat proces de „îmbogățire” și totodată de „rașchetare” a scenariului te pomenești în fața unui produs inodor, incolor, fără prea multe contingențe cu cartea de la care s-a pornit. Și dacă filmul ce se va face va ieși slab, și nu poate să nu iasă așa, are cine să încaseze: regizorul și scenaristul, că n-au respectat cartea etc., etc.; cei ce nu l-au respectat pe regizor, pe scenarist și, mai ales, pe spectator – socotindu-l imatur, inapt să înțeleagă adevărurile vremii sale, ale societății pe care tocmai el o construiește! – nu pățesc nimic, nu semnează filmul, nu-i știe nimeni! Din cauza acestor vajnici vigilenți uitați din vremea când se căuta cu lupa „ce se ascunde sub fiecare rând”, unele ecranizări semnate de regizori care au făcut dovada valorii lor nu sunt cum ar fi trebuit să fie; dar mult mai multe cărți n-au ajuns nici măcar în stadiul de a fi fost prost ecranizate! Căci ei știu dinainte ce „merge” și ce „nu merge”! Așa stând lucrurile, dincolo de respectul pe care-l datorăm publicului – acelor oameni avizi de cultură, care fac adesea sacrificii deosebite pentru a obține o carte, a vedea un film bun sau o piesă interesantă –, dincolo de faptul că există și ce să se ecranizeze și de către cine, nu trebuie să uităm un detaliu: talentele nu apar oricum, după legi știute. La această oră avem regizori de mare talent, actori care ar da strălucire oricărei mari scene din lume, numai că viața lor este limitată în timp, au și ei o perioadă de maxim randament, de maximă productivitate și este păcat să fie lăsați în voia incompetenței diverșilor funcționari.
Ecranizările sunt un mijloc extraordinar de eficient pentru a atrage atenția și altor culturi asupra valorilor noastre de ieri și de azi. Avem ce arăta lumii; există cărți mari, regizori și actori de mare talent… Dacă prin studiourile noastre și prin diversele birouri, mai mult sau mai puțin cinematografice, ar mai trece și un pic de aer proaspăt care nu lipsește deloc din birourile ce se ocupă de celelalte domenii ale artelor, ar fi… Ar fi ce nu prea este!
- Augustin Buzura, Corespondență primită - 3 iulie 2020
- Din etapele de lucru la„Recviem pentru nebuni și bestii” - 4 iunie 2020
- „Dincolode regizor, text,peliculă…” – Augustin Buzura,8 aprilie 1983,text pentru „Scînteia” - 7 aprilie 2020