| Un material de Cătălin D. Constantin |
În teorie, lucrurile stau foarte simplu. Există așezări spontane și așezări planificate. Așezări a căror hartă prezintă o structură regulată, gândită atent mai înainte ca localitatea să fie construită, și așezări unde harta nu e decât o rețea de trasee întortocheate, apărute de-a lungul timpului și dezvoltate la voia întâmplării. Există așezări cu centru și așezări fără centru sau, cel puțin, fără un centru formal marcat de o piață. Intersecția dintre aceste categorii ar trebui să dea o clasificare și o evoluție coerentă de-a lungul istoriei a piețelor în raport cu spațiul din jur. În realitate, lucrurile nu stau așa de simplu. Categoriile de mai sus se amestecă între ele tot timpul și oriunde în lume.
Chiar cele mai atent planificate orașe, ale căror străzi și clădiri s-au întins pe teren potrivit unor planuri urbanistice prestabilite, prezintă numeroase elemente de dezvoltare spontană. Și invers, chiar cele mai haotic dezvoltate așezări au elemente care trădează, la un moment dat, măcar o minimală încercare de sistematizare a planului, de adaptare deliberată a spațiului la nevoile comunității. De altminteri, structuri regulate și structuri neregulate pot coexista pașnic, ba chiar frumos, în cuprinsul aceleiași așezări, formând un continuum.
Barcelona, oraș care, urbanistic, ascunde mai multe orașe, e exemplul clasic care mă va ajuta, privindu-i harta de sus, să stabilesc două modele istorice complet antagonice de structură urbană. Străduțele înguste și întortocheate din Barrio Gótico, de lângă mare, cunoscute de toți turiștii, sunt o parte a vechii cetăți medievale, zonă numită Ciutat Vella. Eixample, cartierul întins la nord și nord-vest de orașul vechi, e, cum îi și spune numele în catalană, o extensie modernistă, datorându-și înfățișarea planurilor revoluționare din a doua parte a secolului al XIX-lea realizate de Ildefons Cerdà, inginer constructor de drumuri și poduri care, după ce călătorește în Franța, unde vede funcționând un motor cu aburi, înțelege că viitorul va avea mijloace de transport care pretind altfel de structuri urbane. În continuarea cartierului construit după planurile lui Cerdà se întinde un oraș și mai nou, ridicat în parte imediat înaintea Olimpiadei din 1992, eveniment care a adus investiții masive în arhitectura capitalei catalane. Și în acest ultim oraș-din-oraș pot fi sesizate mai multe faze de dezvoltare. Îl las însă deoparte, contrastul cel mai mare, imediat vizibil la nivel de structură, fiind cel dintre cartierul gotic, foarte vizitat de turiști, și Eixample, atât de admirat pentru detaliile clădirilor de sfârșit de secol XIX şi început de secol XX.
Fotografia alăturată, o imagine istorică, arată bombardarea orașului de către italieni în 1938. Construcția cartierului Eixample se încheiase în linii mari, clădirile pe care azi le socotim monumente moderniste de patrimoniu erau mai toate la locul lor. Dar nu momentul istoric mă interesează, pentru că orașul a scăpat din Al Doilea Război Mondial cu mult mai teafăr decât altele, ci felul în care arată cele două zone văzute de sus. În fotografie, doar o parte din Eixample e vizibilă, dar e suficient pentru a sesiza contrastul. Eixample e o structură regulată, cu bulevarde și străzi lungi care urmează un plan clar. Sunt paralele sau perpendiculare una pe alta, au aceeași lărgime, iar clădirile, urmând aliniamentul străzilor, se așază, toate, pe sol, la fel sau aproape la fel, în grupuri ce formează pătrate cu colțuri teșite și mijloc gol, marcând curțile interioare. Un caroiaj.
