Festivalurile de altădată
Până anul trecut, mai-iunie era perioada cea mai efervescentă pentru festivaluri. În diferite colțuri ale țării, se desfășurau și câte trei-patru deodată. Acum, în condiții de distanțare socială și de necesară protecție, lucrurile s-au schimbat sută la sută. Sunt puține festivalurile care au ales varianta online ca substitut pentru prezența vie. Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu a ținut să nu rateze nici ediția de pandemie, așa că s-a mutat cu arme și bagaje în online. Publicul a putut vedea gratuit o suită de montări semnate de importanți creatori ai lumii. De când cu accesul liber la spectacolele transferate în online, unii artiști se întreabă dacă faptul că publicul se obișnuiește să nu plătească nimic pentru actul cultural nu va antrena consecințe neplăcute atunci când vom reveni la condiții de normalitate. Până atunci, mai este, însă.
La rândul său, în perioada 24-26 iunie 2020, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț participă la Festivalul digital POSTWEST \\ guess where, organizat de Teatrul VOLKSBÜHNE din Berlin, alături de alte zece instituții de cultură din estul Europei. Festivalul explorează conceptele Est şi Vest în contextul dinamicilor politice şi sociale ale prezentului. Timp de trei zile se vor putea vedea online performance-uri live, conținut video la cerere, produse audio și discuții cu colaboratorii din proiect. Spectacolele investighează diviziunea dintre Est și Vest și stereotipurile pe care încă le generează. POSTWEST \\ guess where încearcă să reflecteze la diferitele poziționări istorice și culturale care modelează Europa actuală, la posibilitatea de a gândi și de a construi un viitor împreună. Și, mai ales, cum ar putea producătorii de teatru, chiar și în timpul unui blocaj global, să continue să creeze rețele și inițiative transculturale pe termen lung? Cele douăsprezece producții planificate și comisionate ale Festivalului, aflate în diferite stadii de pregătire, au fost înlocuite de contribuții digitale care reflectă natura rețelei internaționale dezvoltate în timpul întâlnirilor dintre parteneri. Teatrul Tineretului din Piatra Neamț participă cu eseul video „POSTWEST – something digital”, conceput de Gianina Cărbunariu. Compus din fragmente de idei, gânduri și reacții, colajul invită la reflecție asupra granițelor vizibile și invizibile, mai ales în acest moment de criză care remodelează imaginea pe care o avem față de ceea ce este astăzi Europa și ceea ce ar putea sau ar trebui să fie.
AR(t)EST la domiciliu și rezultatele sale
Un proiect interesant al ultimelor luni a fost AR(t)EST al Asociației V.A.R. Cultural, inițiat de actrița Vero Nica și de artistul vizual Andu Dumitrescu. Început în plină izolare, în 20 aprilie, și continuat până pe 20 iunie, proiectul a reunit 61 de oameni din zona culturală, artiști vizuali, curatori, oameni de teatru, cineaști, muzicieni, coregrafi, care au împărtășit câte o fotografie din perioada de recluziune, însoțită de un text. Toate au fost publicate pe FB și pe Instagram, în fiecare zi, la oră fixă. Mai târziu, când pericolul va fi trecut, contribuțiile vor fi reunite într-o expoziție offline. Dacă nu l-ați urmărit în timp real, încă o puteți face. Merită. Artiștii dedicați vizualului au reușit să aducă imagini spectaculoase chiar și din izolare. La rândul lor, textele, cumulate, formează o hartă a subiectivităților, de data aceasta, ne-interactive, din timpul pandemiei. Odată cu statul acasă în pijama, oamenii par să-și fi dat jos nu numai hainele de serviciu, ci și fețele sociale. Condamnați la izolare, s-au trezit și condamnați să reflecteze asupra lucrurilor esențiale. Un lux, dacă ne gândim la ritmul ultimilor ani. Până în 15 martie, fiecare dintre autori pusese energie și pasiune într-un proiect, în pregătirea sau în urmările sale: film, teatru, expoziție. Condițiile speciale ale pandemiei au adus o oarecare distanță și detașare, straniu amestecate cu aerul de intimitate din casa fiecăruia. Acasă, garda e jos. Viața se compune din amănunte care în exterior ar fi fost considerate irelevante. Dar suma rezultată din tonul personal, în care fiecare autor vine cu sintaxa lui, cu ritmul lui, cu preocupările și cu distracțiile lui configurează jurnalul colectivității în timp de pandemie. Onestitatea, autenticitatea, domesticul și pasiunea sunt puse într-o alăturare pentru care până acum n-am mai avut contextul necesar.
