Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Scriitorul Liviu G. Stan: „Două bătrânele dezbăteau în metrou care ar fi cea mai bună metodă de asasinare a lui Putin”

Scriitorul Liviu G. Stan: „Două bătrânele dezbăteau în metrou care ar fi cea mai bună metodă de asasinare a lui Putin”

„Relațiile mele sociale sunt microscopice, dar asta pentru că, de felul meu, sunt un pic mai singuratic”

Cum este Bucureștiul pentru tine? Cum îl vezi și cum îl simți? La un moment dat, în „Salamandre”, spui despre el că este un oraș construit doar pentru a comprima în el o singurătate. Ceva mai încolo, orașul în cauză capătă o altă imagine: „an de an, provincia varsă în București mii și mii de persoane, într-un exod hămesit de salarii medii”. Adică vin oamenii ăia în oraș, mii și mii, și apoi fiecare e singur? Cu salariul lui mediu? Sau cum? Tu ce fel de relație ai cu Bucureștiul? Și care ar fi momentele grele și momentele bune ale acestei relații?

Nu-s opiniile mele acelea, nu eu vorbesc despre singurătate și salarii medii, ci personajul meu Sebastian. În acele înregistrări audio cu care hărțuia femeile; și care erau rodul unei sensibilități paranoice.

Relația mea cu Bucureștiul? A fost mereu ușor complicată. Până în 2014, am locuit aici cu pauze. Mă asfixia și trebuia să plec. Iar fiecare întoarcere mi-a dezvăluit un București modificat. Bucureștiul studenției mele (2006-2009), de pildă, nu mai are aproape nimic de-a face cu Bucureștiul din 2022. Dar așa sunt în general capitalele, așa-i tonusul metropolitan, un accelerator de metamorfoze. Între timp, odată cu înaintarea în vârstă, mi s-au potolit diverse angoase mai mult sau mai puțin infantile legate de acest oraș. În primii mei ani în București, aveam constant un sentiment de „asfixiere stradală”.

Obișnuit cu planificarea urbană „aerată” a Brăilei, care este dependentă logic, la nivelul străzilor, de spațiul deschis al Dunării și structurată în evantai pe terasamente și vaduri, suportam cu greu claustrarea labirintică a Capitalei, senzația asta permanentă de oraș neterminat și care se extinde la nesfârșit, monstruos, într-o câmpie alandala. Nu erau chiar niște percepții exagerate, fiindcă harta urbană a Bucureștiului este la origine compusă din cârpeli „ready-made” decupate din Paris. Iar planificarea urbană a Parisului a fost importată din modelele testate mai întâi de colonialiștii francezi în Maroc și Indochina, pe pattern-urile geografice de acolo. De pildă, Casablanca este oraș costier, iar elemente din planificarea urbană costieră (concepută de arhitectul francez Henri Prost) au fost trântite cu lopata în Paris, din care și românii este posibil să fi „altoit” câte ceva prin București. Deci, intri pe-o străduță bizar articulată de pe Națiunile Unite fără să ai habar că strămoșul ei este un maț de uliță marocană.

De asemenea, absența unei întinderi mari de apă (Dunărea) nu-mi putea fi compensată de acest canal fetid (Dâmbovița) care duce spre nicăieri. Multă vreme, ori de câte ori ajungeam pe-o stradă sau o șosea în pantă, dacă se întâmpla să fiu furat de vreun gând, mă trezeam ferm convins că o luasem agale spre Căpitania Portului.

De fapt, în București vedem un produs spectaculos de nomadologie (așa cum este ea formulată de Deleuze și Guattari). O logică spațială prin excelență nomadă tronează aici. Spațialitatea nomadă nu suportă reglementarea, supracodificarea spațiilor sau teritoriilor, crearea unui spațiu urban statal axat pe viteza bunurilor, serviciilor, mobilității și managementul vieții sociale, adică o planificare a-topografică de tip „Eurocoridor”, ci spațiile „de-teritorializate” (în raport cu controlul urbanistic al Statului), caracterizate prin mișcări aleatorii și prin improvizații.

