Revista Cultura a încercat să afle de la criticii și jurnaliștii conectați cu diferitele arii de expresie artistică și culturală care au fost cele mai importante momente ale anului 2023 și ce tendințe înregistrează creația autohtonă. Mulțumim celor care au răspuns întrebărilor noastre.
Alina Epîngeac https://epingeac.com/
Am primit cu bucurie şi deschidere propunerea Revistei Cultura de a mă număra printre cei care să contribuie la realizarea unei panorame cât mai diversificate a spectacolelor relevante în teatrul românesc, în ultimul an. Unul dintre motivele pentru care am acceptat a fost acela de a fi avut ocazia vizionării majorităţii premierelor din anul 2023 în calitatea de membră în Juriul de Nominalizări al Galei UNITER 2024. Având posibilitatea de a delimita pe un ax obiectiv/subiectiv alegerile mele, am să pornesc de la o departajare pe care o consider firească şi deontologică. Primele spectacole pe care doresc să le menţionez aici sunt cele patru titluri care se regăsesc la nominalizările realizate de juriul din care am făcut parte la secţiunea „Cel mai bun spectacol”, rămânând constantă asumării întregii liste devenită, deja, publică. Pentru a mă încadra în limita propusă, de 6 spectacole, am să adaug încă două spectacole pe care le consider relevante în peisajul teatral actual, atât ca limbaj estetic şi mesaj, cât şi ca performanţă artistică. Aşadar, în ordine alfabetică, opţiunile mele sunt:
„10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia” de Gabriel Sandu, regia Elena Morar şi Gabriel Sandu, Teatrul de Stat Constanţa
Principala calitate a acestui spectacol o reprezintă echilibrul dintre timpul ficțional și cel istoric. Reconfigurarea „mitului” succesului și reversul medaliei unui fenomen cu impact mediatic din trecutul recent: gloria interpreților premiați la Festivalul de la Mamaia, transformă parcursul anti-eroilor din spectacol într-o poveste de viață în care firele narative se împletesc consistent, coerent, cu umor și auto-ironie. Interpretarea actorilor conduși de cei doi regizori conține performanțe personale și un evident spirit de trupă bine închegată. Umanitatea profundă, emoția conținută, nu doar enunțată, efectul de lupă asupra sentimentelor nu tocmai confortabile și mixul elegant cu șlagărele ce pot declanșa o candoare nostalgică fac din acest spectacol un produs artistic cu o largă adresabilitate și un mesaj extra-scenic profund, general valabil.
„1978” de Simona Semenič, regia Tomi Janežič, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timişoara
Experiența vizionării acestei incursiuni teatrale în istoria unei familii ca pretext pentru punerea în discuție a unor episoade din „marea istorie” despre care cunoaștem doar mici detalii este una cu adevărat imersivă. Spațiile de joc – de la sala de curs a unei facultăți dezafectate și până la groapa comună a unor scene de război sugerate sugestiv devin o spirală descendentă de la banalitatea vieții cotidiene spre absurdul unor evenimente ce marchează destine. Biografiile personajelor descriu episoade relevante fie pentru un proces recuperatoriu de analiză socio-istorică, fie scene casnice în care umorul dulce-amărui al absurdului unor regimuri opresive e sublimat artistic într-o manieră teatală perfect articulată. Prezentul e suspendat, iar trecutul devine acest caleidoscop de vieți trăite în labirintul unor spații care se schimbă odată cu timpurile ficționale suprapuse până când realitatea spectacolului devine o metaforă performativă pe care o trăiești intens.
