| Material de Vali Rupa |
Șase sute de ani. Atât a durat, cu aproximație, sclavia romilor pe teritoriul cunoscut în istoriografie drept Țările Române. Nu de mult timp vorbim public despre asta și nu puțini sunt cei care nici măcar nu cunosc această parte întunecată a istoriei noastre; nici nu ar avea de unde, pentru că în manualele școlare subiectul este cvasi-inexistent. În spațiul carpato-danubiano-pontic multe sunt dovezile de inumanitate pe care memoria colectivă nu le-a înmagazinat (sau a făcut-o deficitar).
De la robie la pogrom și până la interzicerea unor drepturi pe care astăzi le luăm de-a gata (precum dreptul la vot, dreptul de a fi tratați la fel, indiferent de sex, sau dreptul, nu obligația!, de a munci) – cu toate a avut de a face omenirea. Civilizația occidentală, în care ne integrăm și noi, românii, pare să fi depășit majoritatea atrocităților istorice și să le fi trecut la capitolul „Lecții învățate”. Ai crede chiar că, după mii de ani de civilizație, noi, oamenii, am înțeles că sunt unele drepturi pe care ți le dă natura, iar viața și integritatea fizică, indiferent de rasă ori de culoarea pielii, sunt parte integrantă din ele. Societatea nu poate face altceva decât să le ocrotească. Cu toate acestea, sunt momente în care istoria ține cu orice preț să ne demonstreze cât de firavă poate fi evoluția milenară a umanității în fața urii.
A fi afro-american în SUA și forța opiniei publice
În căminul civilizației occidentale contemporane, Statele Unite ale Americii, un afro-american și-a pierdut recent viața, ca urmare a violenței polițienești disproporționate. Sigur, sunt mulți care invocă inutil (și mai mereu interesat) trecutul infracțional periculos al victimei, dar singurul fapt relevant rămâne că George Floyd era deja imobilizat și că, din cauză că polițistul nu și-a ridicat genunchiul de pe gâtul lui, a murit. Pentru o înțelegere mai largă, trebuie adăugate două precizări: prima este aceea că există o „tradiție” bine cunoscută a violențelor motivate rasial ale poliției americane, în special din timpul mișcării Drepturilor Civile (anii 1940-1970) și a conflictelor etnice din anii 1960, iar cea de-a doua că afro-americanii au fost dezavantajați instituțional de legea segregării rasiale până în 1964, deci după aproximativ 100 de ani de la abolirea sclaviei. Dacă adăugăm și faptul că sclavia a existat în SUA încă de la formarea statală, vom observa că populația afro-americană a fost dominată și supusă muncii forțate timp de aproape 200 de ani, pe când vocea ei a început să se facă auzită cu adevărat abia de 60 de ani încoace. Toate acestea se întâmplau într-un sistem politic democratic, într-un stat care niciodată nu a avut un regim totalitar.
Pe de altă parte, narativa conservatorilor din SUA încearcă să inducă ideea că susținătorii mișcării Black Lives Matter (BLM) consideră că viața unui negru este astăzi mai valoroasă decât viața unui alb din simplul motiv că, în trecut, negrii au fost discriminați rasial, iar albii nu. Este, evident, o denaturare voită, menită să deturneze atenția de la suspiciunile îndreptățite de abuz polițienesc pe criterii rasiale. Numeroasele cazuri de violență polițienească disproporționată, documentate în ultimele decenii, sunt un fapt și constituie, mai degrabă, o continuitate cu legile rasiale, care au fost în vigoare până în anii 1960, decât un efect compensatoriu al memoriei colective. Pe de altă parte, este în avantajul cuiva ca protestele BLM să degenereze? Da, este. Pe plan intern, Partidul Democrat, aflat în opoziție, are de câștigat capital electoral în fața rivalilor politici republicani.
Toate aceste discuții din spațiul public american duc la instituționalizarea problemei, ceea ce o transformă într-un subiect pe agenda SUA ce nu poate fi evitat. Opinia publică americană este cea care cere imperativ rezolvarea problemei discriminării rasiale, iar tensiunile acumulate nu mai suportă amânare.
Indiferent de rezultatul alegerilor din această toamnă, din SUA, un lucru pare să se contureze tot mai evident: ca urmare a presiunii cetățenilor americani, niciun președinte, niciun guvern nu poate să facă altceva decât să acționeze pentru respectarea drepturilor și libertăților individuale, garante tuturor în legislația fundamentală, dar nefuncționale în unele practici sociale. Exemplul activismului american este unul demn de urmat și pentru noi, chiar dacă democrația autohtonă nu are forța și tradiția celei americane.
A fi rom în România
Într-un articol de presă, Dan Alexe amintește că Mihail Kogălniceanu a comparat, în 1853, situația robiei romilor din Țările Române cu cea a sclavilor afro-americani de peste ocean. Autorul articolului continuă și spune că, dacă SUA și-a recunoscut greșeala și guvernele ce au urmat după abolirea sclaviei „și-au făcut o «mea culpa» istorică”, noi suntem departe de a putea vorbi despre ceva asemănător.
Spre deosebire de SUA, țara noastră este o democrație tânără. Dacă am cădea de acord că România a început să facă timid cunoștință cu stilul de viață occidental odată cu integrarea sa în structurile euro-atlantice, atunci am putea spune că democrația românească cea mai apropiată de autentic nu are mai mult de 13 ani. Perioada „de aur” a statului nostru este considerată de mulți ca fiind cea interbelică, dominată, cel puțin în finalul ei, de ideile extremei-drepte, cu abuzurile rasiale inerente. Mai târziu, libera exprimare a fost sistematic descurajată de un național-comunism întins pe mai bine de patru decenii. În aceste condiții, problema integrării eficiente a minorităților în societate a rămas un tabu.
Cei aproximativ 600 de ani de sclavie a romilor sunt în pericol să fie uitați pentru că nu vorbim suficient de mult în spațiul public despre acea perioadă a istoriei noastre, iar în școli, mai deloc. Excepționalismul românesc, cu care ne-am obișnuit în istoria predată la nivelul învățământului obligatoriu, se pare că nu lasă loc aspectelor mai puțin lăudabile din trecutul nostru. Un studiu realizat în 2016 de Irina Costache în cadrul proiectului „Educația fără discriminare este și treaba mea” arată, printre altele, că „evenimente dramatice din istoria romilor, precum robia și Holocaustul, unde agresorii au fost etnici români, sunt ignorate total sau, cel mai des, menționate superficial, fără a oferi elevilor date concrete sau un context mai elaborat”. Astfel s-ar putea explica, poate, și atitudinile discriminatorii omniprezente și astăzi. În general, oamenii asociază comportamentul indezirabil mai degrabă cu comunitatea romă decât cu lipsa educației. Ironic, acest tip de rasism mai mult sau mai puțin latent este, el însuși, tot o urmare a lipsei de educație.
Același excepționalism a dus la scrierea cu dublă consoană a cuvântului „rrom”, spre a se evita asemănarea cu „român”, deși o consoană urmată de aceeași consoană nu este un specific pentru scrierea în limba noastră. Tot acest „efort lingvistic” a fost depus pentru păstrarea intactă a alterității – o dovadă că acceptarea „celuilalt” este un proces anevoios, mai ales când „celălalt” este rom.
Acestea sunt, pe scurt, motivele pentru care noi, cei de la Atelierul de Analiză a Mentalităților și Ideilor Contemporane (AMIC), am ales să abordăm în dosarul din acest număr al revistei subiectul „Rom în România” și o vom face, în paginile următoare, din mai multe perspective.
Ne vom familiariza, cu ajutorul sociologului și activistului Ciprian Necula, cu perspectiva antropologică asupra statutului social al romilor, de la sclavagism la libertate, apoi veți putea citi un reportaj realizat „în teren”, despre studenții romi și învățământul românesc, și vom cunoaște, cu titlu de exemplu, detaliile din spatele unui proiect de succes al Fundației Toflea prin care, de mulți ani, copii romi primesc burse de studii. Susținuți în acest fel încă din școala primară, mulți dintre tinerii comunei Toflea (locuită majoritar de romi) sunt acum absolvenți de studii superioare. La final de dosar, v-am mai pregătit și un interviu cu sociologul Gelu Duminică despre eficiența politicilor de incluziune și percepția cetățenilor cu privire la problemele rasiale din țara noastră.