PREMIILE DE EXCELENȚĂ
Ramona Mitrică – „Interviu cu un prieten străin”
Vreau ca acest interviu să spună o poveste despre tine, Mike Phillips. Cine ești? Cum s-a născut interesul tău pentru România? Cum se leagă aceste două lucruri? Care este experiența ta cu România și arta românească și în ce fel te-a afectat? Cum ți-a influențat perspectiva de critic și de autor?
Partea a 6-a
Ramona Mitrică: Ei bine, să vedem dacă am înțeles corect. Mi-ai spus despre impresiile tale cu privire la cultura română, în special despre felul în care aceasta reiese din felul în care simțim natura și din istoria legată de peisajul nostru. Toate acestea sunt în regulă, dar apoi ai spus că există o problemă în a distinge cultura unui individ de a altuia. Cum te marchează cultura ca individ?
Mike Phillips: Pot răspunde ușor la întrebarea aceasta. Oamenii provin dintr-un mediu specific, pe care îl pot împărți sau nu cu alții, dar ei devin indivizi prin felul în care folosesc experiențele prin care trec. Am știut întotdeauna acest lucru, dar am înțeles, de asemenea, și ceva diferit când am început să mă gândesc la cum poate fi folosită cultura ca mod de edificare a caracterului. Așadar, vă voi citi un extras dintr-o piesă pe care am scris-o atunci. Era vorba mai degrabă despre migrație, deoarece, la vremea respectivă, mă luptam să izolez și să înțeleg firele care leagă diferitele experiențe ale migranților pe care îi cunoșteam. Am scris-o pentru un actor român – Constantin Chiriac – și, urmărindu-i interpretarea, mi-am dat seama cum cuvintele începeau să scape de sub controlul meu. Toate evenimentele menționate au provenit din lucruri pe care le-am citit în ziare sau mi-au fost menționate de prieteni. O consideram inițial ca un poem lung, până când personajul de pe scenă a început să descrie evenimente și emoții pe care orice emigrant le-ar fi putut împărtăși; toate modelate de o experiență culturală unică. Voi citi textul fără indicații de regie. E mai simplu așa. Se cheamă „Credeți că știți cine sunt, dar de fapt…”.
CREDEŢI CĂ STIŢI CINE SUNT, DAR DE FAPT…
Piesă într-un act, de MIKE PHILLIPS
(traducere de Ramona Mitrică)
– fragment –
Patru băieţi din nord
Într-o casă londoneză din vest
La lucru mergem zi de zi
Plecăm înainte de răsărit
Şi ne întoarcem în puterea
Nopţii
Duminica ne ducem în parc unde găsim iarbă şi pomi
Şi un lac plin de răţuşte
Ştiu ce credeţi –
Credeţi că un om ca mine –
Vorbeşte fără a avea idee de reguli gramaticale –
Fără eleganţă, fără fluenţă lirică –
Ce expresie – fluenţă lirică –
Nu se aplică deloc limbii pe care o aud eu –
I love you baby – kommen ze hir fraulein –
Ce vulgaritate –
Asta nu e fluenţă lirică –
Fluenţa lirică e în limba lui Shakespeare şi Goethe şi Voltaire
Dar ei sunt morţi cu toţii –
Eu n-am nevoie de fluenţă lirică –
Asta a fost mereu problema în educaţia mea –
Tot ce-am învăţat trebuia să fie corect –
Ca la matematică – unu, doi, trei – doi şi cu doi fac patru
– Asta e corect
Este la fel şi cu limbile – subiect, predicat, complement
– Corect?
– Nu – nu e OK –
– OK – Ce e asta?
– Cine poate înţelege această construcţie a sintaxei?
– Un clişeu insuficient formulat, fără sens, stupid, intraductibil
– Dar toată lumea ştie ce înseamnă – OK ?
Priviţi la acest obiect – Cum îi spuneţi?
Geamantan – Aici zace un adevărat mister –
Când am lăsat-o în urmă pe mama –
Zic când am lăsat-o pe mama –
Aţi observat?
