Noiembrie, una dintre cele mai aglomerate luni în teatru, cu două festivaluri la care toți specialiștii se înghesuie, Festivalul Național și Interferențe. De data aceasta, însă, cu toată desfășurarea mutată în online, nu s-au mai auzit nici forfota obișnuită în săli, nici discuțiile aprinse de după spectacole, nici luările fumegânde de poziție. Poate că cele din urmă au existat, totuși, în legătură cu selecția din FNT Altfel, care a alăturat spectacole vii cu cele de patrimoniu, dar s-au consumat deja. Cât despre Interferențe, a șasea ediție plănuită de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj s-a derulat sub titlul „Orizonturi”. Organizatorii unui festival cu nume așteptate, ca Josef Nadj, Silviu Purcărete, András Urbán, Michal Dočekal, au mizat până în ultima clipă că publicul se va bucura de artiști față către față. Dar restricțiile impuse de pandemie s-au dovedit, încă o dată, nemiloase. „În aceste vremuri, în lume se întâmplă o mulțime de lucruri în paralel, ca atare, cu greu putem afirma că trăim timpuri obișnuite. Suntem în mijlocul pandemiei de coronavirus care ţine de aproape un an, respectiv, în contextul unor evenimente politice semnificative, care vizează diferite alegeri, culminând cu alegerile prezidențiale americane. Aceste evenimente tulbură în mod incontestabil apele liniștite ale întregului continent, mai mult, ale întregului glob, făcându-ne existența incertă, fapt care a ajuns să ne definească traiul cotidian”, a spus directorul teatrului, regizorul Tompa Gábor. Pe lângă spectacolele celebrităților, festivalul a cuprins și o secțiune off, menită să aducă în prim-plan evenimente teatrale neconvenționale, intenția fiind de a pune în valoare o parte dintre creatorii tineri.
(In)vizibil
În acest context, a fost prezentat „(In)vizibil”, colaj post-dramatic de poezie contemporană românească și maghiară, semnat de regizoarea Leta Popescu. O idee bună, odată pentru că spectacolul acoperă deficitul de poezie din teatrul nostru, apoi pentru că surprinde, în atmosfera eterată a genului, identitatea noastră culturală. Coperta stă sub semnul meta-teatrului, căci regizoarea chestionează arta pe care o practică, prin vocea actriței care se aude din off. Pe scenă, întuneric total. „Spectacolele, cărțile, imaginile pot fi acte de trădare”, șoptește vocea creatorului, a cărui străveche conotație demiurgică nu poate fi trecută cu vederea nici măcar în post-modernism. Așa că trădarea realității, cu mijloacele sofisticat-manipulatoare ale artei, poate să înceapă. Atmosfera este de sfârșit de lume, cu acorduri repetitive de jazz și cu un clarobscur marca Mihai Păcurar. Insule translucide de lumină decupează lungul întuneric de început, pentru a deveni locul de desfășurare al câte unei secvențe din spectacolul construit într-un ritm excelent. Debutul fixează cadrul general, planeta, cu penumbra din care se aud vocile actorilor. Vorbesc despre frig, despre nostalgia liniștii, despre dorința de a pleca sau despre impulsul a trăi, de fiecare dată, exact opusul situației existente. Pe scurt, despre condiția umană. Apoi, siluetele de actori decupează întunericul și fumul. Stocarea experienței se depozitează pe nisipuri evanescente, „amintirile sunt stocate în mișcarea norilor, în curenții de aer”, nicidecum în creier. Memoria speciei se mixează cu fluxul planetei. Trupa se mișcă la unison pe scena din care se luminează când o zonă, când alta. Refuzul de a se maturiza, de a îmbătrâni laolaltă cu mediul, evoluează într-un spațiu al contrastelor. În spate, în scena interpretată de Csilla Varga, proiecția cu vegetație luxuriantă atrage nevoia de simplitate, nostalgia goliciunii, a lipsei de constrângeri, a contopirii cu planeta-mamă. Tăcerile lungi, bine alese, acordurile repetitive de jazz, filmarea live suprapusă peste proiecție nu fac decât să sporească stranietatea.
