Adriana Moca: „Într-o țară cu cea mai mare rată a sărăciei relative persistente, nu poți să privatizezi arta, cultura și educația”

E anormal să ai sute de asociații, fundații care fac proiecte de succes
din proprie inițiativă, cu fonduri din propriile buzunare,
și să nu le creezi mai multe instrumente de finanțare.

Ești antreprenor cultural de câțiva ani buni și ai dezvoltat mai multe programe pe segmentul educației prin artă și cultură. Cum vezi tu împărțirea pe roluri în societate atunci când vorbim despre dezvoltarea domeniilor culturale și artistice? Cât și ce să fie de stat, cât și ce să fie independent? Cum vezi schema de resurse? De unde know-how și de unde finanțare?

Mi-e din ce în ce mai greu să-mi imaginez o lume ideală, e deja complicat să fac față realității în care societatea se dispensează cu lejeritate de noțiunea de cultură. Instituțională sau independentă, cultura română face eforturi să supraviețuiască, cam orfană și luptându-se pentru o existență de cerșetoare. Prin comparație cu Franța, unde președinții au avut o contribuție de marcă, prin proiecte personale de anvergură, la noi abia dacă se pronunță cuvântul în spațiul public. De numele lui Mitterand se leagă marile șantiere de renovare de la Luvru (și a sa Piramidă extrem de controversată), Opera Bastille, Arcul Defense. Pompidou a creat Centrul de Artă Contemporană care-i poartă numele, Giscard d’Estaing – Institut du Monde Arabe, Chirac – muzeul de etnologie Quai Branly. Inițiative ale sectorului privat (Fondation Vuitton, de exemplu) continuă misiunea asumată de a face din cultura franceză o marcă specifică țării. În secolul XIX, România privea cu admirație spre Franța, iar Bucureștiul a fost supranumit multă vreme Micul Paris. Revenind în prezentul antagonizat și fracturat între culturi, de stat și independentă, unde niciuna nu funcționează optim, în afara proiectului asumat prezidențial „Anul Cărții”, n-a existat anterior nicio altă inițiativă culturală. Centrul vechi al capitalei stă să se prăbușească, Centenarul a fost un fiasco, iar în programul de relansare post-pandemie cultura e cvasi-invizibilă. Deși există câte un centru cultural pentru fiecare sector, plus alte câteva inventate de fostul primar Gabriela Firea din motive de reclamă, capitalei îi lipsesc mărcile culturale. Vizual, urbanul bucureștean e sărac, meschin, murdar, de-a dreptul toxic. E greu să evoluezi ca popor printre clădiri abandonate, mall-uri și mesh-uri cu bormașine.
Statul ar trebui să-și asume un set de obiective pe termen scurt, mediu și lung, mai multe acțiuni, vizibile și constant comunicate. Nu reactiv, ci proactiv și responsabil. Firește că sănătatea și educația sunt prioritare și au nevoie urgentă de transfuzii financiare, know-how și profesioniști, așa cum s-a demonstrat în perioada acestei pandemii. Dar nu putem considera, totuși, cultura și arta domenii marginale, de care ne putem dispensa. Un efect al ignoranței și precarității noastre culturale e că alegem conducători incompetenți, generatori de confuzie, haos și totală dezarticulare în decizii. Nu ne-am opera la un doctor care a terminat cu chiu cu vai un liceu agricol, nu? Atunci de ce votăm și acceptăm persoane lipsite de minime cunoștințe, aptitudini, performanțe, intrate în jocul politic doar pe obediențe, tranzacții financiare și corupție?
Într-o țară cu cea mai mare rată a sărăciei relative persistente din Uniunea Europeană, nu poți să privatizezi arta, cultura și educația. Conform unui raport realizat de Organizația Salvați Copiii „în anul 2017, 19,1% din populație avea venituri sub pragul de sărăcie și se aflase în aceeași situație în cel puțin doi din cei trei ani anteriori. În cazul copiilor, rata sărăciei persistente era de 28,8% în 2017. Deși în scădere, conform celor mai recente date estimate Eurostat, România rămâne statul european cu cea mai mare diferență la indicatorul sărăciei sau excluziunii sociale între copii și totalul populației.” E nevoie de un pachet de legi prin care sectorul privat să se implice financiar în susținerea educației și culturii. Astfel, Statul ar avea un partener în mediul privat și situația ar deveni una „win-win”. Că tot auzim mereu despre faptul că nu sunt bani, că s-a furat imens, pensiile speciale de care se bucură parlamentari fără un minut de contribuție reală n-ar trebui recalculate în funcție de meritele și aportul acestora la binele țării? Cât s-a recuperat din prejudiciile marilor corupți, estimate la zeci de milioane de euro și unde s-au dus banii….?