Prin contrast, Ciutat Vella dezvăluie o structură ce sugerează întâmplarea, dezvoltarea nu tocmai gândită. Străzile sunt înghesuite, multe, scurte, traseul lor e sinuos. Cele câteva spații libere cu formă rectangulară clară, ce se văd în interiorul orașului vechi, sunt piețe. Către ele duce toată rețeaua întortocheată de străzi ale orașului vechi. Trei sunt chiar piețe medievale: Piaţa Sant Jaume, unde se află şi în prezent cele mai importante clădiri administrative ale Barcelonei și ale Cataloniei, piața catedralei și, mult mai mică, greu sesizabilă în fotografie, Piața del Pi, amplasată lângă altă biserică gotică a Barcelonei. Spre port, lângă Rambla, Plaça Reial nu e medievală, ci o intervenție de secol XIX. E o piață închisă de clădiri simetrice, cu fațade identice, de tipul celor de la Madrid și Salamanca, al căror strămoș a fost piața din Valladolid. Tot lângă Rambla, dar mai spre nord, mai aproape de Eixample, e vizibil alt patrulater. La data la care era făcută fotografia era doar un loc gol, rămas așa în urma demolării unei mănăstiri carmelite în timpul războiului civil spaniol, dar care avea să fie amenajat și să devină Piața Madrid în anii ’50 ai secolului trecut, ocazie cu care iese la iveală necropola orașului roman de dedesubt. Rambla e strada lungă și bine-cunoscută ce leagă Eixample cu portul, tăind în două orașul vechi. Privită de sus, din Piața Catalunya către port, pare un râu șerpuitor de verdeață într-o mare de clădiri. E locul preferat de plimbare al localnicilor și al turiștilor și de aceea e mărginită de pomi care să ofere umbră, primii plantați în 1703. Dar chiar o albie de apă e originea ei. În zorii Evului Mediu, pe aici trecea cursul unui torent, sec în cea mai mare parte a anului, dar care primăvara și toamna deversa în mare apele ploilor adunate din munții de la nord de Barcelona, Serra de Collserola. Rambla nu e o singură stradă, deși pe hartă așa pare, ci o succesiune de străzi mai mici, motiv pentru care numele corect și oficial e, de fapt, un plural, Las Ramblas, fiecare secțiune fiind individualizată de un nume propriu. Traseul străzii urmează fidel cursul vechiului torent care, în 1440, e dirijat în așa fel încât să ocolească Raval, cartierul de dincolo de Rambla, inițial în afara zidurilor cetății care se ridica în zona unde astăzi se află Rambla, dar inclus în cetate după mijlocul secolului al XIV-lea. Harta alăturată arată cetatea în 1806 – sunt marcate și zidurile vechi, de-a lungul Ramblei, încă existente, și zidurile de după extinderea din secolul al XIV-lea. Teritoriul cetății rămâne același din perioada medievală până la mijloc de secol XIX, în ciuda populației care tot crește.
Istoria alăturării celor două structuri urbane diferite pe harta Barcelonei e foarte cunoscută(1).
Secolul al XIX-lea înseamnă pentru Barcelona, cum înseamnă pentru multe orașe din Europa, dezvoltare economică și expansiune. Închis între vechile ziduri, orașul pur și simplu se sufocă, nu mai are loc. Printr-o decizie a guvernului local, zidurile cetății medievale sunt dărâmate pe parcursul a doi ani, începând din 1854, și sunt făcute planuri pentru extinderea orașului. Toată dezbaterea din jurul noilor planuri durează ceva vreme și are relevanță pentru lupta dintre ce își dorește comunitatea, destul de conservatoare, și ce decid, în cele din urmă, autoritățile. Mă interesează rezultatul final. El urmează planul elaborat de Ildefons Cerdà în 1859 și impus prin decret, de la Madrid, după unele modificări, în ideea că geometria proiectată de Cerdà pentru Barcelona va deveni baza modernizării tuturor orașelor din Spania.
Cerdà lasă intact orașul vechi și, pe o zonă plată, întinsă pe 26 km2 între poalele munților și mare, desenează un caroiaj. Intenționează să ridice un oraș-grădină, iar planul său ține cont de toate nevoile posibile ale viitorilor locuitori. Spitalele, școlile și piețele comerciale sunt egal distribuite pe toată suprafața viitorului oraș, nu grupate într-o zonă anume. O atenție specială e acordată ventilației naturale a aerului, căci Cerdà e preocupat de sănătatea viitorilor locuitori și consideră esențial aerul curat. Lumina e iarăși importantă, așa că direcția străzilor și amplasarea clădirilor e gândită și calculată atent în funcție de traseul soarelui pe parcursul întregului an. Străzile urmau să aibă toate aceeași lățime, 20 de metri. Astăzi, 10 metri sunt dedicați traficului, iar o porțiune de 5 metri de fiecare parte e rezervată pietonilor. Clădirile trebuiau să aibă toate maximum patru nivele și aceeași înălțime, inițial 16 metri, modificată apoi la 20 de metri, pentru a coincide cu lățimea străzii. Distanța dintre străzile paralele e cu rigoare identică, 133,3 metri. Cerdà proiectează și câteva străzi mai largi, de 30 și 40 de metri, dar are grijă ca acestea să se încadreze în geometria caroiajului. Intersecția dintre străzi generează pătrate cu laturile de această dimensiune. Imobilele urmau să fie dispuse pe două sau trei laturi ale pătratului, acesta având colțurile teșite, cu teșitura de o lungime de 16 metri, exact cât înălțimea proiectată inițial a clădirilor. O parte dintre străzi au fost desenate paralel cu linia țărmului, celelalte perpendiculare pe această direcție. În felul acesta, absolut toate încăperile din imobile beneficiau pe parcursul unei zile de lumina directă a soarelui și de ventilație suficientă, inclusiv cele de pe teșitura pătratului. Pe laturile rămase libere urmau să fie plantați arbori și tot pe aici să se poată intra în grădinile interioare. Cerdà gândește un Eixample „infinit“, care putea fi oricând extins în oricare parte a sa prin multiplicarea acestui principiu. Așa se va și întâmpla mai bine de un secol mai târziu. Când, în 1986, Barcelona primește confirmarea că va găzdui Olimpiada din 1992, orașul se extinde urmând în principiu schema după care fusese construit Eixample la fine de secol XIX și început de secol XX.
În planul inițial al inginerului catalan, schema geometric perfectă a viitorului oraș era tăiată de două diagonale ce urmau să se intersecteze într-un punct care trebuia să fie o piață, inima orașului. Doar una din cele două diagonale va fi construită, așa că orașul rămâne, pe moment, fără inima proiectată. Plaça Catalunya, aflată exact la granița dintre Eixample și Ciutat Vella, va deveni piața centrală a orașului. E însă o piață apărută spontan, oamenii o aleg ca loc de întâlnire după dărâmarea zidurilor medievale. Autoritățile inițial nu îi recunosc acest rol și abia după ezitări îi conferă, cu ocazia unei expoziții internaționale, statutul de piață. Rămâne până astăzi centrul Barcelonei. E, în fotografia din 1938, locul unde cad majoritatea bombelor italiene… Centrul e întotdeauna, la vreme de război, cel vizat.
În structura caroiată și perfect geometrică a orașului pe care îl desenează, Cerdà vede „expresia pură a egalității matematice care se traduce în egalitatea de drepturi și de interese, adică dreptatea în sine“(2). Eixample urma să fie, în viziunea creatorului său, un cartier uniform locuit de toate clasele sociale. Nici o zonă anume nu era rezervată celor bogați, nici o zonă anume claselor fără bani.
Gândirea aceasta va fi dusă la apogeul teoretic la începutul secolului următor. „Strada curbă este calea măgarilor, strada dreaptă, calea oamenilor“, scrie Le Corbusier, fără îndoială, cel mai influent dintre arhitecții secolului al XX-lea. „Omul merge drept pentru că are un scop: el știe unde se duce, el a hotărât să se ducă undeva și merge drept.“(3) Rolul geometriei de aici rezultă. Crezul lui Le Corbusier e exprimat mai ales în două cărți, „Orașul de mâine și planificarea sa” (1925) și „Orașul iradiant” (1933), deși afirmațiile de mai sus fac parte dintr-o a treia, „Urbanismul” (1925). Le Corbusier dorește o ruptură totală cu trecutul și declară război artei decorative. Nu are mărinimia lui Cerdà de a lăsa intact centrul istoric, construind în afara lui, pentru că urăște moștenirea istorică pe care secolele au lăsat-o în orașe. Nu mai avem bani să înălțăm monumente istorice, spune Le Corbusier. Roma e pentru el un „bazar“ care înghesuie la un loc toate ororile și tot prostul gust al Renașterii. Orașul etern a fost construit împotriva principiilor funcționalității, împopoțonat inutil cu prea multe statui și picturi murale(4). Le Corbusier vrea pur și simplu ca vechile centre ale orașelor să fie dărâmate. E cunoscut planul imaginat de el pentru Paris. Jumătate din centrul capitalei franceze trebuia să dispară, cu monumente cu tot, și un oraș-mașină să-i ia locul. „Le Plan Voisin” urma să ducă la apariția unui oraș-grădină, dezvoltat pe verticală, absolut logic, perfect funcțional. Spațiul de producție trebuia să fie complet separat de cel dedicat vieții cotidiene, circulația mașinilor și cea a pietonilor avea să urmeze trasee diferite, iar clădirile, suficient de distanțate, făceau ca circulația aerului și lumina să nu fie stânjenite, astfel că sănătatea oamenilor nu mai era pusă în pericol.
