Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Anul în care teatrul a devenit un fel de teatru-film de artă. 2021, așa cum s-a văzut

Anul în care teatrul a devenit un fel de teatru-film de artă. 2021, așa cum s-a văzut

Dacă în 2020 după lockdown, lumea teatrului a crezut că mai are un pic de îndurat și totul va reveni la normal, în 2021 starea de spirit s-a înrăutățit. Dacă la început părea un fenomen de scurtă durată, o excepție nefericită care se va termina curând, pe măsură ce a devenit tot mai clar că situația se va extinde, resursele de încredere și de optimism au început să scadă. Premierele pregătite în 2020 și în 2021 nu s-au bucurat de efervescența de altădată în condițiile în care sălile au putut fi ocupate ba 50%, ba 30%. Publicul a rămas la fel de doritor de teatru, dar, inevitabil, un pic mai temător. De mai multe ori am auzit actori regretând că înainte, în „normalitate”, se plângeau că nu au șansa partiturilor dorite sau că nu joacă în cele mai bune spectacole; iar acum ar face orice numai să joace.

Spectacolele au ajuns la un public pentru care înainte accesul nu era deloc ușor

În plus, circulația care era inerentă teatrului s-a diminuat vertiginos. Turneele s-au suspendat, fizic s-a mai ținut doar o mână de festivaluri, pe când toate celelalte s-au ținut online. Frenezia de dinainte, bucuria ca spectacolul să fie aplaudat de un public numeros s-au cam stins. Plăcerea întâlnirii s-a transformat în dorința supraviețuirii. Toate acestea au avut repercusiuni asupra atmosferei din teatru. Dar în toată neplăcerea a existat și ceva pozitiv consemnat de numeroasele reacții din social media: faptul că, difuzate online, spectacolele au ajuns la un public pentru care înainte accesul nu era deloc ușor. La Festivalul Național de Teatru nu puține au fost intervențiile celor din diferite orașe sau localități mai mai mici, fără teatru, care se bucurau că în noile condiții pot să vadă câte spectacole doresc. Pentru aceștia, difuzarea online a fost un privilegiu.

Spectacole ca „Shorts” și un alt fel de a face teatru

Văd mai degrabă această perioadă ca pe una de tranziție spre următoare inovații notabile. Trendul din 2021 îl continuă pe cel din 2020, ca răspuns la provocările impuse de pandemie. De aceea, în condițiile în care multe producții care au avut premiera în 2020 s-au jucat o singură dată cu public și apoi doar de câteva ori în 2021, am să tratez cei doi ani împreună. Spectacolele cu decor opulent fac din ce în ce mai mult loc celor minimaliste. Cu excepții care se pot număra pe degete, teatrul de artă aproape a dispărut. Mai mult decât evident este că se schimbă generațiile în teatru. Creatorii tineri propun un alt fel de a face teatru, cu alte zone de interes, cu mijloace minimaliste, dar cu o apetență mult mai mare pentru diversitatea de new media. La început, a fost un efort de adaptare la producțiile menite difuzării online. Brusc, au apărut multe efecte video (unele preluate chiar din tehnicile de videoclip), tăieturi și montaje cinematografice, ca în „Pool (no water)” de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, concept Radu Nica, Andu Dumitrescu și Vlaicu Golcea, sau „Exeunt”, regia Bobi Pricop, Reactor de Creație și Experiment, Cluj. Apoi, unii creatori de teatru au experimentat o combinație de teatralitate intensă cu mijloace cinematografice adaptate pentru textele clasice. Exemplul cel mai bun este „Shorts”, spectacol montat de Zalán Zakariás la Teatrul „Tomcsa Sándor”, Odorheiu Secuiesc. Spectacolele menționate sunt un fel de teatru-film de artă. Dar au fost și modalități în care creatorii au răspuns atât dramaturgic cât și stilistic la condițiile generate de pandemie, interogându-și condiția de artist în lipsa publicului, cum s-a întâmplat în „VIP (Very Isolated Person)”, regia Paula Lynn Breuer și Olga Török, Teatrul German de Stat Timișoara, text care pleacă de la monologul Ninei din „Pescărușul”.

„În timp ce locuim”, un live streaming cu cinci camere

Surpriza a ținut de cât de repede și de imaginativ s-au adaptat creatorii la noile condiții. Nu mă refer la faptul că și-au difuzat producțiile deja existente online, ci la faptul că au făcut proiecte adaptându-se din mers la un nou limbaj pentru care au găsit diferite modalități pentru a-l învesti estetic. Un proiect cum a fost „Hektomeron” de la Teatrul Național din Craiova, conceput chiar în lockdown de Vlad Drăgulescu, este ilustrativ în sensul acesta. O sută de povești din „Decameronul” lui Boccaccio, scrise în vremea ciumei, montate de o sută de regizori din o sută de țări cu actorii craioveni, au fost difuzate în regim de live streaming timp de o sută de zile. Apoi au fost „strânse” într-un spectacol de peste douăzeci și cinci de ore jucat pe scenă și transmis live pe unul dintre pereții exteriori ai teatrului. Spațiul pe care îl folosesc aceste instalații (cum a fost și cel din „Interior lumină” de la Reactor de Creație și Experiment Cluj, creat de Mihai Păcurar, la o scară mai mică) este unul fluid, aparent neelaborat, cu laptopurile pe care se lucrează la vedere, cu umbreluța de lumină pentru filmare în mijlocul scenei, cu imagini live din cabina de machiaj. Un astfel de performance induce cu totul altă atmosferă și cu totul altă stare în spectator decât o montare ca la carte. În „VIP (Very Isolated Person)”, pe care l-am amintit deja, spațiul este baia actriței unde, dacă țin minte bine, se filmează cu trei camere. De altfel, și structurile dramatice se adaptează vremurilor. Tot Mihai Păcurar a făcut la Reactor instalația „În timp ce locuim”, un live streaming cu cinci camere, pe FB, despre relația dintre performeri și spațiul în care locuiesc. Lipsiți de cadrul tradițional al scenei, scenografii au găsit soluții excelente. Andu Dumitrescu a preluat mecanisme de joc video într-un proiect care, inițial, trebuia să fie un spectacol obișnuit despre copiii celor plecați la muncă în străinătate, dar a devenit, integral, un video. Instalațiile amintite nu sunt neapărat spectacolele pe care le-aș lua cu mine pe o insulă pustie, în situație de forță majoră, dar sunt forme de artă ce răspund condițiilor volatile de azi și zeitgeist-ului care, inevitabil, se manifestă și în teatru.
O altă surpriză deosebit de plăcută ține de spectacolele care tratează, într-o manieră intelectuală, subiectele lumii noastre, problemele puse în dezbatere, ce ne preocupă ori de câte ori avem răgazul să reflectăm. În cazul acestora, textele s-au dovedit consistente, iar regizorii au găsit mijloacele pentru a le face interesante scenic. Mă refer aici la două montări valoroase, „Conferință iraniană” de Ivan Vîrîpaev, regia Bobi Pricop, Teatrul Național Sibiu, și „Villa Dolorosa” de Rebekka Kricheldorf, regia Theodor-Cristian Popescu, Teatrul Național Târgu Mureș. Un alt atu al acestei perioade se referă la calitatea și cantitatea creației feminine care depășește tot ce știam din anii precedenți. Un alt spectacol care m-a entuziasmat a fost „Katzelmacher. Dacă n-ar fi vorba despre iubire” de Rainer Werner Fassbinder, regia Eugen Jebeleanu, Teatrul German de Stat Timișoara, care, cu siguranță, prin limbajul artistic complex, prin maturitatea și diversitatea mijloacelor propuse, reprezintă „next level” în creația regizorului.