Ce merge și ce nu merge? Când ai simțit că ești sprijinită în ceea ce faci și când ai simțit că ești descurajată?

Deocamdată, din perspectiva unui inițiator de proiecte culturale, în afara AFCN-ului – singurul finanțator public transparent și profesionist – nu ne sprijină nimeni. Și acolo e bătălie mare, căci sunt anual sute de proiecte într-o competiție foarte strânsă pentru sume modeste. De ani de zile tot atragem atenția asupra subfinanțării culturii independente. A fost momentul Centenar, când Ministerul Culturii a aruncat pe fereastră bugete mari, pentru că nu a existat nicio pregătire prealabilă a apelului de proiecte. Oriunde în lume, un asemenea eveniment se gândește cu mulți ani înainte. Nu am participat niciodată la concursurile Ministerului Culturii, pentru că nu am încredere în metodologiile lor și nici în buna credință. E anormal să ai sute de asociații, fundații care fac proiecte de succes din proprie inițiativă, cu fonduri din propriile buzunare, și să nu le creezi mai multe instrumente de finanțare. Pe bani puțini, facem de cele mai multe ori treaba Statului prin aceste proiecte. Asta nu vede nimeni și e descurajant și obositor pe termen lung. Uneori, îți vine să renunți! Crearea statutului artistului independent ar da posibilitatea realizării unui sindicat sau unei asociații care poate gestiona și aloca fonduri de supraviețuire între proiecte. Noi nu suntem, de fapt, independenți, ci mai mult intermitenți, proiectele noastre se desfășoară pe câteva luni. Dar facturile trebuie plătite tot anul. Mi-e greu să mă gândesc la problemele financiare pe care le au atâția tineri actori, dansatori, scenografi, regizori, traducători… Chiar nu știu cum se descurcă, mai ales acum, în situația de risc sanitar prin care trecem.

Cât de mult ți se pare că este interesat statul de „cultura independentă”? Cum apreciezi instrumentele cu care lucrează el? Dar gândirea din spatele instrumentelor?

Cultura independentă, prin natura ei, flexibilă, mobilă, adaptată timpului, nu e competitoarea celei instituționale. Ea acoperă o zonă de experiment, inovație, creativitate și implicare în social pe care cultura administrată public nu are cum s-o facă, fiindcă e supusă unor contracte de management cu limbă de lemn și unui spațiu fix. Politicieni ca senatorul USR Vlad Alexandrescu cunosc fenomenul și încearcă să facă auzită vocea culturii independente. Dar Statul ne ia rar în calcul, chiar dacă și noi suntem contribuabili onești. A propos, de-am fi evazioniști, cum se întâmplă în economie, noi n-am putea să mai concurăm, am fi eliminați din start. Apoi, miniștrii Culturii se schimbă cu o frecvență amețitoare. Unii nici n-au apucat să dea mâna cu toți subordonații din birouri că au și fost înlocuiți. În condițiile acestei precarități, despre ce instrumente, valori, misiune vorbim? La nivel de imagine, site-ul ministerului cultura.ro are o interfață de secol trecut. Cât despre ideea de identitate națională, nu știu cui i-o fi venit, și mai ales de ce… Parcă nu mai suntem vasali Imperiului Otoman, nu? Iar Europa e construită pe respectul libertății, demnității umane, democrației și egalității. La nivel instituțional, nu avem viziune în cultură, dar ne batem cu naționalismul în piept și excelăm în încropeli și șmecherii. În vreme ce Franța reconvertește spații publice în așezăminte culturale, locuri ce devin centre de interes și loisir pentru tineri din zone dificile, în România ele sunt obținute ieftin de dezvoltatorii imobiliari, pentru construcția de noi mall-uri. Modelul CentQuatre, fostele pompe funebre ale Parisului, redate circuitului cultural în 2008, mi se pare revelator în materie de diferențe de politici culturale publice. Pe o suprafață de 39.000 de metri pătrați se regăsesc spații expoziționale, de spectacole, producție, evenimente comerciale, dar și platouri pentru repetițiile amatorilor de street-dance, teatru, muzică. Complexul oferă o programare artistică internațională de top, precum și șansa emancipării tinerilor din categorii sociale defavorizate, ocazia de a-și canaliza pozitiv energia, de a fi la curent cu arta contemporană, dar și de a ieși din climatul de violență, abuzuri familiale sau droguri. Un asemenea loc inspiră și creează aspirații, dezvoltă talente, vindecă traume. E un model bun de urmat și în cartierele/regiunile sărace ale României, unde cultura și arta pot produce schimbări de mentalitate/comportament, cu impact benefic asupra comunității.