Am lăsat în urmă Iaşi-ul, pe tata, doi fraţi şi trei surori
Mi-am lăsat bicicleta, două fete frumoase, cinci câini şi două capre
Doar mama a plâns
– În geamantan a pus un pachet
– Frumos legat, aranjat, atât de frumos,
– Erau nişte cârnaţi de porc pe care i-am mâncat într-o gară din Berlin.
– Mi-am adus aminte de ceva atunci…
– Înainte să plec m-am dus să-mi iau bun rămas de la bunicul
– La ţară
– Şi când ne luam bun rămas am văzut că scosese deja un porc din turmă
– Asta mâncam din pachet, cârnaţii de porc, şi am început să mă gândesc la porcul ăla pe care-l ştiam de mai bine de un an.
– Când i-am spus rămas bun nu bănuiam că o să-l revăd atât de curând –
– Dar m-am bucurat să-l iau cu mine
– Imaginaţi-vă… patru băieţi din nord
– Suntem prima generaţie încălţată
– N-am fost crescuţi la ţâţa vacii… sau a oii.
– Nici măcar a unei oi mai drăguţe.
– O-ho-ho – trebuie să vă spun adevărul
– Aveam un prieten care ţinea sub pat o poză cu o oaie foarte drăguţă
– Dar era complet nevinovat – vă jur
– Şi după trei luni a înlocuit poza cu un afiş cât toate zilele
– Un afiş cu nişte fete cu poponeţe obraznice
– Nu ştiu sincer – cum era mai bine
Be he he he he he
Ei, o oaie nu poate face aşa ceva – oricât de drăguţă ar fi ea.
Patru băieţi din nord
Locuiam împreună într-o căsuţă din vestul Londrei
În fiecare zi ne duceam la lucru şi reveneam
– Staţi să vă arăt ceva
– Dar mai întâi trebuie să înţelegeţi condiţia unui muncitor imigrant.
– Într-o zi, în Anglia, este descoperit un bărbat pe o plajă îndepărtată
– Poartă un costum negru fără cusur, cămaşă albă şi cravată
– E îmbrăcat perfect, doar că e ud, ud, până la piele
– Cu apa şiroindu-i din păr, din pantofi
– Şi dacă ar purta lenjerie de corp, un detaliu care nu e dezvăluit publicului,
– Deci dacă ar purta chiloţi şi aceştia ar fi uzi
– Ei bine, omul acesta şi-a pierdut memoria
– Nu mai ştie absolut nimic, nici să vorbească, nimic
– Autorităţile îl interoghează, dar nu pot scoate nimic de la el
– Încearcă în toate limbile pe care le cunosc ei
– Franceză, germană, poloneză, română – nimic
– Italiană, portugheză, spaniolă – nada
– sârbo-croată, georgiană, rusă – niet.
– Este un bărbat cu pielea albă, în mod clar un European,
– Deci se renunţă la limbile africane şi asiatice…
dar le încearcă pe toate celelalte…
– şi autorităţile, în cele din urmă,
– Ajung la concluzia că NU se preface,
– Şi îl trimit la un spital unde stă într-o cameră
– ghemuit şi speriat.
– Îl vede un doctor,
– îi dă hârtie şi creion,
– iar bărbatul începe să deseneze, şi ce desenează?
– piane – dar ce mai piane
– nu numai conturul lor ci, tot, tot
– mecanismul, corzile
– placa interioară, absolut totul,
– Aşa că îl iau şi îl duc la un pian, se aşază şi începe să cânte.
– Şi cântă fără să se oprească, timp de patru ore, cea mai frumoasă muzică din lume
– Ceaikovski, Rahmaninov, Debussy
– Bărbatul e transformat total
– În camera lui se ghemuieşte speriat, ca un animal, acoperindu-şi capul cu braţele, scheunând de parcă s-ar teme să fie atins.
– La pian este sigur de sine, puternic, stăpânul frumuseţii enorme pe care mâinile sale o răspândesc asemenea unei ploi nesfârşite de muguri în floare
– umplând aerul cu mângâieri blânde şi fine parfumuri.
