| Interviu cu regizorul Botond Nagy |
Când anume exclamați „da, aș vrea să montez textul acesta”?
Sunt în căutare de lucrări care au de spus ceva important, care nu au nimic artificial. Texte unde găsesc, sub căptușeala catifelată a temelor majore, material cu întrebări simple cu care mă trezesc zilnic: despre dorințe, dezamăgiri, relația cu propriul trecut, cu propriul corp, cu părinții mei, vise și boli, speranța viitorului apropiat și teama prezentului neobservat.
Există mai multe perioade în opera unui creator. În ce perioadă considerați că sunteți dumneavoastră acum? Ce tip de teatru vă interesează să faceți? De ce?
În ultimul an am observat că îmi propuneam anumite texte clasice, care se descompuneau în mine până ajungeam să repet cu actorii pe scenă. Pur și simplu, nu mă mai tentau. Așa a fost de exemplu la Suceava, unde inițial mi-am propus să fac Figaro după Mozart și Beaumarchais, care, până la urmă, a ajuns să fie un spectacol ce vorbește intens despre abuzul în societatea în care trăim, cu texte de Kali Ágnes, Bukovski, Sylvia Plath și László Krasznahorkay. Apoi urma să încep un Hamlet, care s-a anulat din diverse motive, dar unde tot așa, scenariul conținea mai mult Coetzee și Kafka decât Shakespeare. Acum lucrez la un spectacol care are ca titlu „Talking Toilets” și se conturează după o idee a mea. Ar fi al treilea spectacol de autor, după „Hidden Abuse Holdings” și „All Over Your Face”. În plus, mă pregătesc de montarea unui roman de o complexitate și o lume specială, de o frumusețe aparte, vorbim de „Călătorul și clarul de lună”, de Antal Szerb. Repetițiile vor demara la începutul anului viitor, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. În timpul carantinei m-am ocupat de dramatizarea unui roman al lui Coetzee, „Zilele de școală ale lui Isus”, care, în dramatizarea mea, poartă titlul „Huerfano”. Momentan, aceste lucrări îmi sunt foarte personale și constituie o provocare mult mai periculoasă decât dacă m-aș apuca de un Molière. Tot un proiect mai îndepărtat ar fi o trilogie „Batman” al cărei scenariu l-aș face împreună cu Horváth Benji, o figură imensă a literaturii maghiare, un poet și un artist a cărui operă o consider foarte importantă.
Ați montat multe texte clasice, în care operați actualizări inspirate. Ce loc ocupă new media în spectacolele dumneavoastră? Când simțiți nevoia să apelați la ele?
Nevoia actualizării mi se pare evidentă. Fiind un copil al secolului XXI, nu-mi permit neutralitatea. Iar aceste new media, pentru mine și, cred, pentru generația mea nu mai sunt chiar atât de new… Să lucrez cu un visual artist sau cu un grafician digital, să am mai mereu filmări live în spectacole, să folosesc lavaliere sunt lucruri la fel de firești ca prezența actorilor, a scenografului, a compozitorului sau a dramaturgului. Sigur, nu contest că pentru unii să proiectezi frontal ceva pe tot decorul, cu actori cu tot pe el, încă poate fi ceva exotic, dar pe mine personal nu mă mai excită deloc. Întrebarea nu se mai referă la prezența acestor elemente new media, ci cât de departe poți ajunge cu ele, ca să nu rămână doar la nivel de idee. Este ca la sport, poți alerga liniștit două ture de teren și Strava de pe brațul tău te pupă și îți spune bravo, ai primit două achievement-uri. Dar cred că partea interesantă intervine când ești într-o pădure și, după ce ai alergat 14 km, apare ursul și trebuie să-ți aduni de undeva ceva ce nici nu ai crezut că deții și bagi un sprint de încă patru km. În momentul acela ai depășit un prag în tine. Și doar asta contează! În teatru, la fel! Sunt în zodia taurului, pentru mine teatrul înseamnă revoltă. Nu cred că merită să aruncăm bani publici spunând aceleași lucruri ca acum o sută de ani sau chiar ca acum cinci ani.
Porniți lucrul la un spectacol de la un concept bine structurat din capul locului sau conceptul se încheagă pe parcursul repetițiilor?
Sunt fluvii imense de energie ce vin spre tine. Fiindcă ele vin mereu. Vin și pleacă, așa cum fac toate sentimentele noastre. Pentru mine, pregătirea este esențială și aici vorbesc în primul rând de o adâncire în interior, de o meditație îndelungată. Trebuie să ajung foarte aproape de acel feeling, acea energie fabuloasă, sentiment care va învălui tot procesul creației. Când meditez, o fac nu ca să găsesc o idee, ci mai mult să expandez acel container din mine, ca să pot observa ideile mai ușor în afara meditației. Apoi ajung la concept, fiindcă fără asta nu mă avânt în repetiții. Dar este ciudat, fiindcă lucrezi foarte mult la un concept, la o idee, apoi se poate întâmpla ca din întâlnirea cu un actor sau dintr-un accident să se reconfigureze tot, iar asta este, din nou, fantastic. Trebuie să lași loc pentru toate. Pregătesc un spectacol câte jumătate de an minimum înainte să încep repetițiile propriu-zise cu actorii. Din acest motiv nu accept să montez mai mult de trei spectacole pe an.
În „Casa cu păpuși” de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, aș spune că atmosfera este halucinant-poetică. În opinia mea, această dimensiune pregnant poetică dă valoare, adâncime și fluiditate spectacolelor. Din câte am citit, afirmați că spectacolele dumneavoastră sunt instalații techno-poetice. Ce înseamnă pentru regizorul Botond Nagy o instalație techno-poetică?
Visez ca într-o zi să montez un spectacol la Berghain, visez o liniște tarkovskiană acolo, visez cum elementele universului se vor întâlni într-o zi pe beat-uri de techno, iar asta nu va fi neapărat teatru. Visez fluiditatea unei energii anume, un dans care prin prezența corpului nostru va deschide noi dimensiuni către a ne cunoaște realitatea cu adevărat. Știm că sunt atâtea mistere, atâtea ciudățenii, atâtea forțe care câștigă teren, ce ne așteaptă pe noi zi de zi, pe noi, oamenii. Noi suntem ca niște detectivi, vrem să aflăm adevărul lucrurilor, vrem să aflăm ce se petrece și vedem această lume a noastră. O simțim, simțim că se întâmplă niște lucruri, iar apoi ne vin niște idei, acele idei se împerechează și apare ceva asemănător ca o instalație techno-poetică. Înseamnă cam tot ce am făcut până acum. Este un trademark al meu. Un fel de a face teatru. Felul meu. Un univers ce are regulile lui exacte.
Există niște teme care vă preocupă în mod fundamental? Care? Sau, de fapt, nu temele vă interesează, ci textul funcționează pentru dumneavoastră doar ca un cadru în care să vă puteți exprima personalitatea și căutările dintr-un anume moment?
Bănuiesc că fiecare artist are un vocabular al său. La fel și eu. Iar acel vocabular trebuie să ți-l aprofundezi cât mai bine, trebuie să-i descoperi liniștea dintre elementele ce îl constituie. Sunt atras de acea liniște. De sunetul, muzicalitatea ei. Mă intrigă mult, mult de tot când trebuie să traduc cât de încântat, cât de disponibil sau cât de fragil mă pot face în acest moment. Este vorba de a face foarte puțin și de a simți atât de mult. În momentul de față, căutarea unor canale care pot produce un flux de energie între public și actorii mei, unde sentimentele se simt și de o parte și de cealaltă, constituie baza creației mele.
Pentru mult timp am avut impresia că, în afară de câteva excepții, regizorii de azi nu mai simt nevoia să se apropie de Ibsen. E prea clasic, are conflicte prea dramatice, are piese prea bine construite, are personaje prea consistente, deci, într-o oarecare măsură, constrângătoare pentru un regizor care vrea să inoveze… nu știu care e motivul. Și totuși ați montat „Nora” la Cluj și „Hedda Gabler” la Teatrul Național din Sibiu. Cum se explică afinitatea cu Ibsen?