Ce s-a făcut bun de-a lungul timpului, în ultimii 30 de ani? O măsură guvernamentală care a ameliorat situația?

Transformarea muzeului PCR în Muzeul Țăranului Român, inițiativa lui Andrei Pleșu în scurta sa trecere pe la Ministerul Culturii, și propunerea de înscriere a Roșiei Montane în lista UNESCO, aparținând lui Vlad Alexandrescu. Sunt singurele măsuri memorabile, cel puțin în grila mea de evaluare.

Dacă ai azi un proiect pe care să vrei să-l pui în practică și în care tu crezi cu tărie și pentru care ai toate argumentele, justificările și studiile de impact, ce faci să obții finanțare pentru el?

Ca și până acum, particip la sesiunile de finanțare AFCN. Uneori câștig, alteori nu. Dacă ar exista mai multe entități publice/private de finanțare, ar crește numărul de proiecte sustenabile. Principiul mecenatului la noi – plăpând încă – este practicat mai ales în zona socială, fie pentru copii cu rezultate excelente în diferite domenii, fie pentru seniori. Un centru de artă contemporană susținut exclusiv din fonduri private ca Fondation Vuitton e aproape imposibil în România. Inițiativele sporadice ale unor bănci care investesc în colecții de artă sunt insuficiente pentru a crea un impact de notorietate. Proiectele sectorului independent sunt mici, punctuale, au rar șansa de a putea fi replicate la nivel național. O luăm de la capăt de fiecare dată, cu același set de mailuri, telefoane, persuasiune bazată pe referințele proiectelor anterioare în locuri pe care le-am identificat ca public țintă. Depindem mereu de bunul plac al omului de la capătul celălalt al firului, în loc să avem un drum deschis de către o autoritate de resort. Ca un exemplu, am încercat să cooptez într-un proiect un cămin cultural dintr-o regiune defavorizată. Le propuneam o lectură cu referințe directe la istoria satului. După mai multe scrisori și telefoane la care conducerea părea că răspunde extaziată, când a trebuit să semneze parteneriatul, s-a întrerupt dialogul. Nici azi nu știu care au fost motivele. În acel cămin cultural, ca în atâtea altele, nu se întâmplă nimic în afara nunților și discotecilor.