– După două ore doctorii şi surorile îl înconjoară uitând de treburile lor
– O femeie, radioloaga, se apropie din ce în ce mai mult
– transportată de frumuseţea scenei şi de fascinaţia degetelor lui sigure
– Şi ea este la fel de frumoasă, cu sânii fremătând, respiră adânc, din ce în ce mai profund
– păşind puţin câte puţin, parcă pierzând controlul propriilor picioare
– şi când ajunge atât de aproape de el încât nu mai poate înainta nici un milimetru
– se întinde şi începe să-i mângâie uşor umerii
– orice alt bărbat – şi credeţi-mă că ştiu ce vorbesc –
– Orice alt bărbat s-ar fi întors sau ar fi zâmbit sau şi-ar fi plimbat ambele mâini, sau măcar una singură peste această comoară
– Dar pianistul nu-i dă nici cea mai mică atenţie
– Ci continuă să cânte – pierdut în visele sale –
– câteva ore mai târziu se opreşte brusc
– şi se uită deodată în jur ca să vadă pentru prima dată
– Mulţimea care-l înconjoară, feţele tuturor pline de admiraţie şi plăcere
– Şi se ghemuieşte din ce în ce mai tare
– Apoi se întoarce cu spatele şi îşi acoperă faţa cu frumoasele-i mâini…
– Episodul cu tânăra radioloagă l-am inventat
– În realitate era doar un gardian de şaptezeci de ani
– Care vroia să-l întrerupă pe pianist pentru a putea evacua pe toată lumea din încăpere înainte de a pleca acasă.
– Uitasem
– Autorităţile au făcut publică povestea pianistului, în ziare, la radiouri şi televiziuni…
– Dar nimeni nu l-a recunoscut de fapt
– Deşi sute de oameni din toată lumea au trimis mesaje încercând să-l revendice
– Adevărul e că nimeni nu-l cunoştea
– Iar el…
– El uitase cine e –
patru băieţi din nord într-o casă din vestul Londrei
ducându-se la muncă şi venind înapoi acasă zi de zi
într-un oraş dincolo de tot ce ţi-ai putea imagina
La început nu eram chiar –
inocent
dacă vreun străin m-ar fi întrebat cine sunt
aş fi ştiut răspunsul
– Victor – român
Dar of course dacă un străin mi-ar fi pus această întrebare
nu răspundeam
decât dacă era absolut necesar.
am purtat conversaţia asta de prea multe ori.
România, România… spune străinul
Am auzit undeva de această ţară.
Da, îi spun eu acestei persoane
Suntem moştenitorii
celei mai vechi civilizaţii din Europa.
România… aţi auzit de Imperiul roman.
Limba noastră este un rafinament
al înţelepciunii latine, iar liderii neamului nostru
şi-au încrustat numele în aur strălucitor.
Biserica noastră a inspirat aerul dulce al spiritului,
în timp ce sculptorii şi poeţii şi pictorii noştri
crescuţi şi hrăniţi de către munţii nemuritori
şi de satele sacre
au ţinut vie flacăra pură a artei
trimiţând fructele intelectului nostru
la Paris şi la Roma şi peste tot
Aşa încât fiinţele umane au vibrat
cu simpatie pentru iubire şi frumuseţe.
Ascultaţi aceste nume
Tzara, şi Brâncuşi, şi Eminescu
Şi Gheorghiu…
A, da, spune străinul,
Îmi aduc acum aminte
România
Sunteţi foarte nemiloşi cu copiii voştri acolo.
dar ştiam răspunsul
dacă mă întreba un străin cine sunt
– Victor – român.
Asta a fost cu mult timp în urmă.
Când eram student
Visul meu era să revin
Aici – cu acest geamantan
Plin de toată magia
Pe care un om ar putea-o aduna din aer,
Din lumea de-afară.
Dar n-a fost chiar simplu
Sau lipsit de pericole.
Duminică ne-am dus în parc
Unde am găsit iarbă şi pomi
Şi un lac plin de răţuşte
Şi păsărele care se opriseră
la jumătatea zborului lor
dinspre ţărmurile îndepărtate ale Africii
Şi gâşte.