Ce rol revine pieței într-un oraș funcțional? Le Corbusier nu are în cărțile sale un capitol dedicat pieței, și acesta e răspunsul. Pur și simplu el abolește piața, o vrea scoasă în afara existenței urbane. În 1922, când teoretizează și proiectează „La Ville Contemporaine”, Le Corbusier plasează în centru zgârie-nori cruciformi de 60 de etaje, cu o înălțime de 200 de metri, aflați în mijlocul unor spații verzi largi, un fel de parcuri, cu distanțe de 400 de metri între ei, pentru a evita înghesuiala din Manhattan, oraș care nu-i plăcuse, deși avea zgârie-nori. În inima orașului se găsește principalul nod de transport, un hub uriaș, cuprinzând depouri pentru autobuze și trenuri, o intersecție de autostrăzi, precum și, pe acoperiș, un aeroport. Nici urmă de piață în centru. Ar fi fost, cum sunt clădirile cu statui de la Roma, o oroare, un cancer.
Cât de veche este gândirea teoretică asupra unui oraș funcțional? Probabil antecedente pot fi găsite chiar în Antichitate, așa cum pentru aproape orice idee pot fi găsite antecedente în Antichitate. Dar secolul al XIX-lea, începutul erei industriale, e perioada în care se naște cu adevărat gândirea spațială și arhitectonică ajunsă la apogeu prin scrierile lui Le Corbusier, rupând total cu ce se întâmplase până atunci.
Ce se vede pe harta de astăzi a Barcelonei nu e doar povestea unui oraș medieval care, sufocându-se, renunță la zidurile de împrejmuire pentru a beneficia de o extensie modernistă, ci un model teoretic mai general. Două extreme, două moduri total diferite de a așeza orașele în spațiu sunt vecine pe harta Barcelonei contemporane. De fapt, două modele antagonice pe harta Europei și a lumii, cu rădăcini istorice diferite.
Pe de o parte, orașul medieval. Teritoriul lui a fost delimitat de ziduri, așa cum s-a întâmplat cu nenumărate alte orașe medievale din cuprinsul Europei. În inima lui a fost și e Sant Jaume, piața unde până astăzi se află administrația orașului și guvernământul Cataloniei. Interconectată de aceasta, a fost și e piața Catedralei. Cele două formează împreună un sistem și e o caracteristică a Spaniei medievale ca orașele să aibă două piețe centrale, una a catedralei, alta a instituțiilor de conducere. În centru, spațiul e organizat. În rest, nimic planificat, nimic gândit. Ce poate fi planificat și gândit într-un oraș în care o stradă, viitoarea stradă principală, urmează cursul unui torent?
Pe scurt, o lume închisă, puternic centrată, urmând modele naturale. Naturale, adică divine. Căci Sacrul e valoarea supremă în Evul Mediu, iar lumea e automat definită ca o succesiune de centre, având drept model Ierusalimul Ceresc. Toate lumile tradiționale sunt puternic ancorate în imaginea centrului. Gândirea aceasta pare să fie foarte veche, indatabil de veche, și universală. Ea îi leagă pe locuitorii Barcelonei medievale și ai oricărui oraș medieval european de locuitorii așezărilor antice, îi leagă, în egală măsură, de „primitivii“ din triburi, care, chiar dacă nu au orașe, dovedesc, atunci când își instalează așezările, permanente sau temporare, aceeași logică sacră a centrului. Piața din interiorul așezărilor vechi se naște din nevoia omului tradițional de a se situa în centrul lumii. Într-o schemă simbolică, nu doar geografică, pieței i se opune perimetrul clar delimitat de ziduri al orașului. Desigur, nu poți înțelege rolul centrului fără a te raporta la margine.
