La început, cele trei surori, cu peruci blonde, elegante, dar cu tricouri albe și blugi, discută în engleză, cu un pregnant accent British. Zapează și dau peste interpretări vechi din „Trei surori”. Straturile temporale se suprapun, incluzând un secol de montări, în care atât surorile cât și proiecțiile de pe fundal se contaminează de o tușă hollywoodiană.
Nu m-aș fi așteptat ca „Trei surori” să mai însemne vreodată „o gură de aer proaspăt”. Dar iată că, oricât de bătătorită mi-ar fi receptarea, în TNT, Festivalul Tinerilor Regizori, organizat de Teatrul Național din Craiova, sub coordonarea lui Bobi Pricop, montarea Irinei Moscu, pregătită pentru Masterul de Regie de la UAT Târgu Mureș, m-a surprins. Din cale afară de agreabil! De altfel, din câte înțeleg, spectacolul va fi preluat de Teatrul Național din Târgu Mureș în actuala stagiune.
Ironia vizează tocmai istoria miilor de montări ale celebrei piese
Cum să te iei la trântă, regizoral vorbind, cu o istorie de un secol în care textele cehoviene au cunoscut mii și mii de montări? Pe toate meridianele! Dar în „Trei surori”, cel mai inovator și totodată cel mai amuzant spectacol din treimea de TNT văzută de mine, ironia vizează tocmai istoria miilor de montări ale celebrei piese. Irina Moscu găsește mijloace surprinzătoare, nu neapărat noi în sine, ci mai ales în combinație, prin care întâi asumă, apoi scutură rugina receptării de zeci de ani.
La început, cele trei surori, cu peruci blonde, elegante, dar cu tricouri albe și blugi, discută în engleză, cu un pregnant accent British. Zapează și dau peste interpretări vechi din „Trei surori”. Straturile temporale se suprapun, incluzând un secol de montări, în care atât surorile cât și proiecțiile de pe fundal se contaminează de o tușă hollywoodiană. Compoziția Irinei Moscu este voit hibridă. Stereotipul „La Moscova, la Moscova!”, adevărată metonimie pentru textul cehovian (spui „La Moscova!”, spui „Trei surori”, spui Cehov, spui clasicii literaturii) devenit acum Moscow, va fi repetat de zeci de ori. De altfel, în abordarea glumeață a scenografei-regizoare, jocul cu stereotipurile culturale va ocupa un rol important. Reluarea în buclă a altor pasaje canonice (de pildă, replica lui Verșinin, „Îmi amintesc de tatăl vostru”) subliniază, din nou, clișeele și culturale, dar și personale, veșnica înțepenire a minții în aceleași tipare. Ca și interpretarea excesiv dramatică a celor trei surori de pe scenă.
Istoricul de o sută de ani de reprezentare pe scenă
Secvențele, foarte scurte, de fapt, niște pastile condensate, care rezumă monologurile sau dialogurile esențiale, se termină, inevitabil în heblu, cu un zgomot agresiv. Regizoarea păstrează toate personajele principale, surorile, plus fratele Andrei, Verșinin, Tuzenbach și soțul Mașei. Dinamica aparițiilor scurte îndepărtează pericolul monotoniei iar Irina Moscu reușește o combinație inedită între ironia sagace, prin care desprăfuiește textul de obișnuințele receptării, și scene de genuină inocență. În spatele sarcasmului, substanța romantică (Mașa – Verșinin, Irina – Tuzenbach) se păstrează sensibilă, evanescentă, coagulându-se în alăturări și dozaje inedite. Savoarea discuțiilor asupra vieții, fericirii, filosofarea rusească, proiecțiile despre viitor (ca în dialogurile dintre Verșinin și Tuzenbach despre cum va fi lumea peste două sute de ani, „Noi muncim pentru generațiile de peste două sute de ani”, prezumă Verșinin care, oricât de optimist, este, totuși, convins că atunci „lumea noastră va fi privită cu batjocură”, iar actuala montare a Irinei Moscu dovedește că a avut dreptate) include și istoricul de o sută de ani de reprezentare pe scenă, și distanța cu care sunt privite, și, bineînțeles, implicita ironie. Așa se explică prezența citatelor, cu actori români renumiți, din montările anterioare ale clasicului text, produse pentru radio sau televiziune. Doar că acestor repere ale mentalului colectiv li se alătură fie o proiecție cu timing-ul până la decolarea unei rachete, fie una cu avioane pe cer, fie cu bomba atomică și exploziile provocate. Asta, în timp ce Olga vede plutind păsări mari și albe, pe fondul unei muzici suave de pian. „Zboară cocorii!”, cu alte cuvinte, după cum va spune una dintre interpretele din perioadele culturale precedente.
