Idei și societate. Analize ale perioadei socialiste

La sfârșitul lui 2019 a apărut la editura Tritonic volumul lui Emanuel Copilaș, „Generația anului 2000. Cultură și subculturi ale tineretului în România socialistă. Studiu de caz: Timișoara”. Câteva întrebări de cercetare, spre exemplu, dacă se poate discuta de o cultură aparte a tineretului în perioada socialistă și, dacă da, în ce măsură au existat întretăieri și discordanțe între cultura oficială și subculturile de tineret, structurează cadrul analitic al volumului. Pe baza acestora, încă de la început, autorul subliniază ideea generală a studiului, precizându-se că între cultura oficială socialistă și diferitele subculturi de tineret nu a existat o anumită ostilitate reciprocă, mai degrabă se poate vorbi de o coabitare (tacită) între cele două forme culturale.

Sursele bibliografice sunt generoase. În primul rând, sunt folosite studiile sociologice publicate de Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului (CCPT), o sursă importantă de analiză din vreme ce, după cum afirmă Vladimir Pasti, „libertatea cercetătorilor în a cerceta, prelucra și interpreta rezultatele era (una) reală” (p. 266). Ca o paranteză, ceea ce afirmă Alexandra Bardan, parafrazată de Emanuel Copilaș, anume că „CCPT a fost înființat mai degrabă pentru ca România socialistă să ofere impresia, în interior și în exterior deopotrivă, că este realmente interesată de problemele tineretului, să se încadreze în noua tendință internațională în acest sens” (p. 14), ni se pare lipsit de relevanță practică. Cum societățile moderne sunt unele ale cunoașterii, cu toate implicațiile ce decurg de aici, inclusiv controlul societal, România socialistă nu putea fi o excepție în acest cadru al modernității politico-sociale.
Tot la sursele bibliografice se adaugă arhivele, e.g. Universității de Vest din Timișoara, Arhivele Naționale, Direcția Județeană Timiș, Direcția Județeană pentru Cultură Timiș, arhiva Casei Tineretului, documentele propagandistice, plus o bogată listă bibliografică și interviurile din diferite jurnale sau volume cu cercetători, universitari sau chiar muzicieni precum Adrian Paul Iliescu, Vladimir Pasti sau Nicu Covaci.
Rezultă trei părți distincte și inegale ca dezvoltare, (i) Dimensiuni ale integrării tineretului în cultura socialistă, forma în care își imagina statul că trebuie să existe cultural tineretul și cum măsura el asta, (ii) Subculturile Timișoarei socialiste. Forme culturale alternative sau contestatare?, în opinia autorului, acestea fiind simple forme culturale alternative, nici măcar unele radical alternative și (iii) Tineretul și revoluția din decembrie 1989 de la Timișoara. Implicații culturale și nu numai, cu referințe la rolul tineretului în ceea ce au fost manifestațiile anticomuniste de la Timișoara – evident, tinerii au fost în prima linie (p. 221).
Este un volum util, îmbibat de date și idei, dar impresia generală pe care o lasă analiza este că aceasta nu este încă una finalizată. Este mai degrabă un început, un crochiu. Chiar dacă Emanuel Copilaș ne spune că „demersul științific pe care l-am propus aici se înscrie în direcția cercetărilor produse de Alexei Yurchak, Gleb Tsipursky și William Jay Ritsch” (p. 238), totuși, considerăm că un cadru teoretic general lipsește. Mai mult, volumul nu ne spune prea multe despre dezvoltări similare în Europa Centrală și de Est, iar în acest mod nu știm care-i valoarea adăugată a analizei universitarului timișorean. Pe de altă parte, și aici nu-i (doar) vina autorului, editarea volumului este una slabă calitativ. Nu este prima dată când observăm asemenea deficiențe la această editură, tot mai mult axată în ultima vreme pe studii din zona academică. Spre exemplu, graficele și tabelele din corpul textului sunt inserate fără nici cea mai mică editare.
Concluzionând, vom spune că volumul ar trebui completat, re-editat, vastul material analizat meritând o soartă mai bună. Spre exemplu, contrar opiniilor dominante din societatea românească postcomunistă, Emanuel Copilaș subliniază că „rebeliunea rock din România socialistă, deși mai puțin vizibilă decât în cadrul altor state est-europene, păstra elemente anticapitaliste importante” (p. 239). O asemenea concluzie are nevoie de mai multă atenție analitică. Din dezvoltarea capitolelor nu se desprinde cu claritate o asemenea judecată. În acest sens, drumul lui Nicu Covaci, dinspre comunism către capitalism și retur, este ilustrativ și poate înseamna un cap de pod. Dezinteresat de politică („…nu ne-a interesat niciodată politica. Am făcut politică prin muzica noastră” – interviu din 1994 în Renașterea Bănățenă), interzis în România socialistă, Covaci ia drumul vestului, dar se plictisește repede de untul Germaniei și revine la matcă, imaginându-se în chip de Vlad Țepeș justițiar, afurisind deopotrivă perfidul occident și postcomunismul românesc – „diferențele astea uriașe între multimilionarii hoți și poporul care moare de foame… Nu sunt de acord cu ceea ce se întâmplă astăzi” (p. 200). Poate că un al patrulea capitol, focusat pe evoluția post-1989 a acestor tineri din zona diferitelor subculturi, cu interviuri structurate sau semi-structurate, ar fi necesar și chiar benefic. În acest fel, ieșind din cadrele bio-bibliografice, volumul ar căpăta consistență și ar puncta la capitolul cunoaștere.

Lasă un răspuns