De la identitatea planetară coborâm la cea națională, interculturală, româno-maghiară, cu referiri la mitul „Mioriței” și cu un excelent exercițiu muzical al actorilor. Aceștia vocalizează în cor, în canon, în tot soiul de structuri ce augmentează tensiunea poveștii cu repere simbolice. Statusul este alarmant-depresiv în istoriile fondatoare ale copilăriei, cu Miorița care a devenit butaforie și cu gândăcelul strivit de mâna copilului din poezia Elenei Farago. În capul mesei unde este adunată familia maghiară, tatăl (Áron Dimény) își învață copiii – la limita constrângerii – să rostească corect „ă”-urile românești și să memoreze versurile triste. Gata să se împrospăteze în scena următoare, a dragostei, atmosfera recade în bizarerie în imaginea de sfârșit de lume sau de planetă, cu tona de peturi care, odată cu lumina, va inunda scena, și cu apariția unei ciuperci atomice corporalizate. Dincolo de magnetismul special al poeziei, spectacolul cucerește prin tușa suprarealistă, prin juxtapunerea de imagini incongruente, de lumină-întuneric, prin știința pauzelor și a tăcerilor, prin mișcare, prin performanța actorilor, prin flerul regizoarei de a coagula toate aceste instrumente în misterul care umple scena. Bine ai revenit, Poezie, în teatru! Sper să mai rămâi.
Marele B – un cabaret despre Burnout
O ușă din șiraguri sclipicioase pe care intră artiștii. O pianistă supersexy (Renata Burcă), cu perucă blondă, fustă mini și jartiere. Două fete și doi băieți, printre care un MC machiat cu sprâncene și mustăți de pisoiaș se mișcă apetisant. Muzica interpretată la pian este light. Așa și trebuie, doar suntem la cabaret. E drept că în fața publicului se desfășoară un glamour de teatru independent (producție Sound Reactor x ZUG) în care lipsesc corpul-ansamblu și desfășurarea impresionantă de forțe pe care o antrenează acesta în spectacolele de gen. În rest, toate ingredientele sunt prezente în „Marele B – un cabaret despre Burnout” de Maria Manolescu Borșa, regia Adonis Tanța: și muzica, și cupletele, și recitalurile, și poante din belșug, spre buna dispoziție a spectatorilor.
Dacă ceva nu corespunde întocmai genului, aceasta este tema abordată de autoare: epuizarea datorată muncii, tratată în scene distincte, în mediul corporatist, familial și medical. Greu de asociat un spectacol la care, prin firea lucrurilor, te duci să te distrezi, cu o temă al cărei referent te stoarce, chiar dacă subliminal. Dar „să ne dezbrăcăm de prejudecățile despre muncă”, așa cum ne sfătuiește un personaj, și să cultivăm empatia, „capacitatea de a te bucura liber, cu toată atenția, de nefericirea altora”. Textul este bine scris, cu subtilități pe care nu le-ai aștepta de la genul cabaretului, rimele sunt simpatice, poantele inspirate, iar artiștii, de cele mai multe ori, o încântare. Firește, cântăreții profesioniști strălucesc prin calitățile vocale, iar actorii prin prezența de scenă. Împreună fac farmecul spectacolului.
Pretextul este concursul anunțat de un MC haios foc (Adonis Tanța, absolvent de Conservator dedulcit în ale actoriei), al cărui premiu constă în bani pentru un an sabatic. Prima participantă este Corporatista Trista, angajata ajunsă la capătul puterilor, care face munca tuturor (Oana Hodade, întru totul credibilă în femeia zdrobită de oboseală, când epuizată, când revendicativă). Doar că șeful se pricepe să o manipuleze punct cu punct, aruncând în discuție un întreg evantai de teme trendy, ca echilibrul hormonal și maternitatea, dansul capabil să ne pună „în flow”, ba chiar și recomandarea unui „kundalini awakening”. Lucian Teodor Rus construiește un personaj ca argintul viu, a cărui versatilitate se întinde de la terapia prin rap la mindfulness, concluzia fiind că „moralitatea nu este neapărat ceva bun pentru evoluție”. Următoarea concurentă este Mama Deea Medeea, mamă cu trei perechi de gene, epuizată de eforturile de părinte (Cristina Tureanu impresionează prin calitățile vocale și distrează prin accentul ardelenesc speculat comic), iar ultimul este Doctorul fără de minți (Lucian Teodor Rus), care, la vederea unui corp gol, își spune: „la fel ca interiorul meu”.
Lipsea în teatrul românesc (nu și în cel maghiar din România, unde e foarte popular) cabaretul făcut de independenți. Spectacolul lui Adonis Tanța demonstrează că dacă există talent, chef de joc și joacă, plus un profesionist care știe să conducă ițele, lucrurile ies bine și unitar. În plus, mai aduc și hohote de râs.