Gâştele îşi iau o vacanţă
Departe de casele lor din Canada.
Aceşti ţigani ai cerului
Scrutează globul care se învârteşte nebun dedesubtul lor
Şi fixează mica fâşie de apă
În mijlocul celui mai poluat punct posibil
Pe care-l poţi găsi pe suprafaţa pământului.
Pentru că, vă rog să mă credeţi, nu e nici pe departe o Deltă a Dunării…
Dar asta e ceea ce găsesc eu aici,
Pe marginea acestor lacuri
Din centrul Londrei
Sunt flori acolo, nuferi şi narcise
Şi plăpânzi ghiocei
Legănându-se lin, aproape dansând,
în briza fină care încreţeşte suprafaţa apei
Iar printre flori
Sunt copii, bebeluşi,
care cu greu se pot ţine pe picioruşe
şi bătrâne doamne
Şi fete mari şi… moi, tocmai de la Zurich şi Perpignan
Şi Cracovia, împingând copii în cărucioare
Şi funcţionari îmbrăcaţi în costume elegante
Şi mai ştiu eu ce altceva?
Şi toţi aceşti oameni ţin în mână
Punguţe de hârtie pline de pâine
Cu care să hrănească raţele
Care înaintează afară din apă
Prin iarbă, unele uşor sfioase
Stângace
Altele înfipte ca nişte cazaci
Cu cizme în picioare
Întinzându-se să înşface mâncarea din mâinile copiilor
Cu măcăituri supărate
Aşa – deci acesta este tărâmul tuturor posibilităţilor – cu condiţia să fii raţă.
Dar adevărul este că animalele nu înţeleg
Graniţele impuse de noi oamenii
Sunt total şi iremediabil ignorante
– în cele din urmă
Păsările zboară prin cerul albastru
Plutind ca norii
Fără absolut niciun gând
De a deveni proprietari ai aerului
Asemenea acelor peşti insolenţi
Care ne invadează apele după pofta lor
Ca să nu mai menţionez insectele
Păianjenii, muştele, gândacii de toate felurile
Se târăsc dincolo de graniţe
şi vameşi – n-au niciun respect –
Broaştele – să luăm exemplul acestor INSOLENŢI batracieni –
Domnul Le Crapaud –
Dacă ai vreodată nevoie să saluţi o broască franceză în termeni politicoşi
Iată cum trebuie să procedezi –
Domnul Le Crapaud –
Aceste broaşte sunt extrem de teritoriale
Fiecare specie de broaşte a ţopăit
Peste acelaşi petec de teren
Timp de câteva milenii bune
În ochiul de apă de colo
Se nasc
Sar afară din apă şi înaintează de-a lungul unei bucăţi de pământ
Către ochiul de apă de dincolo
Oac-Oac, Oac-Oac
Apoi cresc, se împerechează şi revin
În ochiul de apă în care s-au născut
Şi dacă cumva, printr-o greşeală prostească, îţi construieşti casa
Chiar acolo în mijlocul migraţiei lor
Se strecoară direct prin interiorul ţevilor
Îţi ies din vasul de la WC
Din robinete
Sar cu grijă pe podeaua casei tale
Şi se strecoară afară pe uşă
Fără măcar să-ţi arunce vreo privire.
Cine ar putea fi mai teritorial decât atât?
Dar ele nu cer niciodată, niciodată, absolut niciodată
Să-ţi vadă paşaportul.
Mike Phillips: Voi încheia aici, deoarece cred că am dat o explicație suficientă despre felul în care cultura modelează experiența și despre cum, la rândul său, experiența ajută la explorarea culturii. Sper că reiese, de asemenea, din ceea ce am citit, rolul pe care l-au jucat expresiile culturale românești în încercările mele de le înțelege universalitatea.
