5 minute de proză: Fragmente din romanul „Oameni mari” de Maria Orban

„Părea să știe ce e cu ea, părea fericită acolo, nu ca mine, care niciodată nu puteam să rezist prea mult undeva sau cu cineva fără să mă plictisesc și să mă-ntreb care-i rostul.”

Fragmente din romanul „Oameni mari” de Maria Orban:

*

„Și ciuda mea cea mai mare acum, că nu reușesc să mă adun și să îi înfrunt pe toți, că nu pot să fiu calmă și fermă. Fermă. Fermă. Și curajoasă. Să spun ce gândesc. Să nu mai fie viața asta a mea doar o formă de rezistență, de anduranță, o sumă de situații de-astea în care trebuie să suport mai mult decât să acționez. 

Când eram prin liceu, aveam un afiș în camera mea cu o tipă care se cățăra pe o ditamai stânca. Poza era făcută de undeva de sus, iar focusul pica pe fața fetei. Privirea ei era atât de concentrată și și atentă, încât mă fascina. Fata aia, care nu avea mai mult de 20 de ani, părea să știe ce e cu ea, părea fericită acolo, nu ca mine, care niciodată nu puteam să rezist prea mult undeva sau cu cineva fără să mă plictisesc și să mă-ntreb care-i rostul. O vreme, seara m-am culcat cu gândul ăsta, că o să merg la cățărat și o să stau prin munți, pe la cabane și o să fiu liberă și fericită. Pe munte am ajuns de multe ori de-atunci, dar degeaba. Câteva minute a fost liniște, în rest, aceleași frici, și mai hidoase, mă asaltau și acolo, printre stânci.”

*

„Eu chiar am zis la un moment dat că mi-ar plăcea să fie aia casa mea. Asta și pentru că mi se părea mie că un loc ca ăla l-ar putea face fericit pe tata, că tot zicea el mereu că la bloc se simte nelalocul lui. Îmi spusese asta odată, când era băut, dar eu eram prea mică să-mi dau seama, mi se părea doar mai vorbăreț și asta mă bucura. Prima dată, nu am înțeles ce e asta, „nelalocul”, și am întrebat-o pe mama, care m-a întrebat și ea de unde am auzit expresia, i-am povestit, ea l-a certat că vorbește numai prostii, în fine, mi-a părut rău că se simte așa și casa aia mi s-a părut o soluție pentru ca toată lumea să-și tragă sufletul în liniște. După nunta cu Seba, tata a venit de câteva ori pe la noi, a stat pe verandă în fotoliu, nu a zis nimic, dar cred că totuși i-a plăcut, pentru că a fumat mult și a zâmbit timid, așa, în colțul buzelor”.

Eli Badică, coordonator colecția n’autor Editura Nemira

<<Un (posibil) refren al generatiei 30+. „Oameni mari” este o carte incomodă, dar deloc încrâncenată. Maria Orban își construiește propriul playlist, scrie relaxat despre cele mai profunde dileme umane, despre punctele de cotitură din viețile noastre, acumulează episoade cinematografice, cu mult umor și (auto)ironie, într-un stil care te va cuceri pe loc.
„Oameni mari” poate fi o carte despre maturizare, despre proiecții și despre călătoriile interioare. Despre asumarea eșecurilor pentru a face un pas înainte. Despre a te accepta.
„Oameni mari” poate deveni cartea unei generații. O generație în derivă, într-o permanentă tranziție. O generație sufocată de tipare, de traume și de abuzuri. O generație care își caută constant reperele, echilibrul și normalul. Generatia 30+, căreia Maria Orban îi da voce prin Rucsandra Radu, protagonista romanului.>> – Eli Badică, coordonatoarea colectiei n’autor.

 

Romanul „Oameni mari” se află la a doua ediție la Editura Nemira.

„Oameni mari” a fost nominalizat în 2021 la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, la categoria „Proză Debut” și  a fost selectat pentru Festival du Premier Roman de Chambéry, ediția 2022.