Revista Cultura a încercat să afle de la criticii și jurnaliștii conectați cu diferitele arii de expresie artistică și culturală care au fost cele mai importante momente ale anului 2023 și ce tendințe înregistrează creația autohtonă. Mulțumim celor care au răspuns întrebărilor noastre.
Carmen Stanciu
Ante Scriptum
Pentru a nu transforma un posibil top într-o lamentație despre Bine și Rău, Întuneric și Lumină, Vechi și Nou, Dependent și Independent – sau orice altă dihotomie polarizează și parazitează societatea românească (și teatrul nostru, implicit) – simt nevoia să clarific, de la bun început, că în momentul în care semnezi, îți asumi cele exprimate. Adio obiectivitate, bonjour subiectivism!
Importanța unor producții cultural-artistice în anul 2023 / producțiile teatrale remarcabile în anul 2023
Remarcabil (adjectiv): marcant; eminent; important; admirabil; deosebit; însemnat.
În congruență cu definiția din dictionar, mi-au reținut atenția, în ordine, următoarele spectacole:
Gertrude de Radu F. Alexandru în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Național I.L. Caragiale din București.
Argument: O parafrază la „Hamlet” e, din start, o provocare. O provocare este și o echipă de interpreți-vedetă, fiecare cu o personalitate pregnantă și un stil interpretativ recognoscibil. Silviu Purcărete face, din nou, un veritabil număr de prestidigitație teatrală, alături de echipa de creație care îl susține în aventurile sale ludice (Dragoș Buhagiar și Vasile Șirli). Ar merita un studiu în sine modul în care oglinda scenei acționează ca lentila unei camere de filmare, decupând prin surprinzătoare fante secvențe din tragica poveste a celor care mor prea tineri. „Ce tânăr ești…” e replica finală pe care i-o adresează Gertrude lui Horațio. Ce trist că, deși atât de tânăr, dacă nu alegi moartea, nu-ți mai rămâne decât trădarea.
Trap un spectacol de Bogdan Georgescu, produs de Queer Active Art Performance cu sprijinul AFCN.
Argument: Fără excepție, spectacolele lui Bogdan Georgescu (fie că sunt realizate pe texte scrise de el, fie doar regizate) sunt, deopotrivă, militante și experimentale. Fără tabuuri, fără tezisme găunos-răsunătoare și fără beția de cuvinte și emoții contrafăcute care au devenit o modă ridicolă în „teatrul independent” (fie vorba între noi, independente sunt doar acele companii sau spații de joc care se zbat să iasă pe cont propriu, prin confruntare directă cu spectatorul plătitor de bilet deloc ieftin, din zona manelelor teatrale – restul, sunt tot finanțate din buget, doar că pe alte filiere!). Bogdan Georgescu și echipa de actori cu care a creat TRAP, aleasă pe criteriul declarat al apartenenței la comunitatea Queer, nu ne minte nicio secundă. Oricât de personal, de intim, a fost grăuntele din care s-a născut acest spectacol, ca de fiecare dată, Bogdan Georgescu a reușit să scape din capcana auto-victimizării și să transceandă elementul biografic. Un poem tragi-comic, frisonant și cu aromă de tandrețe.
Hotel des Poemes, un spectacol de Iris Spiridon, producție work in progress creart/ Teatrelli.
Argument: Într-o lume ideală – în care totul ar atinge cea mai bună versiune posibilă – am avea și teatru pe potriva fiecăruia. În acea lume ideală (alta decât Republica din care Platon îi alunga pe artiști!) ar exista și creatori de teatru liberi să viseze și să deschidă porți către visele lor doar când, cum și unde vor. O astfel de regizoare e și Iris Spiridon, care montează doar atunci când planetele teatrului se aliniază și îi oferă energiile creatoare necesare materializării reveriilor sale artistice. În arșița verii trecute (16-17-18 iunie), Iris Spiridon ne-a condus pe culoarele hotelului Caro, ca printr-un portal, spre stranii și parnasiene povești de dragoste: Anais Nin așteptându-l pentru veșnicie pe Henry Miller; Albă ca Zăpada și Prințul ei – un cuplu uzat de anii de căsnicie; și pasionanta poveste de iubire dintre Verlaine și Rimbaud, tranșată cu pistolul într-o cameră sordidă din Bruxelles. Un experiment teatral imersiv reușit, sexy și inteligent construit de Iris Spiridon. Și o dovadă că fiecare artist își găsește publicul său. Dar, cum lumile ideale sunt posibile doar în teorie, numim acești creatori „rara avis” și deseori îi uităm.
Cine l-a ucis pe tata?, dramatizare de Mihaela Mihailov după romanul omonim de Edouard Louis, regia Andrei Măjeri, Teatrul Metropolis din București.
Argument: Un prim argument este acela că am certitudinea că acest spectacol se va regăsi în preferințele celor mai multe persoane – dar cu motivații diferite. Ambiguitatea e un aspect important în marketingul unui produsul artistic. Eu am reținut spectacolul pentru că reprezintă o reușită a unui model de lucru despre care cred că are nevoie teatrul nostru, astăzi. Andrei Măjeri este un regizor care are darul de a coagula echipa de creație în jurul proiectelor sale. Am apreciat întodeauna la el „vocația riscului”, voluptatea cu care plonjează în textele pe care le alege – fără plasă de siguranță și fără complexe. Așa cum face și în acest spectacol, încredințând unei echipe de foarte tineri interpreți o compoziție scenică de factură postdramatică. Un ultim argument e că cine nu riscă, nu câștigă. Fără îndoială, Metropolis a tras un loz câștigător.