Proiectele tale. Încerci să îi apropii pe copii de lectură. În primul rând, atunci când te-ai gândit la astfel de programe, probabil ai pornit de la ideea că literatura ar fi benefică pentru dezvoltarea personală a acestor copii. Așadar, de la ce ai pornit, care sunt nevoile pe care le-ai identificat tu în societate? În al doilea rând, cum ți-ai ales și cum ți-ai găsit echipele care lucrează în aceste proiecte? Sunt actori cu notorietate care au mers să le citească unor copii în sate îndepărtate. Au venit alături de tine pentru că au aceleași convingeri, aceeași dorință de a schimba lumea din jur? E o formă de activism civic care vă unește? În al treilea rând, cine sunt beneficiarii programelor pe care le inițiezi?
Datorez temele proiectelor mele principiilor de predare a literaturii române observate în timpul școlii gimnaziale a nepotului meu. Am asistat neputincioasă la sistemul închistat, mecanic și complet lipsit de creativitate practicat de învățământ, din cauza căruia copiii ajung să se îndepărteze de o materie atât de frumoasă. Pentru mine, româna n-a fost obiect de studiu, doar plăcere și descoperire. E drept că am avut profesori excelenți și în gimnaziu și în liceu. Așteptam listele de lecturi suplimentare cu mare curiozitate, iar părinții îmi cumpărau frecvent cărți. Poate că a contat mult și felul în care era tratată educația în familie, bazată pe respectul față de un învățător. Nu aveam prea multe modalități de petrecere a timpului liber, în afara lecturii, a spectacolelor de teatru sau a vacanțelor în sat, la bunici. Din cărți îmi extrăgeam jocurile, personajele, replicile. La școală, se punea accent pe sinteze, bibliografii și interpretarea personală a unui text. De aceea, stilul de predare actual pe mine mă blochează. Să argumentezi în zece rânduri de ce poezia X aparține genului liric mi se pare contraproductiv, steril, plicticos. Dacă azi aș fi elevă, cu spiritul meu nonconformist probabil aș fi în pericol de corijență, din motive de revoltă.
M-am gândit că aș putea să ofer copiilor o altă perspectivă asupra literaturii. Un dialog în care sunt parteneri, fără teama de a greși. Mă interesează mai mult ce naște în ei un text, o idee, ce înțeleg și cum le poate modifica modul de gândire libertatea de expresie. Vorbim mereu și despre spațiul public și oamenii pe care îi admiră. Despre prietenie, solidaritate, spirit civic. Când capătă curaj, dau răspunsuri mature, peste așteptări. Dacă îi tratezi cu respect și umor, chiar și cei considerați recalcitranți se îmblânzesc. În fond, au nevoie să fie ascultați, priviți, înțeleși. Complet ignorați, vor deveni adulți agresivi, intoleranți, factori de disturbare.
Toți actorii participanți în proiectele asociației Vis-a-Vis, prin care desfășor de câțiva ani campanii de promovare a culturii scrise, au fost încântați de atitudinea copiilor. Mulți artiști sunt implicați în proiecte sociale și culturale, din proprie inițiativă. N-a fost nevoie să duc muncă de lămurire cu niciunul din ei, deși toți aveau programe încărcate. Marius Manole a acceptat înainte să termin fraza de invitație. Le mulțumesc tuturor cu adâncă recunoștință. Deocamdată, contabilizăm eforturile într-un cont de implicare civică, cu contribuții deseori personale sau ale prietenilor. Un fel de misionariat cultural care propune schimbări în gândirea copiilor, dar și a profesorilor. Programele naționale de lectură, muzică, dans, teatru în școli – obiectivul pe termen lung al proiectelor noastre – ar duce, cu siguranță, la rezultate mai bune nu doar la examene, ci și la intrarea pe piața muncii.
În satele și comunele patriei, nu-s multe evenimente care să implice comunitatea, dacă nu există nici bibliotecă, nici librărie, nici cinema, iar la cămin e doar o discotecă sâmbăta. Dovedim ipocrizie dacă ne miră numărul de utilizatori de telefoane inteligente cu internet inclus, în raport cu cel al cumpărătorilor de carte. Viața copiilor din sate sau orașe mici n-are nimic idilic sau pasionant. Deseori, participă la muncile din gospodărie, la săpat, plivit etc. Pentru lectură și creativitate ai nevoie și de un pic de confort, o cameră doar a ta – cum scria Virginia Woolf – pe care puțini o au în România profundă. Rapoartele și studiile despre copii care se culcă flămânzi sunt sfâșietoare. În aceste condiții reale de sărăcie, cultura devine un lux pe care nu și-l poate permite oricine în lumea rurală. De aceea, proiectele astea mici sunt primite cu brațe deschise și bucurie când se implică și factori decizionali. Totul pleacă de la omul care conduce locul. În Ardeal, unul din satele în care am susținut lecturi pentru elevi are un peisaj splendid, dar e administrat jalnic. Fără trotuare, fără apă potabilă, cu o comunitate romă locuind în condiții absolut mizerabile. La 5 kilometri mai departe, un primar gospodar asfaltase toate ulițele, împodobise iluminatul stradal cu jardiniere de mușcate pe fiecare stâlp și o sumedenie de pensiuni turistice cochete. Mi s-a povestit că era celebru prin regulamentele de curățenie din sat și pentru încăpățânarea cu care aștepta la ușa prefectului de județ pentru a obține ceea ce considera o nevoie importantă a comunității sale. Deși le despărțea doar 5 kilometri, cele două localități erau la distanță de secole. Primarul uneia își pusese toată energia și competențele în slujba celor care-l votaseră, spre deosebire de cel care nu oferise decât petreceri electorale cu mititei.

