Mie îmi place pericolul. M-am avântat în zone dincolo de confortul meu
Nu am făcut un inventar al cronicilor la spectacolele tale, dar cred că, alături de „Medea’s Boys”, „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois” are cele mai multe review-uri. Cum îți explici interesul pe care îl stârnește acest spectacol?
M-a bucurat și m-a surprins totodată acest interes real al criticii față de spectacolul nostru. Chiar dacă spectacolul viu nu poate fi înlocuit de o filmare (fie ea și de bună calitate), șansa unor reprezentații online a mărit numărul spectatorilor avuți la cele câteva show-uri live din pandemie. Cred că umanul, în extensiile sale nebănuite, suscită un real interes în orice clipă. Recunosc, mi-e frică și evit să folosesc sintagme de tipul: adevăr, sinceritate, viu, firesc, dar cred că spectacolul nostru, cu o doză onestă de teatralitate, palpită totuși în jurul lor. Spectacolul este, par excelence, unul de actori. De altfel, am încercat să las textul să respire. O constantă surpriză în lecturarea multura dintre cronici a fost citirea perspectivei sfințeniei venită din suferință și a violenței bolii, a paralelelor fine cu metafora tabloului central. În mine, ele au fost operate mai mult inconștient, suspendate și tușate cu temere. Cu siguranță, reluarea spectacolului va produce în noi, pe alocuri, o relecturare.
Spectacolul nu se înscrie nici în zona ta declarată de interes, tragedia antică rescrisă pentru contemporani, nici în genul de limbaj teatral pe care l-ai preferat până acum. De ce un text despre Alzheimer? Cum l-ai ales? Ai lucrat cu autorul pe text?
Explicând pe scurt contextul DRAMA5, e vorba despre un concurs de dramaturgie contemporană, inițiat de Reactor de creație și experiment, aflat la a 5-a ediție. Am fost invitat să particip la ediția din 2020, ceea ce a devenit prima mea colaborare cu Reactorul. Recunosc, îmi era frică să accept un proiect la care să nu cunosc textul de la început, să nu mă pot pregăti/ panica temeinic. Am analizat cele 60 de propuneri împreună cu cei de la Reactor, selectând cele cinci piese finaliste, iar mai apoi textul lui Cosmin Stănilă. Am crezut enorm în el, chiar dacă părea nepotrivit profilului acestui teatru. Prea puține spectacole despre sănătatea mintală își găsesc loc în repertoriile teatrelor noastre. Sintagma șugubeață „realism psihiatric” ne-a fost călăuză. M-au atras: tema, ampla cercetare a autorului, direcția intimistă, construcția personajelor, provocările reducției de mijloace etc. Boala (ca metaforă teatrală) mă incită și mă sperie în egală măsură. Am încercat să instaurez un climat prietenesc de lucru, producătorii fiind extrem de deschiși. Atât cu cei doi actori, cât și cu autorul (în postura sa de actor) lucrasem la alte proiecte. Cosmin Stănilă ne-a fost alături mare parte din repetiții, a făcut completări și am operat unele tăieturi împreună.
Mi se spune c-aș fi un caracter solar
Sunt foarte curioasă ce tip de relevanță are, pentru un om tânăr, al secolului XXI, „perspectiva sfințeniei venite din suferință”. Nu este în intenția mea să neg secole întregi de cultură creștină, dar nu ți se pare că, odată cu gradul de tehnologie și de confort de azi, perspectiva amintită s-a mai atenuat? Sau poate s-a îmbogățit cu noi dimensiuni?
Credința este, în opinia mea, o apetență nativă (naivă ar zice gurile rele), personală, o predispoziție greu de explicat. De cele mai multe ori, o pierdem odată cu maturizarea. Alteori, ea se pervertește până la nerecunoaștere în religiozitate, spiritualitate sau ateism acerb. Ca artist, niciuna dintre aceste extreme nu mă interesează, ba chiar le-am ironizat virulent în unele spectacole („Las meninas”, „Meșterul Manole” etc.). Pe de altă parte, mi se spune c-aș fi un caracter solar, prin temele mele predilecte care, deși nu de puține ori se anunță grave, nu scapă în tenebros. Mă interesează lumina co-creatorilor (actori, scenografi, muzicieni etc.) și năzuiesc că ea se vede în spectacolele mele, măcar fragmentar.