Portretul stereotip al oricărui oraș medieval: o lume în sine, adunată în jurul unei piețe ce grupează cele mai importante clădiri, așezarea fiind mărginită de ziduri care se extind concentric pe măsură ce comunitatea își împinge locuirea mai departe. Ce se întinde între centru și margine? Dacă în Italia și, în general, în sud, moștenirea romană încă are drept consecință o relativă orientare a străzilor din orașele medievale, în spațiul german burgul se apropie de forma perfectă a haosului. Paul Zucker descrie astfel orașul medieval stereotip: „Prin contrast cu imaginea fictivă a Ierusalimului Ceresc și a celui pământesc, orașul medieval concret e o lume haotică și hazardată. Cineva care se strecoară astăzi prin orașele medievale păstrate încă aproape de forma lor originală, precum Cahors, în Franța, sau Dinkelsbühl, în Germania – spre deosebire de atracții turistice suprarestaurate precum Carcassonne, în Franța, sau Rothenburg, în Germania –, se poate întreba pe bună dreptate cum de supraviețuiau oamenii acelei perioade, căci după fiecare colț putea sta oricând la pândă un criminal. Străzile șerpuitoare și cărările (ruelles și Gaesschen) erau strâmbe de tot, având colțuri ascuțite și cotituri adesea blocate de case izolate și maghernițe, încât surprizele vizuale erau regulă permanentă. Orașele medievale timpurii, rezultatul a veacuri de creștere, se defineau nu doar prin iregularitatea străzilor, ci și printr-o incredibilă îngustime a străzilor și a piețelor.“
Deși geografic în continuarea cetății medievale de la Barcelona, Eixample se află, ca model urban, la polul teoretic opus. E un oraș atent planificat, unde natura are calități ce trebuie exploatate spre binele oamenilor. Spațiul e uniform, și-a pierdut proprietatea de a concentra totul în centru, căci egalitatea de acces la binefacerile orașului e, trebuie să fie, maximă. Nu are ziduri, nu are margine, se poate extinde oricând și în orice direcție după acest model geometric și uniform. Eixample e un spațiu gândit și structurat nu după natură, ci conform unor criterii logice, perfect raționale. Natura doar suportă ceea ce gândește omul-inginer. De aceea, spațiul ideal al oricărui oraș de acest tip e o suprafață plană, cât mai neutră din punct de vedere natural. Piața își pierde importanța. E drept, la intersecția celor două bulevarde diagonale, Cerdà proiectase inițial o piață. Dar rolul ei nu e major, dovadă că nu de acolo a început construcția, căci Plaça de les Glòries Catalanes va fi construită abia după 1990, la mai bine de un secol după ce caroiajul fusese așternut pe sol. Probabil că Cerdà nici nu avea cum să gândească un oraș fără piață, piața e un mod de viață în Peninsula Iberică, poți nega trecutul, dar nu cu totul. Însă, la modul ideal, orașul de acest tip nu are piață. De partea acestui model teoretic, exemplele nu sunt neapărat foarte puține, dar nu sunt întotdeauna la fel de clare. Orașele noi se așază peste orașele vechi. Capitala Braziliei, Brasília, e adesea citată drept cel mai convingător ecou concret al gândirii lui Le Corbusier. Ridicată de la zero pe un teren gol, prin decizie politică, potrivit unor planuri elaborate în 1956 de Lúcio Costa și Oscar Niemeyer, e și ea înscrisă astăzi pe lista patrimoniului UNESCO. Dar și harta Manhattanului, pe care Le Corbusier îl dorea demolat, rămâne un bun exemplu pentru acest mod de gândire, așa cum exemple bune sunt mai multe orașe din Lumea Nouă, pentru că au avut ocazia să fie ridicate de la zero.