Ceva ce îți dorești pentru ca lucrurile să meargă mai bine? Vorbim atât despre legislație și măsuri guvernamentale, cât și despre implicarea societății civile.

Într-o listă de dorințe pentru Moș Crăciun: oameni care să voteze responsabil, în cunoștință de cauză, eliminarea incompetenței, a politicienilor corupți și impostori, reapariția intelectualilor în spațiul public. Câteva condiții să înceapă, în sfârșit, un șantier de reconstrucție a societății românești. Plecarea PSD-ului de la guvernare și, în timp, apariția unui partid de centru, interesat în mod real de problemele țării, multe și complicate, sociale, economice, medicale, de infrastructură etc. Mi-aș dori niște guvernanți care cunosc realitatea urbană și rurală din experiența directă. Preocupați mai puțin de miuțe politice și mai mult de rezolvări concrete. Să practice bunul simț și grija pentru banul public. Aș avea încredere în reprezentanți ai societății civile în Parlament, care nu promit mai mult decât pot face. De aceea, susțin candidatura independentă a lui Valeriu Nicolae de la Casa Bună. Nu va fi ușor pentru niciun viitor guvern cinstit să curețe toxica mizerie adunată de ani în justiție și administrație, dar nici imposibil nu e! O legislație corectă, un dialog transparent, instalarea unui tip de management performant în toate instituțiile statului, fără imixtiune politică, sunt măsuri pe care le așteptăm de treizeci de ani. Când a fost nevoie urgentă, am ieșit în stradă pentru asta, am semnat petiții, am făcut marșuri. În tot acest timp, am continuat să lucrez împreună cu alți colegi, independenți sau angajați, pentru un bine comun. Proiectele mele sunt contribuția de artist și cetățean la o Românie normală.

Adriana Moca este actriță și manager cultural. Conduce Asociația Vis-a-vis
și a inițiat și dezvoltat o serie de proiecte de promovare a literaturii
în grupurile de copii și tineri din zone defavorizate cultural.

Interviu realizat de redacția revistei Cultura

Materialul face parte din dezbaterea „Șansele culturii independente. Relevanța, coerența și mecanismul finanțărilor”

Carmen Corbu – Între „noi vă dăm” și abordarea „smart”. Sau de ce Ministerul Culturii nu e nici AFCN, nici MEEMA

Nicu Ilie – Cultura, domeniul cel mai puțin atins de valul europenizării

Silvia Vrînceanu-Nichita: „În țara noastră este nevoie de un Minister al Alfabetizării” – interviu realizat de redacția revistei Cultura

Vero Nica: „Câțiva prieteni care au firme au decis să doneze câteva procente din profit” – interviu realizat de redacția revistei Cultura

Andreea Raluca Grecu: „Orice model am adopta, el este deformat de obiceiurile și ritualurile de putere de la noi” – interviu realizat de redacția revistei Cultura

Alina Tudor: „România ocupă un loc de frunte în clasamentul european în ceea ce privește analfabetismul funcțional” – interviu realizat de Diana Tudor

Nicu Ilie – Cultura, domeniul cel mai puțin atins de valul europenizării

Adriana Moca: „Într-o țară cu cea mai mare rată a sărăciei relative persistente, nu poți să privatizezi arta, cultura și educația” – interviu realizat de redacția revistei Cultura

Silvia Vrînceanu-Nichita: „În țara noastră este nevoie de un Minister al Alfabetizării” – interviu realizat de redacția revistei Cultura

Vero Nica: „Câțiva prieteni care au firme au decis să doneze câteva procente din profit” – interviu realizat de redacția revistei Cultura

Andreea Raluca Grecu: „Orice model am adopta, el este deformat de obiceiurile și ritualurile de putere de la noi” – interviu realizat de redacția revistei Cultura

Alina Tudor: „România ocupă un loc de frunte în clasamentul european în ceea ce privește analfabetismul funcțional” – interviu realizat de Diana Tudor

Un comentariu

  1. …ADRIANA MOCA…O BUCURIE DE A O REVEDEA PE ACEASTĂ TÂNĂRĂ MEREU DOAMNĂ, HOTĂRÂTĂ ȘI DEBVORDÂND DE HUMOR STENIC…!!!!! FELICITĂRI ȘI…LA LUPTĂ!…

Lasă un răspuns