Totuși, artistul contemporan are în el o tehnică mimetică ce îl supune, nu de puține ori, oglindirii suferințelor latente, fie exhibate (cu asupra de măsură), fie sugerate sau abia intuite de colegi și receptori. Deși se vinde ca tributar al ironiei postmoderne, el își revendică inspirația daimonilor pătimași (chiar și când o face prin tehnologie), iar picioarele îi sunt imersate în bigota tradiție teologică (până și atunci când o neagă). Cred cu tărie că nevoia de transcendență nu e mai scăzută decât în alte epoci, e poate mai redus afișată, mai puțin la modă. Mascată de cele mai multe ori de revoluții de carton, de artiști fantoșă care postulează noi începuturi, de rupturi care se dovedesc a fi forme goale. Cu frica asta lucrez, pentru mine și cei de lângă mine, cu spaima superficialității și a echilibrului fin dintre formă și fond.
N-am considerat niciodată propria credință ca pe o ancoră care să mă țintuiască, dar nici nu am făcut din ea stindard
Spui că ironia postmodernă a secolului nostru nu a eradicat „nevoia de transcendență”. Consideri că viața spirituală poate să mai genereze artă de calitate? Tema aceasta se mai dovedește fertilă pentru creator?
Fără a emite judecăți morale, nu mi-e frică să-mi asum maxima relevanță a vieții spirituale, care se resimte inevitabil în opera oricărui creator. Nu ridic în slăvi artistul încercat, de factură romantică, dar cred că scena teatrului (întorcându-ne la originile ei ritualice) are încă în fibra sa tainele lui Dionisos, cel născut a doua oară. Deși nu sufăr de misticisme teatrale, fără o minimă viață spirituală, artistul oferă, din punctul meu de vedere, doar puseuri efemere de individualism sec. Poate că atunci când toate podoabele ne vor fi sufocat și vom fi vrut să ne întoarcem la acel Ur-teatru (fără a exotiza, a mistifica sau a clasiciza fondul sau propria metodă), ci pur și simplu definindu-ne mai clar filosofia muncii noastre, abia atunci vom putea pătrunde acele noi dimensiuni despre care m-ai întrebat și pe care doar le pot intui. Deși crescuți în imagistica punitivă a creștinismului (castitate, sacrificiu, mântuire, păcat etc.), n-am considerat niciodată propria credință ca pe o ancoră care să mă țintuiască, dar nici nu am făcut din ea stindard. Alături de inspirație, de fler, de intuiție, pâlpâie mai mult sau puțin vizibil, iar zgândărit la ea, voi ști s-o apăr.
Dar pentru omul de azi, cuplat la ecranul unui device, obișnuit să reflecteze și să treacă totul prin filtrul personalității sale, cum ești tu, consideri că acest tip de concepte, cu un nucleu tare, dominante în secolele trecute, mai are aceeași forță de a inspira, de a provoca dezbateri sau de a genera opere de artă?
Provocat de tine, am căutat puțin în dicționar, unde tărie se definește a fi: ba forță fizică, putere sau vigoare, ba capacitate de luptă și forță morală. Se ajunge în suita explicațiilor până la: autoritate, stăpânire, soliditate, trăinicie, valoare, moment culminant, boltă cerească, înălțime etc. Pe undeva, prin măruntaiele termenului, persistă, cred eu, acel „timp tare” (vorba lui Blaga). Tăria ține și ea de tipul de substanță pe care o căutăm în teatru, iar eu nu m-am ferit vreo clipă nici de erou, nici de pathos. Ortega y Gasset mi-a bulversat gândirea ultimilor ani prin cartea sa „Dezumanizarea artei” (din 1925), făcându-mă să înțeleg că ascunderea impulsurilor maximale în spatele ironiei și a conceptului sterilizează arta. Fără a uzita ad nauseam imagistica religioasă, formele sedimentate în secole și care țin de raportările noastre la eroi și la zei, la cei care până mai ieri ne țineau destinele în mână, nu vor dispărea prea curând.
Un eveniment recent m-a bulversat teribil. După una dintre premierele mele de anul trecut, ieșind în holul teatrului să conduc niște invitați, am auzit o discuție între secretarul literar al respectivei instituții și un alt om de cultură, care împreună jurau că un anumit gen de actorie al uneia dintre actrițe (pe care ei o vedeau revolută) ar trebui să dispară. Arta și astfel de fascisme nu fac casă bună. Tot în seara respectivă, am primit mai multe mesaje de felicitare în care alții fuseseră emoționați tocmai de acea abordare cu nucleu tare, cum spui tu. Jocul șarjat, conceptele tari, tragedia, subiectele controversate – nici ele nu mă sperie. În aceeași direcție, sub excelentul gând al lui Ortega Y Gasset aș vrea să închei: „Mărul nu cunoaște botanică.”
Depășirea unor clișee care poate dominau receptarea noastră ca artiști…
Ce anume te-a interesat în construcția spectacolului „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois”?
Revederea cu Emőke și Lucian, în medii atât de diferite față de cele unde lucraserăm la „Organic” și „Las meninas”. Depășirea unor clișee care poate dominau receptarea noastră ca artiști, transgresarea unor limite personale. Partenere acestor interese au fost convingerea și nebunia: convingerea că textul ne oferă o plasă de salvare în cazul oricăror rătăciri și nebunia de a crede că genul acesta de spectacol nu se va dovedi străin fenomenului independent; că, pe undeva, întoarcerea la mijloace, la relație, la situații emoționante ar putea constitui un altfel de avangardă.
Mi se pare că, prin comparație cu alte spectacole, aici vehiculezi mult omenescul și simplitatea lui. Care sunt provocările în acest tip de construcție?
După cum afirmi și tu, vorbim totuși de o construcție, nu de un flux continuu, de dicteu sau viață transplantată brutal pe scenă. Am lucrat, în paralel cu cercetarea, și cu multă imaginație, poezie, joc și joacă, toate acestea conștienți fiind că temele prime ale spectacolului au șanse să se regăsească în ochii spectatorilor. O altă provocare a fost cea de a construi cu încredere maximă în cei doi actori, în sensibilitatea lor care dă pe lături și care presupune o muncă de acord fin și detaliu semnificativ. Adrian Balcău (decor) și Adrian Piciorea (sound design) au întregit subtil echipa, îmbogățind produsul cu tușele lor minimaliste, atât la obiecte, cât și la universul sonor.
Cum este pentru un tânăr regizor să lucreze cu o actriță de calibrul lui Emőke Kató? Ai învățat ceva în timpul repetițiilor?
Emőke e un colos care are dărnicia de a se revela prin modestie și umanitate. Râdem mult, povestim și mai mult, împărtășim enorm. Repetițiile vin apoi de la sine, firesc. N-aș minți să spun că întâlnirea cu ea de la „Las meninas” și mai apoi la „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois” a fost unul dintre marile daruri primite în teatru până acum. Ea este cea care m-a învățat, de două ori, lecția lejerității. Bref, e vorba de unele afinități afective, selective și elective.
Mă bucură recentele abordări de tragedii antice ale unor colegi. Simt că prin ele mai ieșim dintr-un soi de astenie teatrală
Ai o perioadă preferată în istoria artei? Un curent? Un set de concepte?
Nu idolatrizez artiști, nici concepte și nici perioade. Se lipesc de mine unele atitudini, unele gesturi și idei. Acum, de exemplu, sunt interesat cu asupra de măsură de tematica războiului și încerc să o explorez teoretic și practic. De altfel, chestionez în munca mea recentă și în cea imediat următoare relația teatrului cu puterea și arhivarea propriilor experiențe. Duc, cu luciditate (sper), o permanentă luptă împotriva asimilării, conștient fiind că o voi pierde la un moment dat.
