Inventivi cum sunt, mulți artiști s-au mutat în online. S-au filmat și au ieșit așa în fața publicului. Desigur, aceasta a fost o soluție de avarie ca să mai descrețească fruntea spectatorilor de anxietăți, iar lor să le ofere un suport pe care să se exprime. Drept este că sperăm că tipul acesta de comunicare spontană, fără mare pregătire și fără concept migălos, nu va înlocui spectacolele și filmele elaborate la care se lucrează mult, bine și, mai ales, împreună.
Un matinal TV din 2033
Au fost, însă, și „producții” scrise, repetate și făcute special pentru online, ca „Un matinal TV din 2033”, scenariu și regie Theo Herghelegiu, cunoscută pentru darul de a scoate comic din aproape orice. De data aceasta, din clișeele talk show-urilor de televiziune. Matinalul în jurul căruia se construiește totul se cheamă, nici mai mult, nici mai puțin decât… „România se spală pe mâini”. Actorii au repetat pe zoom, iar difuzarea celor două premiere ale „comediei distopice”, după cum au prezentat-o inițiatorii, au folosit aceeași platformă. Cinci actori în chip de moderatori sau reporteri la un matinal își fac meseria din propria casă: fie din baie, fie din bucătărie, fie din living. Fiecare cu ifosele proprii și cu propria spoială de cultură de care face caz, în ritmul vioi și inconsistent al talk show-urilor obișnuite să sară de la un subiect la altul. Pentru oamenii de televiziune, coerența sau aprofundarea temei nu fac nici cât o ceapă degerată, iar Theo Herghelegiu pedalează bine pe acest aspect. Regizoarea lucrează pe tipologie oferind personajelor tușe distincte: tipa care se vrea sexy, tipa emoționată și agitată, tipa aferată, cu aere de intelectuală atotștiutoare, bărbații nonșalanți și siguri pe sine, cu ani de televiziune în spate. Izolarea și lucrul de la distanță îi obligă pe interpreți să se bazeze pe ce-au câștigat în experiența de până acum. În fața noilor mijloace, unii sunt extrem de naturali, alții, în anumite momente, supralicitează efectele. Locul la „Un matinal TV din 2033” poate fi rezervat contra cost la teatrulacinema.ro. Plătești cu cardul și „te bucuri 24 de ore cu întreaga familie”. (Trailer: https://vimeo.com/421091295)
În vitrină la MARe
De la „România se spală pe mâini” la mănuși și mască, accesoriile zilei pentru orice costum, și-au făcut simțită prezența și în performance-ul coregrafilor Andreea Belu și Cosmin Manolescu. Ei înăuntru, publicul afară, în fața geamurilor de la MARe/Muzeul de Artă Recentă, cel mai nou muzeu de artă din București și, la ora actuală, singurul muzeu privat de artă din România. Aflați într-o rezidență la MARe, cei doi coregrafi s-au adaptat la marotele momentului, izolare și distanțare socială. La sfârșitul fiecărei zile, au ieșit în „vitrina” muzeului pentru a-și prezenta rezultatele studiului. Improvizația, lipsa cusăturilor definitive dintr-un produs artistic finit, prospețimea specifică performance-ului au însemnat o gură de aer, adică de artă, într-un oraș, de fapt, într-o lume în care toate spațiile ce intermediau întâlnirea publicului cu arta au fost ferecate. O situație la care nimeni nu s-ar fi gândit vreodată. Volens-nolens, cum privitorii de pe stradă, de toate vârstele, de la seniori până la categoria cea mai fragedă, se oglindesc în vitrină, intră și ei în performance, punctând în dialogul interactiv al artiștilor cu publicul. Cei doi încep prin a-și simți corpul, cu gesturi mici, oarecum în letargie, oarecum cu dorința de a-și prezerva intimitatea. Mișcările lente asigură tranziția către compoziții statuare, perturbând sau accentuând fluctuațiile în echilibrul delicat al celor două identități aflate în izolare. Există momente și momente: unele când ești suprasaturat de spectacole și evenimente culturale și acesta, cu totul neașteptat, caracterizat de un pustiu artistic. Inițiativa MARe de a reveni în fața publicului uscat de izolare cu un fragment de artă vie nu putea să-și găsească o perioadă mai bună.
