Convertibilitatea – adevarul despre ciocnirea civilizatiilor

Un articol de NICU ILIE

Leul romanesc este, probabil, cea mai bine hranita moneda. BNR l-a furajat cu miliarde de dolari si Drepturi Speciale de Tragere din trezoreria FMI, asigurandu-i stabilitatea indiferent de performantele economiei, PIB si consum intern. Atacurile speculative, care au lovit tari din jur, sunt descurajate de cascada de valute pe care Isarescu o poate dezlantui oricand pentru a anula orice profit al speculatorilor. Scopul declarat pentru politica „de tintire a cursului“ este de a asigura stabilitatea unei economii care consuma mai mult decat produce. În mod practic, a fost o masura cu caracter social, salvand de la faliment milioanele de romani care castiga în lei, dar au credite în valuta. Cei care au platit factura au fost exportatorii, care nu si-au putut valorifica competitivitatea si postura de unic motor al economiei în care s-au aflat pentru cel putin un an. De asemenea, producatorii interni, care puteau beneficia de scaderea importurilor datorita unui euro scump, au pierdut sansa de a-si creste cota de piata. Singurul sector care a profitat a fost agricultura, dar nu datorita tintuirii cursului, ci pentru ca a fost un an agricol foarte bun. Una peste alta, leul a trecut cu bine criza financiara, însa are probleme, paradoxal, tocmai în momentul în care economia romaneasca a ajuns pe plus.
Ciudat, nu doar în cazul leului, ci si al altor monede convertibile din tarile mici, cele mai mari probleme apar nu din cauza slabiciunilor proprii, ci din cauza dificultatii valutelor mondiale. Astfel, astazi leul pierde în fata monedei euro… pentru ca euro are probleme. Criza datoriilor suverane si colapsul Atenei exporta, cel putin partial, debandada financiara a Mediteranei spre centrul Europei, iar contrareactii de substanta nu pot veni de la Frankfurt (sediul Bancii Centrale Europene) înainte ca tarile „bolnave“ sa adopte masuri de austeritate foarte ferme. În asteptarea acestora, Frankfurtul nu poate întari moneda europeana. Aceste tensiuni ar fi trebuit sa se manifeste, în cursul valutar, prin întarirea leului fata de euro, numai ca lucrurile stau exact invers. Speriati de criza, investitorii fug spre moneda cea mai mare, chiar daca tocmai ea este cea care a generat problemele. Pe piete mici si fara lichiditate, cum e piata financiara romaneasca, ei stiu ca exista nu doar riscul de a pierde financiar, ci si acela de a ramane blocati. Astfel, tendinta este de a face exit de la primele semne de criza, iar volumul acestor euro care parasesc tara transfera o parte din criza asupra monedei mici. În cazul nostru, leul.
În plus, se adauga un fenomen de capilaritate al monedelor mici care le face sa preia mult mai puternic atat crizele, cat si boom-urile din economia mondiala. Finantistii vorbesc despre „sentimentul pietei“, dar nu va lasati înselati de etimologie – nu veti gasi capricii aici; veti gasi însa, din plin, ceea ce Isarescu numea „spirit de turma“, respectiv o tendinta a investitiilor de a migra în grup, fiecare investitor urmarind miscarile a doi sau trei lideri. În concluzie, pe trendul actual si pe aceasta politica si geopolitica, este previzibila o stabilitate a leului, dar cu balansuri de contrafaza în jurul monedei europene.
Prin convertibilitate, statele pierd o buna parte din suveranitatea asupra monedei, pe care o leaga de alte economii. Politica publica din Polonia se reflecta, astfel, prin relee ca euroul sau dolarul, asupra monedei din Bulgaria, fara ca cele doua tari sa aiba un comert bilateral fervent. Comertul este un simplu accesoriu al pietei financiare, cum s-a vazut si în criza de supraevaluare a francului elvetian, în aceasta vara, cand a devenit neatractiv pentru ca îsi mentinuse stabilitatea, în vreme ce alte valute cedasera mult la curs si dobanzi. Elvetia a trebuit sa îsi devalorizeze moneda pentru a debloca circuitul financiar, dar puseul a lovit din plin Ungaria, tara care nu are un comert bilateral cu Elvetia, însa unde s-au acordat masiv credite etalonate în francul elvetian. China s-a trezit partener financiar cu Uniunea Europeana si va ajuta la consolidarea euro pentru a echilibra provizia masiva de dolari pe care îi poate folosi din ce în ce mai greu. Sunt doar stiri de pe agentii, varfuri de val ale marilor fluxuri financiare globale.
