Despre locul pe care îl ocupă creativitatea românească în imaginația lumii artistice (I)

PREMIILE DE EXCELENȚĂ

Ramona Mitrică – ”Interviu cu un prieten străin„

 

Vreau ca acest interviu să spună o poveste – o poveste despre tine, Mike Phillips – și povestea începe cu cine ești tu și cum s-a născut interesul tău pentru România. Apoi ar trebui să știm cum se leagă aceste două lucruri – unde este conexiunea? În final, despre experiența ta cu România și arta românească – în special cu opera unui scriitor ca Augustin Buzura – și felul în care te-a afectat și ți-a influențat perspectiva de critic și de autor. Așadar, să purcedem.

Întrebarea 1: Cine ești? Cum s-a născut interesul tău pentru România?

M-am născut pe continentul sud-american, în Republica Guyana. Pe atunci era o colonie britanică – Guyana britanică. Amintirile mele din copilărie sunt fragmentate, incoerente, un caleidoscop de impresii. Pe de altă parte, am o imagine foarte clară despre tipul de cultură care m-a hrănit, despre atitudinile și credințele familiei mele, despre poziția noastră în lumea din jur. Locuiam într-un sat limitrof capitalei Georgetown. Astăzi este o suburbie a capitalei, dar pe atunci avea o identitate distinctă. Populația noastră, asemănătoare ca structură cu cea din întreaga țară, era o populație foarte amestecată. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, Guyana fusese o colonie de sclavi africani, care producea zahăr pentru Europa.
După terminarea sclaviei, nevoia de mână de lucru ieftină i-a atras pe europenii săraci, în special pe portughezi, urmați de chinezi și, mai apoi, către sfârșitul secolului al XIX-lea, un aflux de muncitori din sudul Indiei, împreună cu familiile lor.
Conviețuiam în armonie. Vecinii noștri erau chinezi, hinduși, musulmani, portughezi, precum și ocazionalii armeni exotici (Charlie Kazotakan, care păștea turmele de oi pe pășunea din apropiere).
În fiecare dimineață, la vârsta de șase-șapte ani, mergeam pe jos până la școală și, în drum, dădeam un ocol pe la orfelinatul musulman din apropiere ca să-l iau pe prietenul meu, Ali, și să mergem mai departe împreună.
Limba pe care o vorbeam, limba noastră, era limba engleză. Engleza noastră însă era presărată cu fraze și cuvinte provenite din diferite alte limbi, în special din urdu. De cealaltă parte erau regulile, atitudinile și conceptele de bază ale limbii engleze, care dictaseră înțelegerea noastră și asimilarea instinctivă a felului în care era construită limba însăși.
Ideea de bază este că am crescut într-un context în care întâlnirea și amestecul de culturi era normală și inevitabilă. La fel de inevitabil era și faptul că aceste coliziuni culturale aveau loc într-un cadru de valori comune.
Mai târziu în viață, când am început să întâlnesc mitologiile și sistemele de credință ale Europei de Est, a fost de parcă aparțineau unei structuri universale similare, fiind doar un mod necunoscut de ordonare a aceleiași lumi.
Desigur, felul în care înțelegeam natura și rolul culturilor în construirea identităților nu era simplu și direct. La începutul anilor 1950, părinții mei au emigrat în Anglia și eu i-am urmat câțiva ani mai târziu, lucru care a marcat începutul unei experiențe culturale foarte diferite.
La acel moment, ceea ce, în mare măsură, îmi definea identitatea și mă făcea cel care credeam că sunt era limba și utilizarea unor tipare lingvistice specifice. Am crescut strâns legat de clasicii englezi și europeni. Când am ajuns în Anglia, ca elev la vârsta adolescenței, eram familiar cu operele lui Shakespeare, Dickens, Tolstoi și Dostoievski, împreună cu selecția cunoscută de poeți, sculptori, pictori și filosofi. Guyana îmi oferise o educație colonială convențională, care mă plasa cu câțiva ani de studii înaintea colegilor englezi pe care aveam să-i întâlnesc. În același timp, mă încerca o suspiciune din ce în ce mai mare cu privire la ceea ce studiasem și la ceea ce mi se preda. Prima sursă a acestei suspiciuni era legată de propriul meu fundal personal și de felul în care educația mea și, în consecință, modul în care înțelegeam lumea ignora cumva orice referire la propriile mele circumstanțe istorice.