Sfârșitul părții a 6-a
Dr Mike Phillips OBE FRSL, FRSA
Mike Phillips a studiat la Universitatea Londra (limba engleză), la Universitatea Essex (științe politice), și la Colegiul Goldsmiths, Londra (științele educației). Între 1972 și 1983 a lucrat ca jurnalist și realizator de emisiuni pentru BBC, înainte de a deveni conferențiar în studii media la Universitatea Westminster. După o perioadă în care a fost scriitor rezident la Centrul South Bank din Londra, a fost numit curator intercultural la Muzeul Tate Britain, iar apoi a lucrat ca director artistic (Cultuurmakelaar) în Tilburg, Olanda. După aceasta, a ținut cursuri universitare la Milano și a lucrat pe post de curator independent în Belgia, Olanda, Londra, Veneția și Los Angeles, în mod special cu artistul belgian Koen Vanmechelen.
I s-a acordat titlul de Societar al fundației The Arts Foundation în 1996, pentru lucrările sale de literatură polițistă, precum și distincția OBE (Membru al Ordinului Imperiului Britanic), în 2006, pentru servicii aduse industriei de radiodifuziune. A fost numit Fiduciar al National Heritage Memorial Fund (Fondul Național Memorial pentru Patrimoniu), dar este mai cunoscut pentru romanele sale polițiste, incluzând patru romane avându-l ca erou pe jurnalistul de culoare Sam Dean: Blood Rights (Dreptul sângelui, 1989), carte adaptată de BBC pentru televiziune, The Late Candidate (Ultimul candidat, 1990), volum care a câștigat premiul Silver Dagger (Pumnalul de argint), decernat de Asociația Britanică a Scriitorilor de Romane Polițiste, Point of Darkness (La limita întunericului, 1994) și An Image to Die For (O imagine pentru care merită să mori, 1995). The Dancing Face (Fața care dansează, 1998) este un thriller a cărui acțiune este legată de o neprețuită mască din Benin. A Shadow of Myself (O umbră a mea, 2000) este despre un tânăr de culoare, regizor de film documentar, care lucrează în Praga și despre un bărbat care pretinde că ar fi fratele lui. Volumul The Name You Once Gave Me (Numele pe care mi l-ai dat cândva, 2006) a fost scris ca parte dintr-o campanie împotriva analfabetismului susținută de guvernul britanic.
Mike Phillips este și co-autorul volumelor de non-ficțiune Windrush: The Irresistible Rise of Multi-Racial Britain (Vaporul Windrush: Irezistibila ascensiune a Britaniei multi-rasiale, 1998), care acompaniază un serial de televiziune BBC despre povestea lucrătorilor imigranți caraibieni care s-au stabilit în Marea Britanie după al Doilea Război Mondial. Volumul London Crossings: A Biography of Black Britain (Intersectări în Londra: O biografie a Britaniei de culoare, 2001) prezintă o serie de eseuri interconectate, un portret al metropolei văzut din locuri foarte diverse, cum ar fi New York și Nairobi, Londra și Lodz, Washington și Varșovia. Mai recent, a scris un număr de librete pentru compoziții ale muzicianului Julian Joseph, culminând într-o versiune a poveștii lui Tristan și Isolda, prezentată în Covent Garden, la Opera Regală din Londra.
Împreună cu Ramona Mitrică, administrator artistic și facilitator cultural român, Phillips a lucrat în ultimele două decenii pentru a stabili firma de consultanță culturală Profusion, care organizează anual Festivalul de Film Românesc de la Londra. În timpul acestei perioade, a scris, împreună cu Stejărel Olaru, o istorie a vieții și vremurilor notoriului criminal în serie Rîmaru, cu titlul Rîmaru – Butcher of Bucharest (Rîmaru – Măcelarul Bucureștiului). În plus, în calitate de co-director, redactor literar și traducător, a lucrat asupra unei serii de cărți românești incluzând volume de George Arion și Augustin Buzura, contribuind la publicarea acestora în limba engleză. În 2019, i s-a decernat Trofeul de Excelență al Fundației Culturale Augustin Buzura, înmânat de Academician Profesor Dr Jean-Jacques Askenasy, în cadrul unei ceremonii la Cercul Național Militar din București.