„Antologia dispariţiei”, după proză feminină contemporană de Ștefania Mihalache, Anca Vieru, Lorina Bălteanu, Ruxandra Burcescu, Lavinica Mitu, Simona Popescu, scenariul, regia, universul sonor, filmările Radu Afrim, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi
Universul poetic creat de Radu Afrim într-un spațiu arid și totodată fertil, sugerat de pământul bătătorit de pașii personajelor are candoarea unui poem de dragoste, concretețea unei scene casnice și forța emoțională a unei drame transgeneraționale. Arhetipurile pe care le aduce împreună, mame, fiice, fii, tați, un întreg neam, o întreagă comunitate de strigăte de fericire și disperare, plutesc, parcă, prin glod, fără să murdărească sufletul bun, ferit de noroi, de o candoare a unui eu liric interșanjabil, dar unic în spiritul unui etern feminin. Cu o estetică personală recognoscibilă și creativitate dublată de umor, episoadele de sine stătătoare se încheagă într-o magmă fierbinte a unui vulcan ce erupe cu fiecare punct culminant al scenelor care devin cadrele montate alert ale unui film interior dens și emoționant.
„Cine l-a ucis pe tata?” dramatizare de Mihaela Michailov după romanul omonim de Édouard Louis, regia Andrei Măjeri, Teatrul Metropolis Bucureşti
O întâlnire necesară și fericită dintre un text autobiografic al unui autor în vogă și sensibilitatea artistică a unui regizor care își lărgește universul de creație descoperindu-și propria identitate artistică, spectacolul de la Teatrul Metropolis este o metaforă impecabilă a unui destin frânt. Personajul colectiv al fiului în relație cu tatăl care se transformă din abuzator în victimă a unui sistem politic pentru care nu e altceva decât un factor dintr-o statistică, acest fiu cu multiple identități, e felul prin care Andrei Măjeri reușește să transforme drama personală într-o imagine artistică performantă. Performanța tinerilor actori, temele sensibile din coregrafia semnată de Andrea Gavriliu, alegerea fargmentelor muzicale, paradoxurile, jocul în & out, comentariile sociale neostentative și eleganța filonului emoțional sunt punctele forte ale unui spectacol cu adevărat impresionant.
„Conferinţa iraniană” de Ivan Vîrîpaev, regia László Bocsárdi, Teatrul „Tamási Áron” Sfântu Gheorghe
Piesa lui Ivan Vîrpaev este, poate, unul dintre cele mai bune texte de teatru scrise în ultimii ani. Relevanța temei și constructul aparent banal, care conține, însă, nuanțe ce oferă profunzime subiectului sunt eșafodajul pe care László Bocsárdi a reușit să construiască un spectacol care oferă prilej de auto-reflecție și repoziționare conștientă față de realitatea imediată. O conferiță cu speakeri, o dezbatere uțșor recognoscibilă, în care spectatorii primesc ecusoane și pe ecranele de pe scenă sunt proiectată prim-planurile celor care iau cuvântul – un cadru aparent naturalist devine rama unor interpretări de forță și substanță a trupei de actori. Fiecare personaj are dreptate și greșește flagrant; îl crezi pe fiecare în parte, îi respecți argumentele, pentru ca în secunda următoare să le pui la îndoială. Rămâi constant concentrat pentru că spectacolul devine mai mult decât o reprezentație a unei povești fictive; este ocazia de a-ți auto-interoga asumat propria poziție în legătură cu unele dintre cele mai relevante contexte politice actuale.
„Oedip” de Robert Icke după Sofocle, regia Andrei Șerban, Teatrul Bulandra Bucureşti
Transpunerea tragediei antice din amfiteatrul de demult în plină scenă politică actuală devine în spectacolul montat de Andrei Șerban pretextul pentru revizitarea catharsisului contemporan. Ce ne mai înspăimântă astăzi, ce mai e cu adevărat îngrozitor într-o societate anesteziată de minciună. Tema adevărului ce planează asupra destinului tragic devine motorul personajelor care cad în plasa orgoliului sau a fricii. Cu o performanță actoricească remarcabilă pe care Cerasela Iosifescu o realizează în rolul Iocastei, întregul demers scenic pare centrat în jurul acestei femei-arhetip. De la primele scene colocviale și până la deznodământul-metaforă, parcursul pare o spirală spre o regresie psihanalitică către tarele transmise din generație în generație încă din antichitatea transpusă scenic prin personajul-martor Thiresias, interpretat de Ana Ioana Macaria; un orb înainte-văzător care îl conduce pe Oedip spre propria orbire predestinată.