Trăiești vreo formă de comuniune cu cei cu care te afli, la un moment dat, în metrou, în tramvai? Cum ai trasa harta prezenței tale în București? Ce îți rămâne în minte, la finalul zilei? De exemplu, care ar fi cea mai recentă scenă văzută și memorată și al cărui personaj central este un locuitor al acestui oraș?

Relațiile mele sociale sunt microscopice, dar asta pentru că, de felul meu, sunt un pic mai singuratic. Cât privește lumile insulare din tramvaie și metrouri, e dificil să fii în comuniune cu oamenii din mijloacele de transport, deoarece transportul public – nu doar la noi se întâmplă asta – este un ring, un canal colector al frustrărilor cetățenești de peste zi. Stăm închiși în oboseala jobului ca-n niște iceberguri, mai nou conectați la perfuziile escapiste ale Netflix-ului. Ca să nu mai pomenesc faptul că toate problemele de infrastructură ale orașului se resimt în autobuze ca pe foaia de seismograf. Însă, totodată, transportul public e un dozator de povești, îți antrenează mușchiul epic.

Cea mai recentă scenă memorabilă? Chiar acum câteva zile: două bătrânele dezbăteau în metrou care ar fi cea mai bună metodă de asasinare a lui Vladimir Putin.

„Am învățat și eu ceva din viață: faptul că viața oferă întâietate imprevizibilului”

Ce li se întâmplă personajelor tale și de ce? În „Salamandre”, să zicem. O perioadă de timp, ca cititor, rămâi alături de ele, le consideri oameni perfect normali, asemeni ție. Îți spui chiar că, uite, și tu gândești asta sau și ție ți se întâmplă asta. Apoi, încet-încet, ele se extrag de acolo, din normalitate și familiar, se duc undeva, într-un bizar neliniștitor. În primul rând, tu cum ai numi mai bine acest „bizar”? Și, în al doilea rând, te-ai gândit că despărțirea asta ar putea fi frustrantă pentru cititor? Sau chiar ai programat un astfel de efect?

Personajele din „Salamandre” experimentează diverse patologii. Antonie face din traficul de organe un show fenomenologic despre putere; Ida înglobează ceva din sadismul obiectivizant al artei contemporane; Sebastian, care este un soi de psihopat descins din teoriile lui Peter Sloterdijk, colcăie prin umorile de surveillance ale societății; iar Elena are niște probleme de „dualitate” la cap.

Sunt conștient că saltul spre acel „bizar neliniștitor” poate fi frustrant pentru cititor, dar ăsta e un preț pe care mi l-am asumat. Am învățat și eu ceva din viață: faptul că viața oferă întâietate imprevizibilului, rupturilor nebunești de ritm. Iar eu am vrut să plantez în personajele mele câte-un bob din acest imprevizibil. Ceea ce le evidențiază însă constant bizareria este o chestiune de tehnică literară. Am folosit un mecanism uzitat de prozatori precum Martin Walser sau Rui Zink, care face parte oarecum din recuzita postmodernismului, cu rădăcini însă în formalismul rus și pe care o întâlnim într-o formă incipientă la Robert Musil. Mă refer la tehnica de-familiarizării. Simplu spus: iei lucruri familiare și le combini descriptiv sau situațional până când încep să pară semi-bizare, semi-catatonice, niște cacofonii senzoriale, păstrându-și însă intact caracterul realist. Tehnica asta a făcut casă bună și cu British New Wave-ul SF al anilor 1970-1980, precum și cu gruparea Grazer Autorinnen Autorenversammlung (Ernst Jandl, Friederike Mayrocker, Peter Rosei, Peter Handke etc.).

„Sunt un cinefil înrăit, dar nu regia s-a lipit de mine, ci scrisul”

Ești scriitor într-o cultură din ce în ce mai puțin literaturo-centristă. Ești ok cu asta? Succesul, așa… lichid, …volatil, îți este suficient? Care ar fi o definiție a succesului la care ai adera mai degrabă?