Prin urmare, două extreme teoretice. La un capăt: orașul lumii vechi, având centru și ziduri. O lume finită, calitativ diferită în interior. Centrul înseamnă putere, în centru se află o piață. Centrul e organizat, restul se dezvoltă la voia întâmplării și se supune direcției impuse de natură. Modelul acesta își pierde rădăcinile în cea mai îndepărtată istorie și are la bază o înțelegere sacră a lumii. La celălalt capăt: un oraș uniform și geometric, deloc închis, apt să se dezvolte potrivit unei scheme repetitive în orice direcție. Geometria e, ca atare, un triumf asupra naturii. Spațiul acesta e uniform, nu există centru, clădirile administrative, clădirile importante se pot găsi oriunde pe suprafața sa. E rodul unei gândiri logice, iar menirea lui esențială e să fie funcțional. Într-un asemenea oraș, piața își pierde importanța și statutul de centru, până la abolirea ei ca formă urbană. E un model de locuire antipiață, pentru că e un model egalitar.
Opoziția aceasta e însă doar un model teoretic, rezultat al abstractizării și absolutizării unor forme urbane. Realitatea concretă a negociat serios cu acest model și a rotunjit extremele. Afirmația e mai ales valabilă în ce privește orașul modernist egalitar. Să aruncăm, din nou, o privire asupra Barcelonei. Planul lui Cerdà e construit pe teren, dar ce nu a luat Cerdà în calcul a fost forța speculativă a pieței imobiliare. El limitase numărul de etaje la patru și suprafața construită, la 28% din întregul areal al viitorului cartier, imaginând o locuire uniformă a claselor sociale. În anii care vor urma, în Eixample vor dori să locuiască tot mai mulți reprezentanți ai burgheziei înstărite. Dintr-un cartier egalitar, Eixample devine un oraș al oamenilor bogați, un loc scump și râvnit, așa că, în scurt timp, toate laturile patrulaterelor vor fi construite, etajele clădirilor se vor multiplica generos, suprafața acoperită de clădiri va depăși de patru ori procentul gândit de Cerdà. Cât din planul original a mai rămas? Probabil, destul de mult, dar ce se vede e departe de intențiile inițiale, desigur, utopice. Oricum, rezultatul e cât se poate de mulțumitor din punct de vedere arhitectural. Pentru că aici locuiesc oameni cu bani și reprezentanți ai burgheziei, în Eixample se ridică unele dintre cele mai frumoase clădiri moderniste ale Europei, iar detaliile, atent lucrate în spiritul acelor ani, fac până astăzi faima cartierului. Cât despre planurile lui Le Corbusier legate de demolarea a jumătate din centrul Parisului, din fericire, nimic nu s-a întâmplat. Și, oricum, caroiajul, ca manieră de a așeza orașele pe pământ, e departe de a fi o invenție a modernității. E o modalitate universală, atât din punct de vedere istoric, cât și din punct de vedere spațial, atestată peste tot în lume din cele mai vechi timpuri. E drept, nu continuu. Dar e modalitatea cea mai frecventă de a construi orașe, caracterizând unele dintre cele mai vechi așezări ale lumii.
Nici de cealaltă parte a extremei modelul nu e atât de absolut pe cât pare. Lumile tradiționale sunt întotdeauna puternic centrate și închise, lucru perfect adevărat, dar nu mereu acest tipar mental și religios se traduce în existența unui centru geografic concret. Exemplu concludent sunt numeroasele sate – sate, deci lumi tradiționale prin definiție – din Europa Centrală, care nu au piață și se înșiră, cuminți, de o parte și de alta a drumului, într-o schemă simplă, dar geometrică și uniformă. Preotul sau primarul pot locui la capete opuse ale satului, biserica poate fi la margine sau aproape de jumătatea drumului ce înșiră casele pe ambele părți. Nu e un model izolat, ci recurent, născut din nevoia de utilizare rațională a parcelelor de pământ din spatele caselor. Și nici organizării centrului în cetatea medievală nu i se opune cu rigoare întâmplarea absolută în trasarea planului restului așezării cuprinse între ziduri. Revin la exemplul Barcelonei. Străzile din Ciutat Vella sunt poate haotice față de cele perfect aliniate din Eixample. O privire atentă descoperă că sunt totuși direcționate, urmează o anume linie, dezordinea nu e absolută, cum pare la prima vedere. Faptul se datorează ridicării cetății medievale peste ruinele orașului roman anterior. Între romani și cetatea catalană medievală se interpune orașul maur, dar acesta nu șterge urmele romane. Or, romanii, se știe, construiau orașe așezând străzile în caroiaj. Piața centrală a orașului medieval de la Barcelona se ridică exact pe locul fostului for roman, şi multe străzi, urmând traseele străzilor romane, duc către aceasta. Nu e un caz izolat. Verona, în Italia, cu celebrele ei piețe, Piazza delle Erbe și Piazza dei Signori, văzută de sus, are o structură destul de regulată, tocmai pentru că urmează planurile vechiului oraș roman. Iar orașe medievale construite de la zero, începând cu secolul al XIII-lea, urmează un plan în caroiaj, cu străzi drepte. E drept, cu piață centrală.
