„O călătorie intensă și cu un final neașteptat, care iese din registrul distopic…”

Tocmai ai câștigat premiul „Primul Roman”, oferit de Editura Litera, pentru „Translucid”. Cum a fost când ai primit vestea?

Vestea am primit-o într-o după-amiază, îmi aduc aminte și acum momentul și, mai ales, trăirea. Nu mă așteptam să primesc premiul, mai ales că aflasem deja că fuseseră înscrise peste 100 de manuscrise în concurs, dintre care fuseseră selectate 70. Vestea a fost o mare surpriză și în același timp o mare bucurie, pe care am împărtășit-o în primul rând cu mama, eram cu ea în acel moment și ne-am bucurat împreună, apoi, desigur, cu prietenii apropiați, de suflet. Mama s-a bucurat foarte mult de acest premiu, îmi tot spunea că nu se poate concentra la altceva în afara gândului că am câștigat. A fost foarte fericită multă vreme după aflarea veștii. Faptul că am văzut-o așa m-a bucurat și mai mult, parcă aș fi primit două premii în același timp, a fost minunat.

Poți spune câteva cuvinte despre tine pentru cei care nu te cunosc personal?

Pentru mine scrisul este o formă de actorie. Intru în pielea unui personaj (care e alcătuit din acel amalgam de personaje lecturate, vizionate despre care vorbeam mai devreme) și scriu din acea perspectivă, cu acea psihologie. Exact ca un actor care interpretează un rol și care trebuie să se identifice cu personajul pentru a putea să joace bine rolul respectiv. Cred că un scriitor e asemănător unui actor, pe scenă chiar devine altcineva, devine personajul respectiv. Iar când spectacolul s-a terminat, se demachiază, intră în hainele lui obișnuite și experimentează în mod direct realitatea imediată – rudele, prietenii, întâmplările lui, nu ale personajului pe care tocmai l-a interpretat. Pentru că un scriitor este și el un om obișnuit. Îmi vin acum în minte niște vorbe ale lui David Lynch, care merg cam pe aceeași linie. Lynch spunea undeva că nu e necesar ca un regizor de film (la fel ca și un scriitor, aș adăuga eu) să sufere pentru a putea prezenta în mod credibil suferința. Ci trebuie doar s-o înțeleagă. Că nu e nevoie să mori pentru a putea să filmezi (sau să scrii) scena unui omor. Nu pot decât să fiu de acord.

Dacă ai vrea să îi expui cuiva subiectul romanului, fără a-i compromite în vreun fel lectura, cum ai face-o?

Aș spune că este vorba de un roman în care în mod sigur ar recunoaște lucruri din realitatea imediată, deși acțiunea se petrece la câțiva ani după perioada Covid. O studentă care are o aventură de o noapte în Regie, urmată de un avort. De aici, lucrurile însă merg pe o altă direcție decât cea obișnuită, această traumă se extinde și ajunge să contamineze întreg universul. Se trece într-o distopie. Și cu toate astea sunt lucruri recognoscibile, deși registrul este fantastic. Romanul ajunge să atingă multe subiecte de actualitate. Și cred că orice gen de cititor poate găsi în el elemente, fapte, gânduri sau stări cu care să se identifice, cu care să rezoneze. La baza întregii cărți stă ideea de creație, de creator, e o poveste în care arta este o valoare supremă, mai presus de bine și de rău, de urâțenie și frumusețe. Pentru că, în ciuda ororilor lumii, arta și frumusețea sunt valori absolute, perene și spre care se îndreaptă gândul oricărui om în cele mai grele sau în cele mai frumoase momente ale vieții. Romanul este o călătorie pe multe planuri, cu multe sensuri. O călătorie intensă și cu un final neașteptat, care iese din registrul distopic și… Aș lăsa aici curiozitatea cititorului să-l îndemne spre lectură, o lectură, sper, cât mai plăcută.

 

„Am lucrat la manuscrisul Translucidului până în ultimul moment și chiar și atunci mi-a fost greu să mă opresc”

 

Când ai decis să îți încerci mâna și cu un roman?

Dintotdeauna am scris poezie, iar romanul a apărut dintr-o acumulare de experiențe poetice și muzicale. A început să se dezvolte organic, natural, în urma unei scrieri poetice din care a apărut un personaj. În scurt timp, am simțit nevoia dezvoltării acestui personaj. Precum și nevoia de a-l face să interacționeze cu alte personaje. A apărut firul epic. Și, destul de repede după aceea, romanul a devenit un proiect pe care m-am angajat să-l scriu și să ajung cu el la final. Au existat și pauze în scrierea lui, în primul rând pentru că am scris în paralel și poezie. Practic, scrierea romanului a alternat cu scrierea de poezie. Tot procesul a durat câțiva ani buni și am adus constant modificări manuscrisului. Chiar și după ce l-am finalizat.

Cum și când preferi să scrii? E o activitate relaxantă, de duminică după-amiaza, sau o întreprindere laborioasă, care îți acaparează existența pentru intervale lungi, cu scris, citit, rescris, citit, corectat, ș.a.m.d.?