Suprapunerea istoriilor subiective
Însă ethosul celor trei surori se grefează continuu pe actualitate: în proiecțiile care însoțesc monologurile fetelor se vede și Șoigu, Ministrul rus al Apărării, după cum se vede și armata dându-i onorul lui Putin în timpul defilării din marea paradă militară. Ba chiar se aude și sintagma „operațiune militară specială”. Moscu jonglează și cu suprapunerea istoriilor subiective (Irina, cea care pledează pentru muncă, va aminti de experiența ei corporatistă) peste cea obiectivă, necruțătoare (batalionul lui Verșinin se va muta la Mariopol, în Ucraina).
Dar suprapunerea diferitelor straturi temporale (exact așa cum experimentase și Wooster Group într-o altă perioadă), cu caracteristicile lor, cu imagini eterice, suave, alături de cele actuale, de război se va număra și printre cele mai de efect mijloace comice. Proiecția cu fata plutind pe nori, recrutată dintre obișnuitele stereotipuri ale feminității va face casă bună cu personajele masculine de pe scenă, în costum de camuflaj, dar cu peruci blonde, bogate. Atitudinile imediat recognoscibile (de pildă, Andrei Elek, savuros în Verșinin, un macho care recurge la gesturi de erou de western, sau Irina, cu ipostaze copilărești, dovedindu-și insațiabila poftă de joacă) fac parte din aceeași bază de date culturale pe care Irina Moscu o ciufulește și o răstălmăcește, forțându-i elementele să participe la alăturări noi.
Secătuirea ciclului cultural pare de neoprit
Imaginile tradiționale ale grației sunt etalate numai pentru ca foarte curând să intre sub semnul deriziunii, ca balerina suspendată cu fața în jos în proiecție. Sau ca în scena erotică dintre Mașa și Verșinin, unde deasupra, în proiecție, se vede cosmosul, iar jos, luminile cețoase conturează o atmosferă poetică, pe o melodie gingașă. Doar că totul se va termina isteric. O femeie apare pe ecran și repetă ceva în neștire în timp ce Mașa și Verșinin fac mișcări mecanice, dezarticulate. În altă scenă, sunetul se reia într-o revizitare ironică a canonului, parte din istoria culturală, iar sfârșitul replicii se repetă de cel puțin zece ori. Secătuirea ciclului cultural pare de neoprit. Asimilând privirea sincronică și diacronică în aceeași montare, Irina Moscu ia în râs înțepenirea în clișeele, în timp ce perspectiva se augmentează cu coordonata clasică spațiu-timp. În spatele acelorași biografii și filosofii din „Trei surori”, reluate pe o perioadă de o sută de ani, proiecția dă adevărata anvergură, căci totul se va plasa sub planetele din sistemul solar, cu pământul văzut de sus. Și așa, de la repetiția mecanică, de la învârtirea pe loc, într-o clipă, perspectiva devine galactică.
- „Cioburi”. La fericita aniversare de 45 de ani - 30 iunie 2025
- Tendința veșnic tânără este cea a actualizării marilor clasici - 18 februarie 2025
- LINOTIP. Artă și antreprenoriat cultural - 4 decembrie 2022