Chiar străzile curbe pot fi urmarea unui plan. Siena medievală are o structură cu străzi curbe, intact conservată. Spiro Kostof, în „The City Shaped”, analizând exemplul Sienei, arată că nu trebuie să ne lăsăm înșelați de aparenta neplanificare a structurii orașelor medievale, citând o decizie a consiliului orașului din 1346 care insista ca, „de dragul frumuseții orașului Siena și spre bucuria locuitorilor ei, noile edificii care vor fi înălțate de-a lungul drumurilor publice să meargă în linie cu clădirile existente și nici o clădire să nu treacă în fața alteia, ci toate să fie aranjate egal“(5). Siena, constată Spiro Kostof, reflectă o estetică gotică a curbelor. Cele trei străzi importante care duc către Campo au fost pavate cu cărămizi, cum a fost pavată și piața, pentru a le sublinia traseul sinuos și convergența în piață.
Când, în prima jumătate a secolului al XIII-lea, e refăcută convergența dintre Via dei Banchi di Sopra și Via dei Banchi di Sotto, linia urmează o geometrie sinuoasă, o curbă domoală ce își găsește ecou în preferința pentru curbe din desenul hainelor unor personaje înfățișate în pictura epocii.
E greu de știut dacă a fost o intenție sau o preferință subconștientă, dar, oricum, aceasta ne îndeamnă să credem că orașul nu a fost atât de neplanificat pe cât ar sugera abundența de cotituri ale traseelor străzilor din incinta medievală. Pitorescul planificat mult mai târziu de arhitecții secolului al XX-lea în design-ul urban, când goana după perfecțiunea caroiajelor și a modelelor geometrice trece, își găsește un reper în orașele medievale și traseele sinuoase ale străzilor lor(6).
Modelul antagonic construit mai sus nu se supune, așadar, drumului istoric. Structura geometrică a orașelor nu e exclusiv o invenție a romanilor, e mult mai veche, nu e nici doar obsesia Renașterii și nici doar teoria arhitecților moderniști. Spiro Kostof atrage atenția că, dacă toate planurile caroiate din lume au în comun nevoia de ortogonalitate, de unghiuri drepte și uniformitate geometrică, gândirea din spatele lor e departe de a fi unitară. Arhitecții de la Suzhou, oraș din China antică a cărui hartă caroiată și atent calculată s-a păstrat gravată pe o piatră din 1229, și Cerdà sau Le Corbusier nu împărtășesc aceeași viziune asupra lumii. În schimb, oricât de mare ar fi diferența dintre sistemele religioase ale lumii întregi, gândirea centrului în oricare dintre lumile tradiționale – un burg german, un sat oarecare din Europa, o așezare din Asia Mică – e ancorată în aceeași definitorie opoziție sacru-profan și în nevoia întemeiată mitologic de a fi în centrul lumii, idee reflectată atât de frecvent, dar nu obligatoriu, în existența pieței centrale, care adună cam tot ce înseamnă putere laică și ecleziastică la nivel de clădire.
Kevin Lynch, încercând, în 1981, în „The Good City Form”(7), o clasificare a orașelor de-a lungul timpului, ajunge la trei modele. Orașul cosmic, care își propune să fie o reinterpretare a Universului înțeles drept creație a zeilor. Din timpurile cele mai vechi până inclusiv în Renaștere, lumea nu cunoaște decât acest tip de oraș. Orașul practic sau orașul-mașină, de felul celui gândit de Le Corbusier, cu o istorie recentă. În fine, un fel de sinteză teoretică a celor două, foarte aproape de zilele noastre, orașul organic, gândit mai degrabă ca organism viu decât ca mașină, având un comportament dictat de propriul ritm interior, ce nu e decât răspunsul la inevitabilele modificări aduse de timp și încercarea de a menține un echilibru într-o perpetuă mișcare. Mai degrabă decât un tip de oraș, orașul organic e o perspectivă asupra orașului.