Prefer să scriu seara, noaptea atunci când se poate. Dar pot să scriu în orice moment în care găsesc liniște. În ceea ce mă privește, liniștea e esențială pentru scris, atât cea interioară, cât și cea exterioară. În exterior trebuie să fie cea mai profundă liniște, fără niciun sunet în afară de cele ale naturii, acelea chiar îmi priesc. Și de foarte multe ori scriu în aer liber. Scrisul pentru mine înseamnă și relaxare, dar și o întreprindere laborioasă, care, atunci când o realizez, mă absoarbe complet. Scriu dintr-o stare de liniște, de bucurie. E o activitate care-mi place foarte mult, dar este și multă muncă. Scriu, citesc, corectez, recitesc, tai fragmente, reformulez, sunt multe de făcut. Dar mereu le fac pe toate cu bucurie, pur și simplu intru cu totul în acea lume a cuvintelor gândite și scrise, a întorsăturilor de frază, a acțiunii și a personajelor. Am lucrat la manuscrisul „Translucidului” până în ultimul moment și chiar și atunci mi-a fost greu să mă opresc. Dar știu că la un moment dat trebuie să pun punct lucrului și să las cartea să-și înceapă drumul propriu, spre cititori.

Ai vrut să scrii un roman pentru că simțeai că ai nevoie de o nouă provocare, pe care poezia nu o mai oferea?

Am ajuns să scriu un roman tocmai datorită poeziei, lucrurile au pornit natural de la poezie și nici nu cred că se putea altfel. Nu a fost un plan pus la punct în sensul de a scrie un roman, s-a întâmplat natural, iar poezia este inclusă în roman. Fără poezie „Translucid” nu ar fi existat. Percep viața într-un mod poetic, așa sunt eu, poezia face parte din mine. Și nu va dispărea deci niciodată din ceea ce scriu. Poezia are o bogăție care s-a revărsat și în roman, ea se regăsește acolo. Nu a fost vorba despre căutarea unei noi provocări, ci despre o comuniune naturală, organică, între poezie și proză, o armonie. Fără poezie, la mine cel puțin, nu se poate. Am scris separat poezii inclusiv în perioada în care scriam la „Translucid”.

A existat o idee întâi, care și-a impus forma de manifestare ca roman, sau a venit întâi forma și pe urmă ideile au umplut fluid noul recipient?

A existat o scriere poetică, ce a pornit de la poeziile poetului american Billy Collins. De altfel, Billy Collins a și inspirat existența unui personaj, un poet imaginar din roman. Firul epic a apărut natural, ideile la fel. Știam despre ce anume vreau să scriu. Și anume despre viață, despre creație. Dar personajele și acțiunile, planurile poveștilor, multitudinea de sensuri au apărut pe măsura desfășurării scrierii. Poezia esențializează foarte mult, astfel încât în puține cuvinte să reușești să ajungi la cititor, să-i creezi o anumită stare, să poți să exprimi foarte multe sensuri și stări în puține cuvinte, în cuvinte esențiale pentru transmiterea tuturor acestor lucruri. Nu m-am desprins niciun moment de poezie și nu am simțit vreo limitare în scrisul romanului, totul a curs foarte natural.

 

„Scriu numai din bucurie și plăcere, chiar dacă asta presupune multă muncă”

Scrisul e un fel de evadare din realitatea actuală? Sau, poate, o manifestare a unor temeri legate de evoluția ei?

Întotdeauna când scrii evadezi din realitate, e ceva ce face parte din însuși actul scrierii. Creezi altă lume, alte lumi, alte universuri, personaje, acțiuni. Intri în alte realități, ca să spun așa. Nu am scris „Translucid” pentru a evada din realitatea proprie, care era cât se poate de plăcută. Eu scriu numai din bucurie și plăcere, chiar dacă asta presupune multă muncă. E ceva ce iubesc să fac și atunci timpul parcă zboară. Dar evadarea din realitate se întâmplă prin însăși natura actului de a scrie, iar revenirea la realitatea de aici, cea lumească, este la fel de plăcută. Ce pot să spun, mă consider norocoasă să pot să fac asta, este o mare bucurie pentru mine.

Ce și cât din tine se regăsește în roman? Te identifici cu personajele, de exemplu?

Personajele sunt inspirate din diverse lecturi, din filme, din personaje întâlnite în viața reală, mai ales în copilărie și adolescență. Iar un personaj poate fi alcătuit din mai multe asemenea personaje amalgamate, provenite din diverse surse, personaje care au o psihologie asemănătoare și care, reunite, au creat un personaj sau altul al „Translucidului”.

„Aș fi foarte interesată să văd o abordare cinematografică a seriei Dune venită din partea cinematografiei asiatice”

Am resimțit cumva în opera ta o afinitate cu spiritul Americilor, un spirit mai tânăr și mai liber. Fie că vorbim de America de Sud, cu realismul magic al lui Borges sau Marquez, fie America de Nord, cu poezia lui Billy Collins și proza lui Frank Herbert. A venit orientarea aceasta spre lumea nouă măcar parțial ca o răzvrătire față de conservatorismul bătrânului continent?

Cred că ambele aspecte, cel al unui spirit tânăr și liber, precum și cel conservator, au frumusețea proprie și cred că se împletesc și creează o armonie. Afinitatea este cu ambele, consider că totul trebuie înțeles, acceptat și inclus, atât tradiția, care ține de un trecut care ne-a făcut să ajungem în momentul prezent, cât și schimbarea ei, care ține de viitor, de o devenire, o evoluție a noastră, care este ideal să se petreacă într-un mod organic, dorit și experimentat cu bucurie.

Știu că ți-a plăcut seria „Dune” a lui Frank Herbert. Ai văzut ultima ecranizare? Villeneuve sau Lynch, sau Jodorowski pentru ce ar fi putut fi?

Am văzut ultima ecranizare a lui „Dune” chiar zilele trecute, bineînțeles și pe cea a lui Lynch, la vremea ei. De fapt, acea ecranizare în regia lui Lynch a fost unul dintre motivele care m-au ținut departe de seria cărților scrise magistral de Frank Herbert – lucru pe care l-am aflat mult mai târziu, când am început să citesc „Dune” la insistențele cuiva care mă cunoștea foarte bine și care a avut un adevărat șoc în momentul în care am spus că nu citisem seria. După o asemenea reacție din partea cuiva care mă știa foarte bine și considera că aș fi rezonat foarte mult cu „Dune”, nu am putut decât să încep să citesc. Perioada în care am citit acele volume a fost magică pentru mine. Îmi aduc aminte că la un moment dat eram în Brazilia, cu ditamai volumele după mine în bagaj, iar în noaptea de Revelion, în loc să stau cu ceilalți și să petrec într-o rochie frumoasă de seară pe care o cumpărasem special pentru acel eveniment, am stat în hotel, în pat, în pijama, citind toată noaptea „Împăratul-Zeu al Dunei”, suferind și bucurându-mă alături de el. Pentru mine a fost Revelionul perfect. „Dune” este o serie extraordinară și cred că este extrem de greu de realizat cinematografic. Asta pentru că principalul ingredient al seriei nu este acțiunea, ci toată acea structură a lumii respective, a filosofiei adânci pe care o identifici la fiecare câteva pagini. Sunt lucruri foarte subtile. „Dune” nu este un simplu roman science-fiction, merge mult mai departe de atât, spre adevăruri universale din această lume. Adevăruri ale tuturor lumilor, cred eu. Sunt lucruri greu de surprins cinematografic, nici nu e de mirare că scenariul lui Jodorowski pentru primul proiect cinematografic a fost de mărimea unei cărți de telefon, după cum s-a exprimat Frank Herbert. Având în vedere toată acea filosofie adâncă, de fapt, ceva ce trece dincolo de filosofie, tot acel torent de cunoaștere ce străbate întreaga poveste, aș fi foarte interesată să văd o abordare cinematografică a seriei „Dune” venită din partea cinematografiei asiatice.

 

„Dacă mai este cineva care se întreabă dacă lectura unei cărți îți poate schimba viața, răspunsul meu este da”

 

Întorcându-ne la Europa, cu ce autori simți afinități?

Am o afinitate foarte mare cu toate scrierile lui Hermann Hesse, asta o s-o spun de fiecare dată. Este mult prea important pentru mine pentru a putea trece cu vederea acest lucru. Îmi plac toate scrierile lui, dar în mod special „Lupul de stepă”, pot spune că este cartea care mi-a schimbat viața. Și, dacă mai este cineva care se întreabă dacă lectura unei cărți îți poate schimba viața, răspunsul meu este da, chiar se poate întâmpla. Și consider că, dacă lucrul acesta se întâmplă, este un mare noroc. Trecând de distopiile bine-cunoscute, nu pot să nu mă opresc totuși și să menționez din nou „Minunata lume nouă” a lui Aldous Huxley. A fost cea care m-a impactat cel mai mult pe această temă. Alte afinități am simțit, la vremea la care i-am citit, cu Borges, Henry Miller, Anaïs Nin. Iar ca ultimă lectură care m-a impresionat, într-un registru foarte luminos, este André Aciman, cu „Strigă-mă pe numele tău” și „Găsește-mă”. În special „Strigă-mă pe numele tău”, roman care a și fost ecranizat cu un scenariu foarte bine adaptat, un film regizat magistral de Luca Guadagnino.

Există ceva care te motivează în mod special?

Viața este principala creație. Cred că toți creăm pe tot parcursul vieții, în mod sigur ne creăm propriul drum. Facem alegeri, legăm prietenii și așa mai departe. Cred că asta ne este menirea, de fapt, aceea de a crea. Viața în sine înseamnă creație, viața este cea care mă motivează să scriu în continuare.

Ce va urma pentru tine acum?

Cred că planurile, de multe ori, sunt făcute exact așa cum se spune: pentru ca cineva de sus, acel creator suprem, să râdă de ele. Sunt convinsă că, la fel ca și până acum, dincolo de orice planuri, viața îmi va aduce multe surprize. Și abia aștept să le descopăr.

ligia parvulescu, cristina bogdan, doina rusti

Un interviu de Militon Stănescu

Etichete:

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.