A început ca teatru și a sfârșit ca film de artă
Pandemia naște forme noi în teatrul românesc. Un proiect îndrăzneț, semnat de Andu Dumitrescu, Radu Nica și Vlaicu Golcea a propus Teatrul Maghiar de Stat din Cluj: „Pool (no water)” de Mark Ravenhil. Creatorii l-au denumit Performance. Teatru. Film. Textul fusese propus de regizorul Radu Nica încă de acum doi ani, dar, din cauza problemelor cu bugetul din stagiunea trecută, a fost amânat. Inițial, Radu Nica intenționase să monteze un spectacol de teatru fizic. Exact cum îl concepuse și dramaturgul britanic. Dar izolarea a obligat echipa să-l transfere într-un produs cinematografic. Ocazie cu care regizorul, scenograful Andu Dumitrescu și compozitorul Vlaicu Golcea au fost nevoiți să-și reinventeze modul de lucru și de comunicare. Care s-a rezumat exclusiv la Zoom. Creatorii spectacolului nu au mai ajuns să-i cunoască pe actori. Dacă conceptul asupra personajelor și mesajul au rămas același, teatrul fizic a virat complet înspre film.
Regizorul Radu Nica a resimțit lipsa comunicării în timp real cu actorii. Ca și schimbul specific de energii din cadrul repetițiilor, adică savoarea cu care se obișnuise în cele peste 40 de spectacole montate. În mod inedit, la acest experiment a repetat cu actorii doar unu-la-unu, ceea ce, după propria mărturisire, a îngreunat coordonarea ritmului. Pentru că, tehnic, nu se putea filma în direct pe Zoom, Andu Dumitrescu și Radu Nica au convenit să facă story-boardul, să stabilească cu actorii intențiile, ritmul, cadrul și unghiul de filmare, apoi să-i lase să se filmeze singuri. Așa „au devenit propriii lor operatori”, după spusele directorului teatrului, Tompa Gábor. În condiții neprofesioniste de filmare, cinci feluri diferite de telefon, cinci feluri diferite de lumină, s-au văzut nevoiți să tragă și câte 15 duble. Noul context a schimbat cu totul modul de lucru și unele detalii merită consemnate măcar de dragul istoriei. Una dintre actrițe a fost nevoită să-și filmeze secvențele la cinci dimineața, ca să nu-și deranjeze copiii la lecții. Scenele ei au ieșit, de aceea, mai tăcute. Temele de improvizație gândite inițial de regizor pentru repetiții au fost abandonate, pentru a pleca, de data aceasta, de la imagini sau acțiuni. În lipsa interacțiunii, textul lui Mark Ravenhill, cu replici încrucișate într-un ritm demențial, s-a transformat, volens-nolens, într-o succesiune de monologuri. Artistul vizual Andu Dumitrescu a explicat la conferința de presă ținută, bineînțeles, pe Zoom, că, datorită izolării artiștilor, fiecare cotlonit „în celula lui” acum, dar și în general, fiecare scenă avea să devină un performance în sine.
Din teatru, așa cum îl știm, a rămas tema dezvoltată de dramaturgul britanic, care îl preocupă pe Radu Nica în ultima perioadă: condiția artei în vremurile noastre și relația dintre artă și artist. Cât mai este artă și cât este comerț? Cât e talent și cât e exhibiționism? Cât e inspirație autentică și cât oportunism? Specularea tragediilor fizice prin care trec prietenii, cum sunt cancerul sau SIDA, poate fi considerată artă? Cum trăiesc cei care „și-au petrecut toată viața în căutarea frumuseții”? În mai multe interviuri, Mark Ravenhill declara că „Pool (no water)” este o piesă despre invidie. Dacă la 20 de ani toți suntem egali, ne simțim parte din aceeași gașcă, explica el, mai târziu, existența se va dovedi mai blândă cu unii și mai pusă pe hinghereală cu alții. Piscina din titlu devine obiectul de referință al succesului obținut de una dintre artistele grupului, asupra căreia se revarsă invidia colegilor.
„Mai ții minte când totul avea sens?”, întreabă, la un moment dat, unul dintre ei, stând pe marginea băii. Ca ieri erau artiști-puști. Umblau în gașcă. Își puneau pe tavă corpurile elastice te miri când și unde. Totdeauna cu nonșalanță. Cultura corpului făcea legea în artele vizuale. Iar spațiul se închega în funcție de trupurile lor despuiate. Lumina prindea alte străluciri pe pielea tânără exhibată împreună în performance-uri. Artă. Sex, tras în venă și boemie. Doar că din gașca de cinci una singură avea să fie cu noroc. Doar ea vinde bine, în galerii de lux. Ceilalți au rămas trupa care expune în grup, în mansardele din „cartierele boeme”. În restul timpului, își exersează umanismul lucrând cu comunitățile defavorizate. La rândul lor, mai trag câte o doză. Acum au cam 35 de ani. Corpurile, instrumentul lor principal de lucru, și-au pierdut frumusețea dinainte. Nu și-l mai exhibă cu aceeași nonșalanță. Singura care a avut șansă îi invită în casa ei luxoasă. Se aruncă în piscina din care apa fusese scursă fără ca ea să știe. Colaps! Măcelărit, trupul său devine material de studiu și de artă pentru prietenii care o asistă zi de zi la spital. Vor fi vindecători și șacali în același timp. Nu-i vorbă că și ea făcuse artă, „piese vânate de marii colecționari ai lumii”, din sângele și prezervativele unui prieten mort de SIDA.
„Sunt atât de fericită că s-a terminat cu arta și suntem din nou oameni”, spune una dintre artiste, când episodul de ură colectivă se va sfârși. Personajele trec onest, cu o rapiditate uimitoare, de la ură și invidie la iubire și generozitate. Din câini devin umaniști și viceversa fără să-și piardă sinceritatea în niciunul dintre momente. Mai mult, după (încă) un episod dramatic din viață, vor concluziona că „Arta lor nu înseamnă nimic”, că „Arta nu face doi bani” sau că „Arta nu poate face nimic în fața morții”. Teatrul-film se încheie cu un monolog din off rostit în engleză de Andu Dumitrescu, cu voce intimă, egală.
Așa cum sublinia directorul teatrului, Tompa Gábor, spectacolul s-a transformat într-un hibrid de teatru și film. Un obiect de artă interdisciplinar pe care publicul îl vede în fața ecranelor. De fapt, un film de artă pentru care contribuția artistului vizual Andu Dumitrescu a fost esențială. În condițiile speciale ale izolării, el a selectat din casele actorilor, urmărite pe Zoom, câte un colț sau un detaliu de la fața locului pentru a-l folosi în cadru. Din ambientul civil a amenajat ad-hoc platoul de filmare. Obiecte banale, oglindă, baie, un capsator, s-au încărcat de expresivitate. Chiar și pisicuțele de prin casă au avut aportul lor la interpretare. Recuzita și retorica teatrului actorii le-au înlocuit cu un aer de intimitate și cu forța prim-planului. Senzația de imersiune a spectatorului în universul lor devine astfel mai puternică. Iar puterea de expresie a interpreților sporește curiozitatea spectatorului de la secvență la secvență. Și, deși fiecare dintre ei s-a filmat acasă, experimentul se bucură de o adevărată luxurianță de încadraturi și de efecte video. „Pool (no water)” rămâne una dintre cele mai bogate opere ale lui Andu Dumitrescu, un experiment potrivit pentru ca temperamentul său artistic să se desfășoare.
Plecând de la mijloace simple, artistul vizual ajunge să facă adevărate compoziții în cadru. Folosește o multitudine de tehnici pentru ca imaginea să capteze ochiul. Virează blocurile din spatele ferestrei în culoare (unul dintre multele efecte cromatice), suprapune o antenă TV plină de păsărele peste interiorul camerei, blurează imaginea, folosește în fel și chip registrul luminii, de la cea albă la clar-obscur. Nu ocolește nici animația, nici machiajele spectaculoase, nici efectele de videoclip, ca în scena piscinei, cu personajele supraimpresionate peste fundal. Deformează fețele sau se folosește de elementul-surpriză, ca meduza de pe plajă, apărută din senin după atâtea interioare. Multe imagini sunt de-a dreptul spectaculoase, ca acel cadru în care din marginile canapelei unde stă actorul curge o pădure, cea din secvența viitoare, sau ca aceea cu o compoziție stranie de personaj–oglindă–capsator. Sau coridorul supraimpresionat peste o mână animată care smulge cu penseta oasele de pește. Sau imaginea ce se compune din spirale și culori în momentul în care fata povestește cum se droghează. Mai mult, deși actorii sunt în case diferite, Andu Dumitrescu reușește performanța de a monta plan-contra-plan și de a face racordul cu o banană pe care personajele o trec de la unul la altul. Deși eteroclite, imaginile se unifică prin sunetul lui Vlaicu Golcea.
Iată cum pandemia a adus unul dintre cele mai reușite experimente în teatru.
Producția Teatrului Maghiar de Stat din Cluj este disponibilă online, pe site-ul www.eventim.ro, până pe 10 iulie 2020.
Trailer: https://www.huntheater.ro/ro/spectacol/503/pool-no-water/
- LINOTIP. Artă și antreprenoriat cultural - 4 decembrie 2022
- Teatrul și războiul din Ucraina - 21 noiembrie 2022
- „Trei surori” în plină „operaţiune militară specială” - 2 noiembrie 2022