Secolul XIX nu-l mai putem aduce înapoi. Slavă Domnului! De fapt, doar în privința literaturii nu-l mai putem resuscita, căci în ce privește relațiile internaționale, iată, Frankenstein zburdă prin stepa ucraineană, îl vedem pe dementul Vladimir Putin într-o cavalcadă militaristă ruptă din perioada de apogeu a imperiilor pre-industriale.

O definiție a succesului la care aș adera? Nu știu ce să răspund. Aș putea spune că am avut un noroc chior. Grație unui concurs de împrejurări, am fost conștient încă de la început, de când m-am apucat de scris, că nu trebuie să-mi fac iluzii și să nu-mi leg mintea și inima de ceva atât de alunecos și sulfuros precum succesul. Mai ales că acum știm cum se creează aura unui roman de succes, știm ce șmecherii (firești) de marketing și de monopol se află în spate, știm ce site-uri și bloguri și vloguri și critici și „gherile” Goodreads slujesc o editură sau alta. Ș.a.m.d.

Literatura e un stil de viață, o identitate, o identitate epuizantă (și-n unele cazuri dătătoare de singurătate). Desigur, e plăcut să-ți fie gâdilată vanitatea, scriitorii sunt funcționari ai slavei deșarte, dar nu ăsta trebuie să fie scopul literaturii. În cazul meu, literatura a fost singurul înveliș potrivit al imaginației mele. Sunt un cinefil înrăit, dar nu regia s-a lipit de mine, ci scrisul. Am fost pasionat de baschet, mâncam NBA pe pâine, dar nu baschetul s-a lipit de mine, ci scrisul.

„Mi se pare că asistăm și la o renaștere a atracției față de poveste”

Spune-mi trei lucruri despre literatura care se scrie acum în România. De fapt, aș vrea să faci asta referindu-te, dacă se poate, la trei autori, la trei cărți. Mă rog, nu „trei” e important, ci „acum”.

Proza românească a început să se scuture de fixația pentru neorealism și autoficțional (care au fost întreținute și de anumite monopoluri editoriale), diversificându-se din ce în ce mai mult tematic și oferind o atenție sporită armoniei structură-stil. Începem să spunem pas exuberanței talmeș-balmeșului postmodern, excesului de stil indirect liber, folosirii înverșunate a elementelor satirice pe post de lupă sociologică și intruziunilor fantasticului doar de dragul atmosferei. Poate pentru că segmentul prozastic 30-50 de ani – cu unii scriitori „ieșiți la atac” în primii ani de râvnă iconoclastă a douămiismului – a ajuns acum la un nivel consolidat de maturitate scriitoricească.

Mi se pare că asistăm și la o renaștere a atracției față de poveste, îi redescoperim enzimele ancestrale. Și parcă manevrăm un pic mai bine în tehnica narativă suspansul de tip policier și fantezia distopică. De asemenea, senzația mea este că avem o proză cu un limbaj vizual mult mai bun decât în urmă cu douăzeci de ani. Asta și datorită schimbărilor cognitive aduse de revoluția digitală. Sculele de editare video din app-urile Google Play sau formatul comunicațional foto-video al Instagram-ului ori structurarea tramei în serialele cu care ne îndopăm – au și astea un cuvânt de spus în instinctele „cinemascopice” ale scriitorului.

Luați de pildă colecția Biblioteca de Proză Contemporană a Ed. Litera, coordonată de Doina Ruști. Și n-o spun din rațiuni de partizanat, pentru că „Salamandre” a apărut în această colecție, ci pentru că este o dovadă vie, chiar sub aspectul ștafetelor intergeneraționale, a acestor transformări prin care trece proza românească contemporană și pe care le putem vedea cuantificate în romanele unor scriitori tineri precum Radu Găvan, Mihail Victus, Ligia Pârvulescu ori Alexandru Lamba sau în ale unor nume consacrate – Doina Ruști, Radul Aldulescu ori Dan Stanca.

Interviu realizat de Carmen Corbu

Etichete:

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.