Prin urmare, în perioada de început a modernității, între lumea veche a orașului închis, ierarhizat și orientat către centru, și lumea propusă de arhitecții moderniști, a orașului deschis, egalitar și neierarhizat, s-a dus o luptă. Evident, dinspre prezent înspre trecut. O luptă împotriva ierarhizării accentuate a vechii lumii și, implicit, o luptă cu ideea de centralitate. Cine a câștigat? Cu siguranță, nu proiectul modernist.
Cel mai mare și mai costisitor șantier arhitectural al Europei e, de peste două decenii, o piață. Rasă total de bombardamentele ce au pus capăt celui de-al Doilea Război Mondial, lăsată apoi pradă ruinelor și unei totale dezolări în timpul Războiului Rece, Potsdamer Platz face gloria Berlinului contemporan. Calitatea arhitecturală a clădirilor a fost lăudată sau criticată, dar, dincolo de aceasta, amploarea dezvoltării pieței e impresionantă, cum impresionante sunt și sumele cheltuite pentru construirea ei. Desigur, Potsdamer Platz e o declarație de identitate și de forță economică, dar și dovada unui succes urbanistic. Temerile inițiale că locul va fi ocolit de trecători și lipsit de viață au fost contrazise uluitor de statistici, 70 000 de oameni trec zilnic prin piață, cifră care urcă până la 100 000 la sfârșit de săptămână. Piața contemporană rămâne un spațiu al puterii și al exprimării ei simbolice, uneori ostentativ simbolice. Din acest punct de vedere, proiectul modernist al orașului egalitarist a eșuat. A fost mai degrabă un model teoretic decât un model concret. Chiar piața principală a capitalei braziliene, în practică, cea mai apropiată de această idee, poartă numele Praça dos Três Poderes, trimitere la cele trei instituții ale statului care își au sediul acolo, dovadă că puterea rămâne un apanaj simbolic al centrului – deci, al pieței. Piață în care flutură cel mai mare și mai greu drapel din lume, mărturie că simbolicul are nevoie de recorduri absolute în centrul său.
Cine a pierdut? A pierdut orașul vechi, al opoziției dintre spațiul sacru și spațiul profan, pentru că această geografie se topește în uitare. Orașul modern, al Europei contemporane cel puțin, e în continuare o lume puternic ierarhizată, dar e departe mult de gândirea magică a orașelor medievale. Nici la Valladolid, oraș cu o poveste ritualică și religioasă, religiozitatea nu mai e cea medievală, în ciuda continuității ritualului și a recuzitei de statui vechi și valoroase purtate în procesiunile din timpul Săptămânii Mari. Orașul modern s-a redefinit ca spațiu al unei gândiri preponderent laice. Modernitatea a reinventat piața, dar aceasta păstrează resturi importante, redefinite, refuncționalizate, din imaginarul mai vechi al centrului. Ceremoniile preponderent laice care se desfășoară astăzi în piețe compun o nouă mitologie, desacralizată, care preamărește nevoile și bucuriile omului contemporan. Orașul cosmic e istorie. Orașul mașină, mai degrabă utopic, a fost scos în afara istoriei. Orașul organic are în continuare piață.
Note:
1. Montserrat Pallares-Barbera, Anna Badia, Jordi Duch, Cerdà and Barcelona: „The need for a new city and service provision”, http://urbani-izziv.uirs.si/Portals/uizziv/papers/urbani-izziv-en-2011-22-02-005.pdf; Lluís Permanyer, „L’Eixample: 150 anys d’història. Barcelona”, Viena Edicions, Ajuntament de Barcelona, Barcelona, 2008.
2. apud Spiro Kostof, „The City Shaped: Urban Patterns and Meanings Through History”, Bulfinch Press, London, New York, Boston, pp. 152–153.
3. Afirmația apare în Le Corbusier, „Urbanisme”, 1924.
4. Le Corbusier, „Vers une architecture”, Editions G. Cres, Paris, 1925, p. 139 – 140.
5. apud Spiro Kostof, „The City Shaped: Urban Patterns and Meanings Through History”, pp. 70 –71.
6. Ibidem.
7. Kevin Lynch, „The Good City Form”, Massachussets Institute of Technology, 1981.
VEZI ARTICOLUL ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS