„Principalul mod în care voi răspunde cronicilor despre Istoria mea
va fi ediția a doua, începând cu prefața”

Acum – că, probabil, toată lumea a zis tot ce avea de zis –, cum se vede totul? Cum crede autorul Mihai Iovănel că fost primită cartea lui?

Președintele Mao zice că e prea devreme să ne formăm o impresie despre Revoluția Franceză. Păstrând proporțiile, e prea devreme pentru un răspuns.

În literatura de la noi există următoarea practică: autorul scrie o carte, cititorul profesionist scrie o cronică, după care autorul revine și scrie ce și cum a înțeles sau n-a înțeles cronicarul/criticul din cartea lui. Ai zice că e oarecum uman. Cum vezi tu asta? Te amuză? Simți tentația de a face la fel?

Aș zice că marja de subiectivitate pentru un poet/prozator care răspunde unei recenzii este mai mare decât în cazul unui critic/istoric literar care face același lucru. Văd sensul unui răspuns scris mai ales atunci când recenzentul face greșeli factuale. Altfel n-are rost să intri în discuții nesfârșite privind felul în care recenzentul te-a valorizat punctual sau global. Asta nu înseamnă că nu trebuie să ții seama de celelalte puncte de vedere, care pot fi utile chiar atunci când sunt greșite. În ce mă privește, principalul mod în care voi răspunde cronicilor despre Istoria mea va fi ediția a doua, începând cu prefața.

Când faci istorie literară e imposibil să îți scape segmentul de mentalități-comportamente-atitudini. Mai este la fel de evidentă în spațiul literar goana după validarea de la centru? Ori s-au mai relaxat lucrurile?

În momentul de față cele mai interesante și mobile centre universitare sunt în Transilvania, deci centrul s-a deplasat geografic dinspre București. Pe de altă parte, validarea se obține astăzi în primul rând pe platformele de socializare, care destructurează vechiul concept de Centru, în virtutea căruia acum 100 de ani un scriitor din provincie călătorea în Capitală ca să afle opinia lui Lovinescu sau a altuia ca el. De asemenea, s-au înmulțit și modalitățile de validare. Sigur, poți fi validat în continuare pe vechiul sistem, prin premii și recenzii publicate în reviste literare, dar există și validarea prin like & share, sau prin comunicarea cu cititorii, care devine mai ușor de făcut astăzi.

„Operez cu prudență, vreau să spun cu sentimentul acestei relativități structurale”

De pe poziția de „critic literar sau ceva de genul”, ești pentru „canonizare sau nimic” sau pentru „e bun un pariu”? Cum operezi tu cu valoarea? E imuabilă sau e contextuală?

Ceea ce se înțelege prin valoare este ceva contextual, chiar dacă în destule cazuri contextele sunt suficient de dilatate temporal pentru a sugera o universalitate imuabilă. Deci operez cu prudență – vreau să spun cu sentimentul acestei relativități structurale. Ceea ce nu mă împiedică să cred că unele cărți sunt mai bune decât altele și să pariez pe asta în limitele bulei/contemporaneității mele. Faptul că valoarea aurului nu este nici obiectivă, nici universală și că depinde de tot felul de fluctuații nu înseamnă că n-are sens să o joci la bursă.

Istorie literară, critică, promovare. Unde te simți mai bine? Și care e mai utilă social?

Toate pot fi utile social într-o oarecare măsură: istoria și critica literară participă la procesul educativ, promovarea participă la funcționarea industriei culturale. Dar despre o utilitate socială ca în secolul al XIX-lea nu cred că mai poate fi vorba.

Trăim într-un spațiu cultural care e așa cum e. Să facem ceva? Sau să lăsăm lucrurile să curgă de la sine? Dacă da, cine și ce? Dacă nu, dă-ne un motiv să nu ne mai chinuim degeaba.

Utilitatea efortului nostru de a mișca lucrurile nu cred că trebuie evaluată doar după plasticitatea sistemului, adică în funcție de felul în care lucrurile ajung efectiv să se miște. Deci cred că trebuie din principiu să încercăm să ținem în mișcare (micro)contextele în care funcționăm. Sigur, în cele din urmă pe toți ne așteaptă nemișcarea, dar până atunci mai este.

„În ciuda condițiilor, lumea literară continuă să supraviețuiască în forme rezonabile”

Ce îți place și ce nu îți place când te uiți la bula – sau bulele? – lumii literare românești?

Îmi place că, în ciuda condițiilor, lumea literară continuă să supraviețuiască în forme rezonabile. Nu-mi plac prudența excesivă, conservatorismul…

Revenind la cum a fost primită cartea ta, am putea să ne oprim la… înjurătura/urarea (?) cu „locul tău e la Academie!”? Care pare că ți se adresează, dar țintește spre Academie, ca loc în care, dacă ești trimis, trebuie să te simți insultat.

De fapt, chiar lucrez de 20 de ani într-un institut al Academiei, deci din acest punct de vedere urarea și-a ratat sensul, căci nu poți trimite pe cineva acolo unde se află deja.

O carte de neratat în perioada asta?

Din ce-am mai citit în ultima vreme mi-au plăcut „Să ne fie la toți la fel de rău” de Adrian Schiop și „August” de Elena Vlădăreanu – un roman și un volum de proză scurtă. Plus cel mai recent volum de poezii al lui Florentin Popa, „Dezintegrare”.

Un interviu de Carmen Corbu

Etichete:

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.