Inevitabil, prin convertibilitate, un guvern influenteaza nivelul de trai din statele care îi sunt parteneri financiari. Pentru ca, dincolo de aparente, statele, si nu bancile sau trusturile sunt cei mai importanti actori ai pietei de bani. Ele au bugete, ele fac investitii, ele au politica fiscala. Prin convertibilitatea libera a monedei, ele renunta la privilegiul multisecular de a baga mana în buzunarul importatorilor si exportatorilor pentru a-si acoperi deficitele. Se deschid astfel magistrale de putere politico-financiara pe care comertul de marfuri este un simplu pasager. Simultan, natiunile îsi limiteaza prerogativa de a produce inflatie si de a eroda astfel natura si structura proprietatii si a grupurilor sociale. În esenta, monedele mici/statele mici înlocuiesc riscul bugetar al unor economii entropice, în care suprarecoltarea resurselor (ca si recoltarea lor primara) pot fi influentate de aceleasi conditii de mediu, ceea ce le sporeste vulnerabilitatea. Varianta de înlocuire e un risc valutar, în cazul caruia, însa, exista mecanisme de ancora, prin utilizarea unor parghii financiare sofisticate. Ele sunt în general eficiente si, chiar si atunci cand efectele negative sunt foarte puternice, se obtine o „deriva controlata“.
Supragarantarea nu este însa o suprarecoltare de venituri si, în cazul unor turbulente majore, ancora însasi este cea care trage în criza economiile mici, altfel mai putin expuse. Lectiile crizei financiare 2009 sunt ca instabilitatea provoaca o concentrare a veniturilor spre „centrele grele“, chiar daca instabilitatea este în acele centre, nu în periferii. În limbaj bursier, pe „long“, cand exista crestere, cele care au de castigat sunt monezile mici, care pot folosi rata dobanzii pentru a deveni atractive si pentru a garanta, prin hedge si swap, stabilitatea si expunerea comerciala. La „short“, sensul pietei se schimba, iar banii straini parasesc zonele emergente în încercarea de a acoperi crizele domestice, de la ele de acasa, sau de a minimaliza expunerile financiare, concentrandu-se în valori de refugiu (metale pretioase, arta, alte valori nealterabile). Covertibilitatea este cea care face sa fie foarte bine atunci cand e bine, si exporta raul, atunci cand acesta exista punctual. Acest principiu politico-financiar se ascunde sub ceea ce finantistii numesc metaforic „sentimentul pietei“.
Huntington vorbea despre ciocnirea civilizatiilor în termeni de cultura domestica, de principii si atitudini individuale exprimate cutumiar la nivelul unor placi tectonice ale populatiei. El nu facea deosebiri între economic, comercial si financiar, asemenea diferente fiind prea putin evidente atunci cand „sentimentul pietei“ este optimist. Criza demonstreaza ca zona financiara, care descrie si reflecta bunastarea individuala si colectiva, este zona de frictiune între grupurile de oameni, indiferent cum ar fi ele definite. Totul, de la „relatia dintre om si Dumnezeu“, la obiceiuri si tipicuri, capata o expresie financiara atunci cand Iranul se opune Statelor Unite sau Germania se opune Italiei si Greciei. Autoperceptia individuala a romanului, dispus la gesturi formale, sau a mediteraneenilor, devotati pauzei de pranz, se confrunta nu în paginile revistelor de cultura, ci pe pietele financiare, cu dobanzile pe masa, cu disciplina germana, austeritatea chineza si capacitatea indienilor de a munci nemancati.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper