Revista „Tribuna”, Cronică literară,
anul XXVI, nr 3 (1309), 21 ianuarie 1982
Cartea lui Augustin Buzura, Bloc notes (Dacia, 1981), ne aduce o nouă dovadă că scriitorii noștri (cel puțin unii dintre ei) practică în continuare o publicistică de calitate. Chiar scrisă cu intermitență, o astfel de publicistică e un semn că spiritul viu și angajat, conștiința responsabilității etice față de omul de azi, atenția îndreptată spre covârșitoarele realități contemporane nu numai că nu au dispărut, dar se manifestă, în unele împrejurări, cu o acuitate și o adresă, neobișnuite. Bloc notesul lui Buzura se încadrează în categoria confesiuniulor și mărturiilor scriitoricești și aparține unui prozator ce și-a luat foarte în serios, cu o gravitate caracteristică ardeleană, menirea de om al cuvântului, de artist orientat ferm și cu bună știință spre aspecte de cea mai strictă actualitate din societatea noastră contemporană. Însemnările sale fac parte, aș putea spune, din atelierul intim de creație, cu toate că au fost concepute după niște exigențe publicistice mai mult sau mai puțin stăruitoare și care obligă la o anumită supraveghere. Am zis „atelier intim”, dar trebuie să precizăm că nu e vorba aici de livrarea unor secrete ale mecanismului creator, de dezvăluiri senzationale, privitoare la modalitățile de lucru, la conduita în fața hârtiei de scris, deși există câteva indicații și în acest sens. „Atelierul” aceasta se referă în primul rând la ceea ce este și trebuie să fie conștiința etică și profesională a scriitorului modern, la sentimentul său de responsabilitate față de cititori, față de literatura timpului nostru. Sunt surprinse deci problemele care pregătesc și justifică scrisul, creația, frământările ce însoțesc în mod inevitabil o activitate literară autentică.
Buzura ne oferă, mai insistent decât alți scriitori ai noștri, „spectacolul” antrenant al unor confruntări și dezbateri spirituale de real interes, legate de condiția creatorului, în contextul atât de complicat și de exigent al lumii de azi. El începe prin a-și pune o problemă capitală pentru creator, pentru orice artist și pentru fiecare om, de altfel, și anume aceea de a fi el însuși. S-ar părea că nu e nimic mai firesc decât exigența de „a fi tu însuți” atunci când scrii, când te dedici lucrărilor artei sau când exerciți funcția de om al cetății. Exigența e într-adevăr firească, dar nu e deloc ușor de îndeplinit și autorul ne arată câte obstacole s-au ivit de-a lungul vremii în calea celor care au vrut să fie ei înșiși și cât s-au înmulțit aceste piedici mai ales în epoca modernă.
În fond, năzuința omului de a fi el însuși marchează întreaga sa istorie milenară, se confundă cu lupta lui necontenită pentru autodepășire, pentru atingerea unor condiții optime în care spiritualul și omenescul să-și poată găsi o deplină desfășurare, o maximă rodnicie. Drumul spre cultură și civilizație reprezintă – în realitate – efortul omului de a se apropia cât mai mult de propria sa esență, de propriul său adevăr, printr-o cunoaștere obiectivă, ferită de prejudecăți, a ceea ce constituie ființa umană și lumea ce o înconjoară. Pe Buzura îl preocupă însă foarte stăruitor, abrupt aș spune, destinul scriitorului de azi (al prozatorului, în speță), în imprejurările de azi, ce poate și ce trebuie să facă acesta pentru a deveni un artist autentic, reprezentativ. E necesar – insistă el – ca scriitorul să-și cunoască aprofundat contemporanii, oamenii din preajma sa, cei pe care își întemeiază încrederea și năzuințele, să aibă o cultură solidă, să fie la curent cu noile cuceriri ale științelor (umaniste, în primul rând), cu orientările ideologice și politice ale vremii sale; să manifeste, cu alte cuvinte, un interes viu și permanent pentru tot ceea ce îl poate ajuta să investigheze în adâncime sufletul omenesc. Dar scriitorul trebuie să dovedească și alte calități, printre care de o importanță deosebită e consecvența față de sine, față de crezurile intime. „A abdica de bună voie sau din alte motive – subliniază autorul – de la propria-ți structură, a întoarce din frică sau neputință spatele lumii, noului, înseamnă a te condamna la sterilitate și ridicol.” Tot el ne amintește, pe bună dreptate, principiul opțiunilor libere: „toate tendințele contribuie la cunoașterea și perfecționarea omului și numai timpul poate da drept de viață sau de moarte uneia sau alteia”. Autorul nu are snobismul de a nega existența umanului într-un viitot hipercivilizat.