Un premiu pentru teatrele independente

În condițiile cumplite ale pandemiei, în pericol de extincție, fără ajutor de la bugetul de stat, fără posibilitatea de a juca și de a vinde bilete, teatrele independente au reușit să supraviețuiască. Doar atât și merită deja un premiu. Dacă au mai făcut și producții de calitate, merită mai multe premii. Cele mai bune exemple știute de mine sunt unteatru, care a reușit chiar să organizeze o stagiune de vară, într-un loc frumos amenajat, lângă Grădina Icoanei, și Reactor de Creație și Experiment din Cluj. Mai avem și cazul fericit al Asociației PROTeatru Zalău@Fabrica de cultură care, în lipsa unui teatru, a făcut acel „Verde tăiat”, text Alexandra Felseghi, regia Adina Lazăr, nominalizat la categoria „Cel mai bun spectacol” la Premiile UNITER. Rezultatul este că în urma acestei recunoașteri echipa a obținut un spațiu, o fostă centrală termică, pe care, cu multe eforturi de amenajare și reconstrucție, Asociația îl va transforma în teatru. Astfel, orașul Zalău va avea – sperăm, curând –, propriul său teatru.
Iar pentru performanță pur teatrală aș da un premiu actorilor Antoaneta Zaharia, Bogdan Nechifor, Ioan Coman, Cezar Antal, Irina Antonie și Bianca Temneanu din „Trilogia minelor” de Székely Csaba, regia Horia Suru, Teatrul Dramaturgilor Români, și celor din „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois” de Cosmin Stănilă, regia Andrei Măjeri, Reactor de Creație și Experiment Cluj: Emőke Kató și Lucian Teodor Rus. Performanța tuturor este absolut remarcabilă și, ca spectator, mă umple de plăcere. Recunosc cinstit că mi-e dor de asemenea interpretări pe scenă, mi-e dor să văd actorii strălucind în partituri care îi pun în valoare, mi-e dor să fiu pur și simplu sedusă de emoția și umanitatea personajelor, trăsături ieșite din trend-ul ultimilor ani. Din acest punct de vedere, și performanța actorilor Camelia Pintilie, Bogdan Nechifor, Vlad Ionuț Popescu și Oana Jipa din „Efecte secundare”, regia Vlad Bălan, unteatru, mi-a dat mari motive de bucurie.
„Verde tăiat” de Alexandra Felseghi, narativul anului
În opinia mea, povestea anului a fost „Verde tăiat” de Alexandra Felseghi, regia Adina Lazăr, Asociația ProTeatru, Zalău. Documentând numeroase cazuri de tăieri ilegale și de transport de lemne în fața cărora autoritățile închid ochii, Alexandra Felseghi le-a ficționalizat grupându-le în jurul pădurarului din Maramureș ucis în octombrie 2019. După un caz real, spectacolul reproduce multe alte situații similare, mărturii ale corupției pandemice din țara noastră.

Discuția este despre diversitate

Cele mai recente evoluții din teatrul românesc? Ei bine, în cărțile mele mă ocup numai de unele fragmente relevante din respectiva evoluție. Altfel, acesta ar fi un subiect care ar trebui acoperit de mult mai multe volume. În volumul „Nod în cinci” eu am început tocmai cu această specificare: „Nu căutați în «nodul» din titlu vreo unitate. Nu vă gândiți că există un fir roșu, invizibil, care leagă pe dedesubt creația celor șase artiști. În afară de talent, desigur. Scopul volumului nu a fost să argumenteze trăsăturile lor comune, ci, dimpotrivă, să demonstreze câtă diversitate există în teatrul nostru de azi. Personajele principale ale cărții sunt Andrei Măjeri, Iuliana Vîlsan, Radu Nica, Alina Herescu, Eugen Jebeleanu și Yann Verburgh. Trei regizori, un dramaturg și două scenografe împart, măcar pe porțiuni, aceeași epocă”. Discursul analitic urmărește zeci de spectacole din creația acestora în teatre din București și din țară, dar și din străinătate și este completat cu interviuri ample și detaliate luate artiștilor pentru a vedea ce tip de estetică aleg, ce instrumente preferă, cum lucrează cu actorii sau în sprijinul lor. Am încercat să conturez o parte din tabloul teatrului românesc de azi, fără să caut trăsăturile comune ale tinerilor creatori, ci tocmai diversitatea și bogăția operei lor.

foto: Ovidiu Zimcea

Etichete:

Un comentariu la „Anul în care teatrul a devenit un fel de teatru-film de artă. 2021, așa cum s-a văzut”

  1. Desi pledeaza pentru diversitate articolul Cristinei Rusiecki se pronunta explicit la adresa teatrului de arta care dupa òpinia sa a disparut. M-ar interesa conform carei definitii si daca nu cumva potrivit acestei gandiri si a interferentelor de mijloace cu ale altor arte vizuale , teatrul nu -si pierde cumva specificul. Ar mai fi problema definirii teatrului militant care nu poate, dupa parerea mea sa militeze intr-o singura directie.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.