ROMÂNIA DISCRETĂ
„România profundă și reală nu e nici zgomotoasă, nici agresivă. E discretă, așezată, preocupată, inteligentă. Adesea, suntem tentați să cădem în capcana facilă a observării zgomotului. De aceea, vrem să scoatem discreția la lumină.”
Interviu cu Ana Maria Lebădă
A plecat din Botoșani, în urmă cu șapte ani, pentru un master la Columbia University. Acum este strateg politic pentru ONU, implicată în definirea strategiei globale UNICEF pentru următorii patru ani.
Povestea ta pare să aibă așa… un resort filmic… Studenta eminentă care-și ia lumea-n cap în căutarea răspunsurilor la o serie de întrebări, întru împlinirea unui vis… Documentându-mă pentru dialogul cu tine, eram mereu tentată să mi te imaginez mai degrabă un personaj de film, un fel de Audrey Tatou, aparent fragilă, dar de-o încrâncenare teribilă, decisă să-şi ducă visul până la capăt. Aşadar, care-ar fi momentele importante din filmul tău?
Momentul în care am hotărât să aplic pentru programul de masterat oferit de Columbia University deși nu aveam studii anterioare în antropologie și programul respectiv nu oferea burse. Momentul în care am hotărât să vin la New York pentru a-mi urma cursurile și visurile fără a avea resursele financiare necesare pentru a mă întreține și a plăti școala integral. Momentul în care am negociat o poziție de director de dezvoltare la 26 de ani și, mai ales, momentul în care am renunțat la acea poziție și salariu pentru a deveni ucenic la Organizația Națiunilor Unite (ONU), acum 7 ani. Momentul în care mi-am întâlnit iubirea. Toate momentele definitorii pe parcursul acestei călătorii în care mi-a fost foarte greu și deznodământul părea imposibil, însă în care nu am renunțat.
Toate aceste momente m-au învățat că resursele cele mai importante sunt cele din interiorul nostru: anduranța, inteligența, energia, motivația, încăpățânarea de a găsi soluții și creativitatea de a le inventa atunci când acestea nu exista.
Ai plecat cu gândul de a face un master în Antropologie Socioculturală la Columbia University. Când spui antropologie, e posibil să trasezi din start o barieră: pare ceva destul de abstract, abscons, uşor mai îndepărtat percepției decât sociologia, psihologia, etnologia sau istoria. Când, de fapt, antropologia le include pe toate… Antropologia este o știință integratoare, care oferă șansa unei viziuni de ansamblu… Cât de necesară crezi că este prezența unui antropolog în cadrul unui colectiv, fie el într-o societate privată, fie într-o instituție publică? Întreb acest lucru şi din perspectiva muncii tale, a misiunii tale de antropolog sociocultural care lucrează în dezvoltare internaţională.
Din experiența mea, psihologia se concentrează pe individ, în timp ce sociologia și istoria se concentrează pe ansamblu. Psihologia se concentrează pe iceberg, sociologia și istoria pe calota glaciară din care acest iceberg s-a desprins. Antropologia, prin acel iceberg, îți descrie atât calota glaciară din care icebergul s-a desprins, cât și oceanul din a cărui apă este făcută acea gheață și clima (aerul) care a influențat compoziția chimică a ghețarului și desprinderea sa de calota glaciară. Antropologia este deci o disciplină integrativă, ce studiază microsisteme pentru a reflecta prin ele interacțiunile dintre mezosisteme si macrosisteme. Ne formăm ca indivizi la intersecția dintre microsistemele (familia, comunitatea, orașul), mezosistemele (națiunea, regiunea, continentul) și macrosistemele (globul) economice, sociale și culturale din care facem parte.
Rolul antropologiei este deci fundamental în gestionarea activității umane, indiferent că vorbim despre spațiul public sau spațiul privat. Viața noastră se desfășoară la intersecția dintre aceste micro-, mezo- și macro- sisteme și, pentru a înțelege cum funcționăm, atât individual, cât și ca grup, trebuie să înțelegem cum funcționează aceste sisteme și cum le putem influența.
Asta este ceea ce mă interesează din punct de vedere personal și profesional – cum poate fi gestionată activitatea umană pentru a preveni extincția noastră ca specie. Ne aflăm în pragul unei noi extincții în masă din cauza comportamentelor noastre de producție și consum care au destabilizat ecosistemul natural în care trăim și de care ne depinde supraviețuirea. Aceste comportamente își au rădăcinile în niște macrosisteme economice și culturale care ne pun în pericol specia pe termen lung dacă nu sunt ajustate. Văd deci formarea mea ca antropolog ca fiind foarte importantă pentru domeniul în care lucrez – dezvoltarea internațională. Dacă vrem să împiedicăm titanicul umanității să se scufunde, avem nevoie de toate coordonatele: ghețarii, calotele glaciare, oceanul și clima. Avem nevoie de înțelegerea tuturor sistemelor care ne guvernează activitatea, conștient sau inconștient.
Citindu-ți textele de pe blog, mi se conturează imaginea unui om cu o extraordinară încredere în sine. De unde vine? Sigur, aici va trebui să ne vorbeşti despre începuturi, despre dascăli, modele, oameni care au contat în edificarea ta ca om şi ca profesionist.
În perioada 2008-2012 am avut, consecutiv, trei bloguri (toate au fost șterse între timp, nu mai am blog de atunci). Având în vedere că nu a fost un singur blog care să surprindă evoluția călătoriei mele, poate părea ca a fost vorba de o extraordinară încredere în mine, deși nu este așa: abia acum, un deceniu mai târziu, sunt mai aproape de o încredere în mine robustă.