Exeunt
„Exeunt” este o didascalie care indică ieșirea din scenă a tuturor sau a unui grup de interpreți. În spectacolul omonim, produs pentru mediul virtual de Reactor de Creație și Experiment, indicația trimite la ieșirea din perioada de izolare și de adâncire în sine și la reintrarea în viața socială. Te scuturi de tine, de intimitatea liniștitoare cu propriul corp și cu propriile gânduri. Te scuturi de cercurile în care s-a rotit mintea ta timp de două luni („Te-ai vârât în cutia perfectă a singurătății tale”, va spune un personaj), de introspecție și de retrospecție, de reverii, de fantasme, de frânturi mentale recurente, pentru a reveni la legăturile cu ceilalți. La existența interconectată. Pierzi sentimentul de familiaritate blândă cu lumea care este numai a ta, pentru a redescoperi exteriorul și energia pe care ți-o dă interacțiunea. Ca un fel de mică nouă naștere în care sesizezi totul cu ochii spălați de vechea rutină. Lumea este mai proaspătă după perioada de izolare. Doar tu ești, poate, un pic mai confuz după răgazul în care stereotipiile comportamentale ți-au fost abolite.
După izolare, Reactorul de Creație și Experiment se poate lăuda cu un experiment foarte reușit, „Exeunt”, pe textele scrise de Lavinia Braniște, în regia lui Bobi Pricop, spectacol produs în cadrul programului cultural „Postuman. Abordări performative”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Într-un hibrid fericit de teatru-film, vocile au fost înregistrate, dar imaginile și mixarea lor se face în timp real.
Aerul de intimitate din proza Laviniei Braniște, doza sa de adevăr, tonul firesc care absoarbe cititorul/ spectatorul și îl scufundă pas cu pas în experiența subiectivității se regăsesc în fiecare dintre monologurile interioare, intersectate, ale celor șase instanțe. Personajele se adâncesc în retrospecție, ca angoasa celui mic, gelos pe fratele lui, care, copil fiind, simțea că îi lipsesc crăpăturile, fantele, spațiile mici unde să se ascundă. Sau ca povestea relației dintre una dintre fete și bunica sa, consumate în puține cuvinte, dar imposibil de uitat („Mi-e dor de ea de înnebunesc”), oricât timp s-ar scurge de la moartea ei. Micile detalii, ca asemănarea degetului mare de la picior cu cel al bunicii, din intervenția Luciei Mărneanu (spusă cu atâta firesc al interiorității), sau ca frântura de memorie epidermică („Avea pielea moale. Bătrână, dar moale”), cresc exponențial gradul de adevăr rupt din realitatea unei minți. Mai mult, ritmul, tonul intim al interpreților, ca și când fiecare ar vorbi pentru sine, combinarea efectelor video și mai ales muzica lui Eduard Gabia, cu aceeași intensitate și același tempo în care te pierzi, fac ca publicul să nu reziste impulsului de a se scufunda în universul personajelor.
Un leitmotiv video face trecerea de la un monolog la altul: o cameră cu obiecte de mobilier, pat, canapea, dulap cu sertare, toate roz, parte din dulceața intimității. În interiorul acesteia tronează, supradimensionate, o mână și o periuță de dinți animate. Mâna mută cu lentoare obiectele din cameră. În claustrare, percepțiile se schimbă, iar ordinul de mărimi se distorsionează nefiresc, ca atunci când unul dintre personaje își va băga capul în mărime naturală în odaia de dimensiuni reduse. Rotația lentă a fețelor sau a corpurilor, cu atmosferă subacvatică (video Dan Basu), accentuează și ea pierderea contactului cu suprafețele distincte, cu limitele și încadrările pe care le oferă rațiunea. Același efect, neverosimil pentru percepția din realitate, îl vor avea și virajele cromatice, de videoclip, din hainele personajelor sau din ochii lor.
Odată cu „exeunt” (ieșirea din izolare și revenirea la realitatea socială), filmările exterioare vor prelua perspectiva subiectivă, respectând cronologia spațiilor înregistrate de retină: parcare, blocuri, bordură, cadre compuse din două imagini, una statică (blocurile) și una dinamică (mașina în care se află personajul). În sfârșit, finalul se consumă în întâlnirea cu colegii, toți cu măști, toți gata de selfie-uri, în curtea Reactorului. Apoi, un ecran splitat în cele șase portrete ale lor.
Până la partea aceasta de final, poate puțin prea lungă, producția are atâtea mijloace care ajută la imersiunea în intimitatea lor încât spectatorul alunecă, pierzând pe nesimțite ancorele distanțării lucide. Tipul acesta de imersiune este unul dintre marile atuuri ale regizorului Bobi Pricop. Pur și simplu îi iese, ori de câte ori recurge la el. Și – lucru remarcabil – o face, de fiecare dată, cu alte mijloace.
- Tendința veșnic tânără este cea a actualizării marilor clasici - 18 februarie 2025
- LINOTIP. Artă și antreprenoriat cultural - 4 decembrie 2022
- Teatrul și războiul din Ucraina - 21 noiembrie 2022