„Nu există locuri dedicate adolescenților, aceștia se insinuează în spațiul public aproape subversiv”

Cum se face ca un elev al științelor exacte, olimpic în Fizică, să ajungă îndrăgostit de artele vizuale, în timp ce studiază la ASE?

Olimpică la Fizică am fost în clasa a șaptea. Probabil mă definea mai puțin asta la 22 de ani când am hotărât să schimb macazul și să studiez arte vizuale. Nu știu să spun cum de am făcut alegerile astea. A fost un interes cultivat mai ales în timpul facultății în București. După absolvirea ASE-ului am ales să dau o șansă alternativei acesteia. A fost un moment „acum ori niciodată”, bănuiesc.

Ești regizoare și scenaristă. Este vreo legătură între căutările din adolescența ta și subiectul Otto Barbarul, care se remarcă printr-o sensibilitate agresivă?

În „Otto” am combinat căutări și limitări din adolescență cu căutările și limitările din viața de părinte. Îmi place mult sintagma asta: „sensibilitate agresivă”, aș spune că mă definește și pe mine ca persoană.

Filmul este construit din punctul meu de vedere pe mai multe antiteze care coexistă. Zgomotul din jurul lui Otto și liniștea de care se înconjoară Laura; părinții intransigenți vs. mama permisivă; viața tinerilor care merge neclintit înainte vs. miasmele morții care învăluie personajele principale și lista poate continua. Câtă revoltă ți-ai dorit să naști în jurul considerării adolescenței ca pe o perioadă a infantilității, nu ca pe o perioadă cu mari fundături psihologice?

Am încercat să abordăm vârsta aceasta în notele acute, cu sinceritate și autoreflexivitate. Nu știu dacă am dorit să stârnim revoltă. Am încercat să ne uităm cu empatie și fără a idealiza la o vârstă dificilă și de cele mai multe ori marginalizată, atât în spațiul public (nu există locuri dedicate adolescenților, aceștia se insinuează în spațiul public aproape subversiv) cât și în școli și în familie. E o vârstă greu de acceptat cu manifestări greu de gestionat și de aici adresarea aceasta în extreme, cel puțin așa o percep eu.

Crezi în rolul filmului de a accentua și vizibiliza unele probleme discutate prea puțin în societate? Dacă da, nu crezi că adolescentul este un personaj aproape absent din cinematografia românească?

Da, cred că filmul poate atinge zone vulnerabile și în mod ideal creează discuții, recalibrează perspectivele. Nu știu dacă adolescentul este absent dar cu siguranță este un personaj rar, sau a fost. În ultima vreme mi se pare că a fost o incidență mai frecventă a personajelor la adolescență în filmele de cinema. „Lumea e numai a mea”, „Alice T”, „Serafimi” cu personaje principale, cel puțin două seriale cu adolescenți în roluri secundare.

Filmul a avut impact social. Campania #NuDaDoarCuSeen oferă asistență psihologică adolescenților în pragul depresiei și nu numai. Ideea s-a născut cumva în urma unor dialoguri cu tinerii sau ca reacție a publicului?

Campania sub hashtag #nudadoarcuseen este o încercare de a deschide dialogul între oamenii mari, părinți, cadre didactice, psihologi și adolescenți. Se încearcă acceptarea adolescenței în notele ei mai acute și schimbarea percepției asupra despresiei ca subiect tabu. Este o campanie inițiată de Alien Film împreună cu The Public Advisors și în colaborare cu deprehub.ro.
Intenția a existat de la începuturile discuțiilor despre distribuția filmului. Inițial doream să deschidem dialoguri mediate de psihologi cu adolescenții printr-o caravană de proiecții în licee, rating-ul de 18+ a schimbat aceste planuri. Filmul aduce în discuție subiecte sensibile și campania vine să însoțească filmul.

„Vreau să mă uit cu ochii mei tocmai la genul de povești vizitate și clișeizate în trecut”

Te declari îndrăgostită de expresiile vizuale în cinematografie. Care sunt cadrele preferate din Otto Barbarul și de ce?

Îmi este greu să răspund la întrebarea aceasta. Țin la marea majoritate a cadrelor din film și cunosc pe dinafară motivația fiecărei încadraturi, compoziții și lungimi.
Dacă ar trebui musai să aleg, ar fi o alegere afectivă: cel de noapte cu bunicul din fața chioșcului de cartier. Pentru că vorbește despre fiecare dintre cei doi și despre relația lor, dar și pentru generozitatea cu care Costică Drăgănescu a participat în acea scenă și a construit împreună cu Marc intimitatea secvenței.

Există filme la genul feminin? Ce vreau să spun e dacă uitându-te la un film poți aprecia dacă regizorul este barbat sau femeie? M-a uimit să aud această ipoteză discutată într-unul din interviurile tale.

Nu știu dacă există filme la genul feminin (mă bucur că „film” este substantiv neutru) dar cred că poți aprecia o privire feminină diferită de acea teoretizată privire masculină/ male gaze mainstream. Este ipoteza de cercetare pentru lucrarea de dizertație la care scriu pentru masterat. Ca autor poți angaja privirea spectatorului spre un gen de voyeurism sau dimpotrivă într-o experiență empatică, mai aplecată spre haptic și emoțional. Nu cred că se poate generaliza, dar se poate argumenta destul de amplu în studii de caz.

Simți că ai avut o finanțare confortabilă pentru producțiile tale? Ce îți permite un buget generos în termeni de libertate regizorală?

Pentru „Otto” am avut un buget rezonabil, nu l-aș numi generos. Scurtmetrajele au fost, cele mai multe dintre ele, produse independent. Un buget îți permite timp și mijloace tehnice ca regizor, plus confortul financiar pentru echipă, ceea ce este un mare avantaj.

Scurtmetraj sau lungmetraj?

Cred că fiecare dintre aceste două formate își are scopul propriu.
Mi-a plăcut mult să lucrez la lungmetraj ca regizor, este o angajare mult mai profundă și mi-a plăcut să prind un ritm.

Citeam o afirmație cum că îți dorești să transpui în film experiențe viscerale. Ce ți-ar plăcea să experimentezi pe mai departe?

Vreau să mă uit cu ochii mei tocmai la genul de povești vizitate și clișeizate în trecut care se subscriu perspectivei masculine despre care vorbeam la una dintre întrebările anterioare. Mă întreb cât de influențată sunt de un limbaj vizual care nu aparține neapărat unei expresivități feminine. Nu vreau să fac o discriminare de gen, nu cred în mai bun sau mai puțin bun, ci doar diferit.

Ruxandra Ghitescu, „Otto barbarul”

Un interviu de Corina Taraș-Lungu

 

Etichete:

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.