La vremea respectivă, când mi-am început călătoria, nu era vorba atât de mult de încredere în mine cât de încredere în potențialul inerent naturii umane. Totul a început probabil cu mama mea, care nu accepta scuza „nu pot” când venea vorba de ceva, când eram copil. „Nu există nu pot, există doar nu vreau” a fost mantra pe care mi-a tot repetat-o, ceea ce m-a programat în a crede că nu există imposibil și că, atât timp cât există voință, pot fi găsite soluții.
Apoi, ca și copil și adolescent, urmăream fascinată filme și documentare despre personalități din istorie, afaceri, media, artă etc. Faptul că acele personalități fac parte din aceeași specie ca și mine m-a făcut să cred că specia noastră poate realiza multe și deci, având în vedere că fac parte din ea, pot și eu. În consecință, când am plecat în Hawai’i în 2008 și în New York în 2011, am pornit la drum nu cu încredere în mine, ci cu încredere în potențialul uman. Apoi încrederea în mine s-a dezvoltat treptat, prin expunerea la traiul constant în afara zonei de confort și a confirmărilor primite, prin găsirea de soluții la situații ce păreau fără soluții. Este deci o încredere bazată pe experiența gestionarii unei game largi de emoții și situații foarte dificile.
Văzând povestea traseului tău, a încercărilor prin care ai trecut ca student-masterand la Columbia University, sunt tentată să întreb: de câte ori ai fost pusă în situația de a renunța, de a te gândi la renunțare? Există un gust al disperării? Şi dacă, da… cum e? Şi… antidotul…
Nu-mi stă în fire să renunț. Anduranța este una dintre trăsăturile mele definitorii, deci renunțarea nu a făcut niciodată parte din paleta de gânduri pe care le gestionam. Momente de disperare în care am crezut că nu mă voi mai putea susține financiar în a-mi urma visele au fost însă multe. În cazul meu, gustul disperării a implicat momente de frică în care am văzut negru în fața ochilor la propriu și în care am avut nevoie să mă opresc și să-mi amintesc să respir, așteptând să treacă. Multe, multe nopți de insomnie cauzată de anxietate. Multe momente de îndoială – îndoială în privința propriilor capacități; îndoială în privința compatibilității dintre mine și sistemele din care fac parte; îndoială în posibilitatea ca cineva să găsească de una singură soluții pe care, teoretic, sistemele din care face parte și care au fost create și sunt susținute de mulți nu le oferă. Antidotul? Încrederea extraordinară în potențialul uman și încăpățânarea de a nu renunța până când nu văd acel potențial scos la suprafață. Credința mea fundamentală că orice pe lumea asta vine însoțit de opusul lui, și deci că orice problemă are cel puțin o soluție. Înțelepciunea de a cere ajutor. Ceva mai târziu, yoga și meditația. Mult mai târziu, pe măsură ce numărul de experiențe gestionate cu brio a crescut, încrederea în mine și în arsenalul de unelte de gestionare a sinelui pe care mi l-am dezvoltat.
„Visele sunt menite să devină realitate, e în ADN-ul lor.” – spuneai cândva. În majoritatea exprimărilor tale publice, în special pe blog, vorbești despre pasiune, vis, fericire, noroc, sine… Sunt așa… câteva cuvinte-cheie în textele tale… Mi le-ai putea defini în câte o propoziție pe fiecare, din perspectiva ta, din experienţa ta…
Pasiunea este focul nostru interior. Visul este lumina acestui foc. Fericirea este căldura acestui foc. Norocul este sprijinul acordat de simfonia celorlaltor elemente (pământ, aer, apă, metal) acestui foc. Sinele este forma pe care o proiectăm pe peretele umanității prin acest foc.
Scrii foarte frumos, iar unul dintre textele de pe blogul tău, cel despre Bucovina are o imensă doză de nostalgie. Care mai e legătura ta cu Bucovina, cu România?
Sufletul meu este și va fi întotdeauna plămădit din solul Bucovinei. De fiecare dată când mă reîntorc în Bucovina, mă reîncarc cu o energie care îmi umple viața de magie, frumusețe și potențial. Sunt foarte conectată energetic și emoțional cu strămoșii mei.
Ce faci acum? Proiecte noi? Vise?
Lucrez ca strateg politic pentru ONU. În acest moment, am onoarea și bucuria ca, după ce am reprezentat cu succes interesele UNICEF în cel mai important proces de negociere pentru ei în Adunarea Generală ONU, salvând milioane de dolari pentru milioane de copii, să fi fost invitată să-i ajut la definirea strategiei globale UNICEF pentru următorii patru ani.
Cariera mea este dedicată creării unei lumi mai bune, așa cum o văd eu: o lume în care avem grijă de natură și îi folosim și gestionăm resursele cu respect și responsabilitate. O lume în care fiecare persoană – indiferent de naționalitate, etnie, gen, culoare a pielii, nivel economic, vârstă, stare a sănătății și orientare sexuală – are acces la resursele de care are nevoie pentru a se dezvolta sănătos și armonios. O lume în care conștiința colectivă a integrat înțelegerea că, așa cum ne-a arătat această pandemie, suntem interconectați și că deci, atât timp cât abuzăm natura, diferite țări și diferite categorii de populație, nu avem cum să fim în siguranță și să avem o viață bună pe termen lung, căci creăm precondițiile pentru cataclisme naturale și sociale.
Proiectul meu personal, profesional și de suflet este, deci, crearea unei lumi mai bune din punct de vedere fizic, psihic și emoțional.
- Din tinerețea lui Augustin Buzura - 21 septembrie 2024
- Stelian Blagoslov, omul care face din metal altceva decât a învățat la școală și acum vizează un festival de artă la Baia Mare - 12 decembrie 2022
- O perioadă în care cuvântul de ordine este „frica” - 27 iulie 2022