Când sunt în pădure, pe munte, îmi dau seama că natura ne învață atât de multe… dacă suntem în stare să o observăm. Dacă nu, apare câte un tip ca Ibsen, care ne împinge în propriul nostru coșmar și nu, nu ne setează alarma la iPhone ca să ne trezim din el. Am montat și anul acesta „Hedda Gabler” la Teatrul Național Experimental „Kujtim Spahivogli” din Tirana (Albania). Un spectacol total diferit de cel din Sibiu, din toate punctele de vedere. Îmi place complexitatea textelor lui Ibsen. Mă inspiră mult personajele lui. Ibsen este foarte apropiat de mine, îi văd zgomotul respirației. Cred că la el, story-ul este doar modalitatea sigură de a scăpa. Se petrec lucruri mult mai complicate și cutremurătoare la el decât story-ul în sine, decât faptul că Hedda se plictisește acasă, iar Nora pleacă de acasă. Ibsen este violent, este atât de violent ca și frica și singurătatea lumii noastre de acum.
Între piesele montate de dumneavoastră se află și „Yvonne”, după „Ivonna, principesa Burgundiei” de Gombrowicz, și „Un tramvai numit dorință”, și „Miss Julie” cu scene din Tarkovski. Adică o galerie de personaje feminine puternice și problematice. S-ar zice că sunteți într-o perioadă în care vă interesează să decriptați universul feminin. Sau… să-l recriptați. Prin ce anume vă suscită interesul genul acesta de personaje?
Îmi pare rău, știu că asta nu va suna deloc popular acum, fiindcă nu mă interesează deloc să fiu politically corect, dar sunt de părere că arta, dansul, teatrul sunt peste orice gen, orice orientare sexuală sau religioasă. Iar faptul că spectacolele puse în scenă de mine s-au focusat pe personaje feminine ține de anumite probleme despre care simțeam nevoia să vorbesc. Nu are absolut nicio legătură cu faptul că ele sunt femei sau că ar fi putut fi bărbați. Eu vorbesc de om. De om și de legătura lui cu lumea ce ne înconjoară.
Cum alegeți actorii? Ce trăsături trebuie să aibă un actor ca să doriți să lucrați cu el și ca să vă facă plăcere să-l aveți la repetiții?
Sunt actori care îți deschid inima, care te inspiră atât de mult încât îți dorești să-i ai aproape de tine mereu. Mă interesează actorii inteligenți, actorii care, prin faptul că gândesc, îmi pot pune la încercare conceptul. Am întâlnit pe parcursul a șase ani, actori, dansatori, muzicieni atât de fantastici, atât de speciali, cu care am o conexiune aparte, încât chiar am început să mă gândesc să pun bazele unei companii internaționale. Vom vedea…
Sunteți genul de regizor autoritar? Sau genul prietenos? Ce vă supără la o repetiție?
Trebuie neapărat să mă supere ceva? (râde) Nu știu, poate nu sunt eu persoana potrivită care ar putea răspunde la această întrebare. Poate nu sunt destul de obiectiv. Cred că sunt un regizor care este îndrăgostit de ceea ce face, care cere foarte mult de la artiștii împreună cu care lucrează. Uneori simt că viața mea depinde de actorii care sunt pe scenă și nu te joci cu chestia asta.
La fel ca Tompa Gábor, montați în două spații lingvistice, în română și maghiară. Există diferențe când lucrați cu o trupă română și una maghiară? Are fiecare dintre ele anumite afinități pentru un anume stil, un anume tip de interpretare, de abordare a spectacolului, poate chiar un anume tip de spectacol?
Am montat până acum în germană, albaneză, română și maghiară. Toate au magia lor aparte. Dacă frumusețea vine de la sine, se naște în timpul procesului, din profunzimile textului, din munca și prezența noastră, atunci poți simți cum apare chiar atunci, pe loc, un limbaj cu totul special ce nu mai ține de spațiile lingvistice. Acel limbaj va persista în amintirile noastre și după ce spectacolul își va trăi viața și după ce noi ne vom trăi viața.
- Tendința veșnic tânără este cea a actualizării marilor clasici - 18 februarie 2025
- LINOTIP. Artă și antreprenoriat cultural - 4 decembrie 2022
- Teatrul și războiul din Ucraina - 21 noiembrie 2022