Recentele alegeri prezidențiale din Statele Unite au avut loc într-un context comunicațional dominat aproape integral de spectrul pandemiei. Toate celelalte subiecte, de obicei relevante pentru cetățenii americani (economia, temele rasiale sau etnice, relațiile internaționale), au devenit secundare sau au fost abordate în relație cu COVID-ul. În aceste condiții, crucial a fost modul în care populația a perceput gestionarea crizei de către administrație. Și, evident, această percepție a fost influențată – dacă nu chiar modelată – de mijloacele de comunicare în masă, de la instituțiile de presă tradiționale până la producătorii de știri pe Internet și la rețelele sociale. Președintele Trump, care a câștigat popularitate în cei patru ani de mandat atacând presa în majoritatea ieșirilor publice, a avut acum de înfruntat ostilitatea acesteia (cu câteva excepții notabile, cum ar fi canalul de știri Fox). În istoria recentă, este cunoscut doar un caz de candidat american la funcția supremă care să fi câștigat fără a avea susținerea unei părți semnificative a mass-mediei: Ronald Reagan, în tentativa sa reușită de a fi reales – dar el nu a avut de dus pe umeri povara coronavirusului. În general, se pot obține victorii de parcurs împotriva presei, nu și războaie.
Există sute de manuale care învață cum trebuie gestionată o criză prin intermediul comunicării, și – dacă e să analizăm lucrurile din perspectiva acelor reguli – administrația Trump a comis erori în acest proces. În prima fază, tonul a fost excesiv de optimist în legătură cu potențialul impact al virusului, ceea ce a dus ulterior la o mai lentă acceptare a măsurilor de prevenire, mai ales în rândul tinerilor. Apoi, mesajele venite de la experți și centrele de comandă au fost adesea contradictorii, creând confuzie sau neîncredere în populație. De asemenea, s-a auzit prea rar un mesaj de unitate, recomandat în astfel de situații, care să reamintească mereu cetățenilor că reacția la un fenomen de asemenea anvergură trebuie să fie deasupra partizanatelor politice. Nu în ultimul rând, tonul uneori arogant și incapacitatea de a accepta comiterea unor erori au fost factori negativi.
Dacă vrem însă să analizăm cu obiectivitate această conjunctură unică, trebuie să punem lucrurile în perspectivă. Informațiile venite de la specialiști s-au bătut nu o dată cap în cap. Am aflat că virusul nu rezistă la frig, iar apoi că moare la cald; că se transmite când ești aproape de un bolnav sau că stă în aer ore în șir; că măștile sunt inutile sau absolut necesare; că boala îi afectează grav doar pe cei vârstnici sau că poate avea consecințe dramatice pentru tineri; că școlile trebuie închise sau că ele sunt unul dintre cele mai sigure locuri pentru copii. Câteva țări au fost date ca exemple negative sau pozitive pentru managementul crizei, ca apoi rolurile sa se inverseze… În aceste condiții, cum s-ar fi putut evita erorile sau inconsecvențele de comunicare?! Pe de altă parte, presa bombarda necontenit publicul cu statistici tragice (în marea lor majoritate, reale), cu comentarii critice la ceea ce făcea sau nu făcea guvernul, cu previziuni apocaliptice… Mitingurile președintelui erau catalogate ca focare de infecție, în vreme ce protestele de stradă erau scutite de asemenea etichetări sau chiar erau încurajate. Statele cu guvernatori republicani erau constant prezentate ca exemple negative, în vreme ce New York sau California (state democrate, unde numărul cazurilor era defel neglijabil) nu se „bucurau” de același tratament.
Campania lui Joe Biden a fructificat această situație din toate punctele de vedere. Prioritatea a fost evitarea greșelilor, chiar cu prețul limitării la maximum a comunicării. Conformându-se unor reguli stricte de prevenire a infectării, candidatul și-a limitat aparițiile publice, interviurile, deplasările. A evitat aducerea în dezbatere a unor teme – fie ele chiar importante pentru americani – care ar fi putut deturna atenția de la Trump și COVID. Este un caz rar în care o strategie comunicațională este construită în parte pe absență, pe baza estimării că populația – exasperată de restricții, de temeri de natură economică, socială sau familială – avea nevoie de o descărcare, de un țap ispășitor.
În aceste condiții, pare aproape surprinzător că Donald Trump a înregistrat un scor electoral atât de bun, în contextul în care prezența sa în arena publică nu mai avea caracterul inedit din 2016. Atunci, el se prezentase ca fiind un om de afaceri prosper, care vine din afara zonei politice. Prin Twitter, prin vocabularul său colorat, având și șansa unor candidați (la alegerile primare și apoi în finală) nepopulari sau șterși, a dominat agenda. Atunci, marele său atu – în opinia mea – a fost nu atât că a fost perceput ca om de afaceri și nu ca politician, ci ca producător de divertisment, ca vedetă. (Lumea îl știa din show-ul său „Ucenicul”, din aparițiile în „Singur acasă” și din alte spectacole.) De aceea, toate afirmațiile sale cel puțin controversate, toate detaliile picante despre viața sa personală – care ar fi terminat cariera oricărui om politic în spațiul american – i-au fost privite cu îngăduință sau chiar acceptate. Cunosc un singur caz similar, cel al candidaturii încununate de succes a lui Arnold Schwarzenegger pentru postul de guvernator al Californiei. Atunci, superstarul a fost ales în ciuda zecilor de afirmații care îi dovedeau incompetența și a gesturilor ieftin-teatrale (apărea cu o mătură la întâlnirile cu alegătorii, spunând că va face curățenie în stat). De data asta, celebritatea nu i-a mai adus victoria lui Donald Trump, chiar dacă ea a fost dublată de o creștere economică semnificativă înainte de apariția coronavirusului. Ceea ce s-a întâmplat în lunile recente în Statele Unite arată că un eveniment neașteptat și de amploare, care generează și o criză a comunicării, poate modifica dramatic evoluțiile politico-sociale majore. Este, de asemenea, o ilustrare a faptului că e greu să câștigi dacă îți creezi mulți adversari de elită în zona mass-mediei și a Internetului și nu ai aliați de același calibru în contrapondere. Dar, cum am spus anterior, numărul extrem de mare de alegători care au votat pentru actualul președinte și i-au susținut cu ardoare ideile sugerează că vocea sa va rămâne relevantă și că ignorarea sau marginalizarea adepților săi de către noua majoritate ar avea consecințe nefaste pentru țară.
Tudor Vlad este profesor de jurnalism,
director al Centrului Internațional
James M. Cox Jr. pentru Pregătire
și Cercetare în Comunicarea de Masă,
în cadrul Universității din Georgia, SUA.