Dia-Pozitiv
Un joc video. Evident, interactiv. Treci la nivelul următor numai dacă apeși pe butonul corect. Caută-l! Poate îl găsești pe ușa de la avion. Cel care te conduce la început este un jucător înfocat. Se filmează și vorbește în rețea. Fan Superman. Este natural, spontan și simpatic. Nu uită să ceară like, subscribe și share the page. Îi plac glumele și vizibilitatea. Cum le plac tuturor puștilor. Poate să fie cool, poate să fie haios, poate să se laude cu tatăl lui care îi ia tot ce vrea. Hm, dar asta nu e tocmai adevărat. De fapt, puștiului jucat de Vlad Nemeș îi lipsește mult tatăl plecat, de șapte ani, la muncă în străinătate. Ca, de altfel, tuturor personajelor din secvențele următoare ale „Dia-Pozitiv-ului”. Produs de VAR Cultural, „Dia-Pozitiv” este un proiect video inedit, co-finanțat de AFCN. Încadrat într-o platformă web, organizatorii îl definesc ca „labirint vizual și psihologic interactiv”. Textul scris de Vero Nica se bazează pe o documentare de două luni, care a presupus ateliere cu copiii în situația amintită, coordonate de actriță și de psihologul Magda Cernea. Regia aparține lui Jenniffer Corrales și Andu Dumitrescu. Într-o perspectivă blândă, lipsită de incriminare sau de patetism, „Dia-Pozitiv” vorbește despre trauma copiilor din familiile în care tatăl absentează. În ciuda absenței, personajele se ancorează, inconștient, în proiecția ocrotitoare a acestuia. Fete sau băieți, copiii recurg la aceleași mecanisme pentru a se proteja, pentru a-și îngropa cât mai adânc nevoia de părintele lipsă, în condițiile în care mamele și-au găsit noi parteneri. „M-am învățat să stau singură. Iubesc să stau singură. Încă un an. Altă adresă. Alt oraș. Încă un tată. O poză nouă”, va spune personajul interpretat de Vero Nica. La suprafață, copiii gestionează bine situația. Fiecare își găsește debușeul în ce poate, în realități imaginare, în povești cu păpuși sau cu roboți, menite să compenseze situația reală. Fiecare reacționează cu propriile instrumente de camuflare a realității. Subiacent, apar teme de actualitate, ca bullying-ul, abuzul sexual, consumismul sau problema mediului.
Trecerile între secvențele structurii performative conotează situația de du-te-vino din viața părinților prin imaginile filmate la aeroport, benzi, avioane, în interior și exterior, picioare de pasageri, accentuând lipsa stabilității. Fiecare copil se manifestă în spațiul propriu, cu detalii și culori diferite, fie căsuța de jucărie cu păpușelele ei, fie cărticelele de povești, fie ursuleți, fie mormanul de peștișori morți din cauza gunoaielor din apă, în scena interpretată de Ovidiu Ușvat.
În universul sensibil al celor mici, victime (și) ale educației care pedalează pe rușine și inhibiție, traumele se consolidează. „Am învățat să fiu indiferentă ca să nu sufăr”, va spune fetița interpretată de Anca Pitar. Dar concluzia este clară: „N-o să am copii. N-o să am soț. Decât dacă-l voi iubi”. Asemenea convingeri înrădăcinate în orizontul mental, pasibile să lase urme îndelungate, răsar din universul tipic al copilei, cu desene, cu animația inspirată a lui Andu Dumitrescu, și cu poveștile născocite.
Oricât de bine ar fi ascunse, traumele celor mici și vulnerabili nu pot decât să genereze anxietate și agresivitate. Într-o secvență care rupe ritmul, filmată într-o hală unde se aud mai multe voci, camera se învârte după mișcările coregrafului Arcadie Rusu, materializări ale neliniștii. „Urăsc violența. Urăsc frica. Urăsc boala. Urăsc moartea.” Fiecare tată promite că pleacă pentru scurt timp, dar absența se întinde pe ani. Fiecare dintre copii își exteriorizează dezamăgirea în maniera proprie. Cu mănuși roșii, fata interpretată de Vero Nica se antrenează la box după cursuri online. „Mă enervează că mi-e dor de el. Înainte să plece mi-a promis că vom pleca la vânătoare de curcubeie”.
În intenția echipei, conceptul online interactiv al proiectului „DIA-POZITIV” contribuie la împlinirea misiunii de a crea o punte de comunicare între copiii din țară și părinții plecați peste granițe. Cât de util poate fi un asemenea program au apreciat specialiștii care lucrează cu diferite cazuri în diaspora, la discuțiile pe zoom de după premieră. Proiectul este inovator, iar caracterul interactiv al jocului video va fi, cu siguranță, o atracție pentru cei mici.
- LINOTIP. Artă și antreprenoriat cultural - 4 decembrie 2022
- Teatrul și războiul din Ucraina - 21 noiembrie 2022
- „Trei surori” în plină „operaţiune militară specială” - 2 noiembrie 2022