Iată un exemplu despre cum am început să înțeleg diferite aspecte culturale din lumea mea. Am crescut ca membru al comunității artiștilor de culoare din Marea Britanie și am înțeles foarte bine excluderea la care eram supuși. Pe de altă parte, crescusem și cu ideea unei culturi care plasa Europa de Vest în centrul imaginarului, în timp ce orice altceva era împins la periferie.
Îmi aduc aminte că prezentam o conferință în Londra, la scurt timp după întoarcerea de la Festivalul de Teatru de la Sibiu. Povesteam despre experiența acelei călătorii și, după prezentare, una dintre participante m-a abordat și, după o scurtă conversație, mi-a zis: „N-aveam nici o idee că Transilvania este un loc real. Am crezut că este o locație inventată pentru filmele cu Dracula.”
Abia întors din Transilvania, am rămas fără cuvinte. Pe de altă parte, am devenit conștient că acordasem prea puțină atenție istoriei și semnificației numelor pe care le auzisem numai pe jumătate atent, precum Brâncuși, Eminescu, Buzura. Și totodată mi-a venit în minte o amintire sâcâitoare din primii mei ani în Anglia când obosisem explicând, iar și iar, că Guyana este o țară din America de Sud și nu din Africa, că nu trebuie confundată cu Ghana, et caetera, et caetera.
Una dintre probleme era, de fapt, chiar limba mea engleză, care constituia o barieră greu de trecut. Într-un fel, acest lucru sună ilogic, deoarece faptul că aparțineam familiei vorbitorilor de limba engleză îmi deschisese accesul către o largă varietate de culturi din întreaga lume. Dar tocmai aceasta era dificultatea, pentru că accesul era canalizat și dominat de tradițiile academice și literare ale Europei de Vest și ale Statelor Unite. Dată fiind natura exclusivistă a textelor traduse și a lucrărilor de artă plastică, găsirea unei căi către alte culturi, către alte tipuri de gândire prezenta dificultăți enorme. Gândiți-vă și la situația inversă și imaginați-vă, pentru o clipă, că singurul acces către cultura vorbitorilor de limba engleză a fost prin intermediul cărților și lucrărilor clasice – Shakespeare, Dickens –, căror li se mai adăuga, din când în când, câte un autor câștigător al vreunui premiu internațional. Din acea poziție încercați să înțelegeți originea și semnificația unor mișcări noi sau revoluționare precum Dadaismul.
În ceea ce mă privește, îmi începusem deja cariera de scriitor cu o atitudine de rebel asumată. Absolvisem studiile superioare de Literatură engleză și apoi, pe diferite rute întortocheate, ajunsesem să fac jurnalism. Începusem deja să-mi câștig existența din scris, dar eram din ce în ce mai conștient că autorii mei favoriți aveau foarte puțin (sau chiar nimic) de spus despre cum era să crești în Londra ca tânăr de culoare sau despre conflictul de valori și culturi prin care treceam eu. Am scris primul meu roman cumva pentru a umple golurile din tabloul lumii literare pe care mi-o imaginasem și am fost total surprins când am fost publicat. Astăzi citesc despre mine că am fost „deschizător de drumuri”, dar „Blood Rights” („Dreptul sângelui”) era de fapt o reflexie a unuia dintre tipurile de lectură de care eram interesat – autori precum Dashiell Hammett, Raymond Chandler, Eric Ambler. Pentru mine poveștile lor păreau să exemplifice o metodă de explorare și descriere a unor roluri ascunse și ignorate într-o societate violentă, agresivă și ipocrită. Aceasta era lumea pe care o știam, o închisoare care mă blocase înăuntrul unui rol inventat de alții dar, totodată, era lumea care îmi crease contextul în care să-mi pot explora identitatea de scriitor.
Totuși, mediul prin care am putut evada și prin care am putut dobândi noi surse de cunoștințe a fost cinema-ul. Eram copilul ce creștea în nordul Londrei, bucurându-se de magia evadării de pe străzile gri din Hackney și Islington, transportându-se imaginar la Roma, Paris sau Berlin. Pentru câteva ore eram Fellini, eram Marcello Mastroianni, eram liber. Dar un alt aspect era că și această nouă arenă culturală își avea propriile limite.
Eram totodată unul dintre copiii luptei anti-coloniale, lucru care îmi definise modul de înțelegere a politicii. Una dintre amintirile mele foarte timpurii este că stăteam pe marginea străzii principale din satul nostru și priveam camioanele pline cu soldații albi care veniseră să ne dizolve guvernul și să ne trimită politicienii în pușcării.
Era o legătură directă între acest tip de experiențe și fanteziile cinematografice ale marelui regizor polonez Andrzej Wajda. Prima dată am văzut „Ashes and Diamonds” („Cenușă și diamante”) acum șaizeci de ani, dar încă am vie amintirea în care eram băiatul cu ochelarii negri, murind cu arma în mână în lupta pentru libertate.
Desigur, nu aveam nicio idee despre ce însemnau toate acestea, cu excepția faptului că, iată, era încă o parte a lumii la care îmi fusese interzis accesul. Către ultima decadă a secolului trecut, totuși, s-au schimbat multe lucruri.
Datorită seriei de romane polițiste pe care le-am scris după „Blood Rights”, Arts Foundation mi-a acordat o bursă pentru a lucra la următorul meu roman. La acea dată eram disperat să fac ceva diferit, așa că mi-am propus să scriu un roman bazat pe experiențele din Europa de Est ale unui fost student african. Am început lucrul la „A Shadow of Myself” („O umbră de-a mea”) printr-o călătorie de cercetare la Praga, Moscova și Varșovia. Călătoream cu caietul și cu reportofonul în mână, ascultam cu atenție, căutam povești care să pună carne pe impresiile vagi care-mi stârniseră interesul.
Pe vremea aceea nu știam mai nimic despre România, cu excepția celor citite în cărțile de istorie, și prima mea întâlnire cu un român s-a petrecut la Praga, după o conferință pe teme literare și culturale. Era a treia mea vizită în oraș, ca oaspete al Ambasadei britanice, pe post de scriitor britanic „de vază”. În prima seară stăteam la bar și degustam un pahar de vodka poloneză, când a venit în spatele meu un bărbat care, fără niciun fel de introducere, m-a întrebat cine sunt și ce fac acolo. Nu știam cine era, dar avea un aer boem, plin de încredere în sine, care m-a liniștit. Vorbea fluent engleza și mi-a spus că este actor. Auzindu-i vocea gândul m-a dus la filmele tinereții mele, la Marcello, Alain Delon, Belmondo. Sprijinindu-mă de bar, m-am pomenind povestindu-i despre politicianul din Guyana ale cărui întâmplări la Moscova îmi stârniseră interesul pentru cartea la care lucram, iar el a ascultat povestea călătoriilor mele în Rusia, cu un interes care m-a flatat. La început mi-am imaginat că, asemenea mie, este și el un simplu lucrător din industria culturală, dar mai apoi, pe măsură ce seara înainta și tot mai multe persoane ne întrerupeau – m-am gândit că s-ar putea să fie cineva mult mai important.
„Vino în România,” mi-a zis el la final.
La sfârșitul serii, organizatoarea de la Consiliul Britanic, ceva mai trează decât mine, m-a dus cu mașina până la hotel și atunci am întrebat-o: „Cine era tipul?” „Caramitru”, mi-a zis, „Ministrul Culturii din România. A jucat un rol foarte important în revoluția lor”. „Mi-a spus că ar trebui să merg în România”. S-a întors și m-a privit de parcă atunci mă vedea pentru prima dată. „Da, ar trebui,” a spus. „O să aranjez asta”. Și așa a început aventura mea cu România.
(Sfârșitul primei părți)

Mike Phillips a studiat la Universitatea Londra (limba engleză), la Universitatea Essex (științe politice), și la Colegiul Goldsmiths, Londra (științele educației). Între 1972 și 1983 a lucrat ca jurnalist și realizator de emisiuni pentru BBC, înainte de a deveni conferențiar în studii media la Universitatea Westminster. După o perioadă în care a fost scriitor rezident la Centrul South Bank din Londra, a fost numit curator intercultural la Muzeul Tate Britain, iar apoi a lucrat ca director artistic (Cultuurmakelaar) în Tilburg, Olanda. După aceasta, a ținut cursuri universitare la Milano și a lucrat pe post de curator independent în Belgia, Olanda, Londra, Veneția și Los Angeles, în mod special cu artistul belgian Koen Vanmechelen. I s-a acordat titlul de Societar al fundației The Arts Foundation în 1996, pentru lucrările sale de literatură polițistă, precum și distincția OBE (Membru al Ordinului Imperiului Britanic), în 2006, pentru servicii aduse industriei de radiodifuziune. A fost numit Fiduciar al National Heritage Memorial Fund (Fondul Național Memorial pentru Patrimoniu), dar este mai cunoscut pentru romanele sale polițiste, incluzând patru romane avându-l ca erou pe jurnalistul de culoare Sam Dean: „Blood Rights” („Dreptul sângelui”, 1989), carte adaptată de BBC pentru televiziune, „The Late Candidate” („Ultimul candidat”, 1990), volum care a câștigat premiul Silver Dagger (Pumnalul de argint), decernat de Asociația Britanică a Scriitorilor de Romane Polițiste, „Point of Darkness” („La limita întunericului”, 1994) și „An Image to Die For” („O imagine pentru care merită să mori”, 1995). „The Dancing Face” („Fața care dansează”, 1998) este un thriller a cărui acțiune este legată de o neprețuită mască din Benin. „A Shadow of Myself” („O umbră a mea”, 2000) este despre un tânăr de culoare, regizor de film documentar, care lucrează în Praga, și despre un bărbat care pretinde că ar fi fratele lui. Volumul „The Name You Once Gave Me” („Numele pe care mi l-ai dat cândva”, 2006) a fost scris ca parte dintr-o campanie împotriva analfabetismului, susținută de guvernul britanic.
Mike Phillips este și co-autorul volumelor de non-ficțiune „Windrush: The Irresistible Rise of Multi-Racial Britain” („Vaporul Windrush: Irezistibila ascensiune a Britaniei multi-rasiale”, 1998), care acompaniază un serial de televiziune BBC despre povestea lucrătorilor imigranți caraibieni care s-au stabilit în Marea Britanie după Al Doilea Război Mondial. Volumul „London Crossings: A Biography of Black Britain” („Intersectări în Londra: O biografie a Britaniei de culoare”, 2001) prezintă o serie de eseuri interconectate, un portret al metropolei văzut din locuri foarte diverse, cum ar fi New York și Nairobi, Londra și Lodz, Washington și Varșovia. Mai recent, a scris un număr de librete pentru compoziții ale muzicianului Julian Joseph, culminând într-o versiune a poveștii lui Tristan și a Isoldei, prezentată în Covent Garden, la Opera Regală din Londra.
Împreună cu Ramona Mitrică, administrator artistic și facilitator cultural român, Phillips a lucrat în ultimele două decenii pentru a stabili firma de consultanță culturală Profusion, care organizează anual Festivalul de Film Românesc de la Londra. În timpul acestei perioade, a scris, împreună cu Stejărel Olaru, o istorie a vieții și vremurilor notoriului criminal în serie Rîmaru, cu titlul „Rîmaru – Butcher of Bucharest” („Rîmaru – Măcelarul Bucureștiului”).  În plus, în calitate de co-director, redactor literar și traducător, a lucrat asupra unei serii de cărți românești incluzând volume de George Arion și Augustin Buzura, contribuind la publicarea acestora în limba engleză. 
În 2019, i s-a decernat Trofeul de Excelență al Fundației Culturale Augustin Buzura, înmânat de Academician Profesor Doctor Jean-Jacques Askenasy, în cadrul unei ceremonii la Cercul Național Militar din București.

Lasă un răspuns