El știe că „literatura n-a fost și nu va putea fi niciodată prea diferită de viață, prea departe de ea” și, prin urmare, își păstrează toate șansele de a-și menține sub o formă sau alta, statutul specific. În același articol care deschide cartea (A fi tu însuți), meditând la „învățămintele istoriei”, autorul ne reamintește câteva din situațiile grave când literatura e nevoită să se exprime „cu glasul trecutului”, să caute forme ocolite, sofisticate, pentru a mărturisi adevărul. Urmărindu-și ideile privitoare la necesitatea de „a fi tu însuți”, el ne avertizează asupra unui lucru de o justețe incontestabilă: „scriitorul, deși selectează dramele reale, întrebările caracteristice, adevărul unui timp și unui loc, nu este decât un om oarecare, supus capriciilor evenimentelor, încurcat prin ele, adesea copleșit, o ființă, „sub vremi”, cum spune cronicarul, care nu de puține ori a plătit foarte scump iubirea de adevăr și strădania de a-i face pe oameni să se cunoască mai bine. El a plătit de asemenea și când a căutat situații privilegiate, acestea limitându-i libertatea de a alege ceea ce i s-a părut mai caracteristic din jur, când și-a însușit lecțiile celor pe care trebuia să-i învețe.” Dar scriitorul nu e afectat numai de propriile-i slăbiciuni ori numai de mari vitregii. Există și mentalități mai puțin spectaculoase, dar nu mai puțin pernicioase care frânează desfășurarea și afirmarea firească a unei culturi și, în acest sens, publicistul Buzura nu ezită să polemizeze cu atari mentalități înguste pe care le sesizează în actualitatea imediată: „diverși aculturali, incapabili să înțeleagă rosturile culturii, misiunea ei, bătaia ei lungă, uitând că folosesc limba cultivată de Eminescu și de atâția alții, încearcă să introducă și în acest domeniu o mentalitate contabilicesco-administrativă. Cultura costă, spun ei, de parcă ignoranța n-ar costa infinit mai mult. Pe urmă, diverși apărători ai unei liniști artificiale, celeste, se tem de conflict, refuză adică prozei ceea ce nu pot refuza sau interzice vieții, trăiesc spaima de nou, de evoluție, deși cuvântul dialectică nu le lipsește din vocabular”. Și totuși, în ciuda inerentelor dificultăți – conchide autorul (în 1977) –, „romanul nostru se află într-unul din cele mai bune momente ale sale din întreaga lui istorie” și tocmai pentru o astfel de literatură viguroasă și de calitate pledază el – direct sau indirect – în paginile acestui dens Bloc notes. Însemnările sale ating mereu chestiunea actului de a scrie, importanța și semnificația lui, implicațiile multiple pe care le presupune. Se pare că aceasta e obsesia principală, asupra căreia revine cu noi și noi precizări, cu grija de a nu neglija nuanțele și de a fi cât mai comprehensiv. El nu mitizează creația, dar îi recunoaște măreția și ponderea specifică în contextul vieții spirituale și o apără cât se poate de explicit de orice formă de impostură, de orice încercări de a o reduce la un rol insignifiant. El numește literatura un „mijloc ideal de cunoaștere”, și când spune asta se gândește la marile opere ale scrisului de pretutindeni și de totdeauna, opere care au contribuit într-adevăr să lărgească și să nuanțeze universul spiritualității umane, oferindu-le mereu motive noi de tulburare și de uimire față de miraculoasa complexitate a omului. Dar pentru a aduce elemente inedite, de adâncime și de surpriză, scriitorul trebuie să fie, la rândul său, – așa cum am mai spus – un om de profundă cultură, un inițiat în cuceririle științelor moderne, și Buzura subliniază cât se poate de stăruitor acest lucru. Pentru el, „verbul a scrie trebuie precedat întotdeauna de a citi și de a cunoaște”. Remarcabilă e la autorul Bloc notesului conștiința profesională; ea îi dictează de fapt cele mai multe dintre articolele cărții, ea le împrumută în același timp și o coloratură patetic polemică, pentru că avem de-a face, în fond, cu o bătălie pentru adevăr și cunoaștere, pentru afirmarea liberă a spiritualității noastre, și nu cu niște simple considerații cărturăreși. La fel de puternic se manifestă și conțiința etico-cetățenească și sentimentul îndatoririlor față de oamenii acestui pământ. Și dacă i-am imputa unele repetiții, unele insistențe, ne-am găsi în consens cu autorul însuși, care nu ezită să recunoască (în spiritul întregii sale bătălii): „…accept riscul de a mă repeta și de a repeta cuvintele vitale fără de care un om nu poate fi considerat om, convins că alfabetul democrației și libertății, atât de dificil, odată învățat, poate garanta viitorul semenilor și trăinicia creației celor ce vor veni”.
Numeroase note de lectură, din cele mai diverse (de la literar la științific), precum și câteva evocări de călător, întregesc fără asperități profilul cărții, pentru că autorul are bunul obicei de a căuta pretutindeni argumente convingătoare pentru același crez umanist care îi anumă activitatea.
VEZI ARTICOLUL ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS
- Augustin Buzura, Corespondență primită - 3 iulie 2020
- Din etapele de lucru la„Recviem pentru nebuni și bestii” - 4 iunie 2020
- „Dincolode regizor, text,peliculă…” – Augustin Buzura,8 aprilie 1983,text pentru „Scînteia” - 7 aprilie 2020