Dacă ar fi să mă opresc asupra unei perioade în care găsesc perpetue resurse creative, ar fi Grecia Antică și începuturile teatrului. Prin câteva proiecte, dar mai ales prin „Medea`s Boys”, am redat, cred eu, atenția cuvenită acestor texte primare. Mă bucură recentele abordări de tragedii antice ale unor colegi. Simt că prin ele mai ieșim dintr-un soi de astenie teatrală. Pregătesc deja alte câteva proiecte bazate pe texte antice. Chiar anul viitor, în Serbia, la Teatrul Național din Novi Sad, voi face o adaptare după toate textele din jurul casei Labdacizilor („Oedip Rege”, „Antigona”, „Fenicienele” etc.), împreună cu doi tineri dramaturgi români, Cosmin Stănilă și Ionuț Sociu. Pentru mine, tragediile au forța măslinului, care reușește și după milenii să mai dea fructe.
Pe undeva, cred că încerc să nu glorific nici procesul, nici excesul de productivitate în care scap uneori. Îmi accept momentele de gol. Încerc să îmi păstrez resursele și să învăț lecțiile acelui timp traversat. Am constatat că decizia ridicării unui spectacol devine un magnet. Tot ce citesc în perioada respectivă e trecut prin filtrul acelui viitor spectacol. Iar mușchiul lecturii se dezvoltă disproporționat în direcția căutărilor respective. Și așa ajung perioade și curente să devină inspirații mai clare într-un anumit moment.
Arta nu e altceva decât o realitate cu semnul exclamării!
Te simți un artist implicat civic?
Mult mai puțin decât mi-aș dori. Cred că sunt foarte curios față de alți oameni, de existențele și luptele lor. Asta da. Din păcate, m-am format într-o școală care pune accent pe estetic și mult mai puțin pe relevanță și comunitate. Oricum am da-o și oricum am dori să ne plasăm, tot ce aducem pe scenă impune o citire politică și filosofică, legată subtil de rolul nostru în cetate. Strâmb din nas la cei care până mai ieri (creatori și chiar critici) huleau tot ce înseamnă teatrul cu mesaj politic, dar acum îl promovează ca noua lor găselniță. Bunul-simț ne face să vedem că ei au vent fix la tăierea panglicii. Aidoma politicienilor noștri pereni.
Regia nu e un one way ticket. Așa cum ne-am format, tot așa ne putem reforma. Chiar și după vreun relativ succes. Noi artiștii suntem ghizi, uneori mai orbi, alteori mai chiori. Umblând prin ape tulburi, avem responsabilitatea spectatorilor, în fața cărora ne desfășurăm căutările artistice. La începutul carierei avem perspectiva celui aflat la margine, o privire efervescentă. Cu fiecare pas spre centru, intervine și osificarea, orice experiment se canonizează, perifericul ajunge în piețele centrale. Ne muzeificăm. Din păcate, ăsta e efectul societății de consum, o foarte rapidă devorare a tot ce e viu și verde. Cred că e bine, în logica igienei artistice, să punem la îndoială orice reflex condiționat din practica noastră. Așa, ne salvăm de propria meserie, întorcându-ne către realitate. Arta nu e altceva decât o realitate cu semnul exclamării!
Despre teatru, am re/descoperit că este centrat pe celălalt
Ai lucrat mult la doctorat. Ai avut timp să decantezi idei și concepte. Ai descoperit ceva nou despre teatru după tot acest proces? Ai descoperit ceva nou despre tine, omul Andrei Măjeri?
În lucrarea mea, „Teatralitatea endemică a grupurilor segregate. Anatomia colectivității și psihologia corpului comun”, am căutat urme ale jocului de rol în grupuri sociale de dincolo de fenomenul teatral. Plecând de la premisa unei teatralități native, conștient de faptul că predicția culturală e un joc cu multe riscuri, am pornit într-o incursiune în societăți cu ierarhii precise, de mici dimensiuni, în codurile și ritualurile acestora. Filosofia aluviunilor extrasă de pe seama lor s-a dovedit a fi subtil revigorantă pentru studiile teatrale pe care le întreprind, dar și pentru practica mea. Cred că cea mai mare reușită venită în paralel cu lucrarea doctorală a fost o mai bună sistematizare a aparatului teoretic. Iar pandemia a constituit un bun prilej de a finaliza ceva ce începusem poate de prea mult timp.
Despre teatru, am re/descoperit că este centrat pe celălalt. Tot în această direcție, mi-am structurat o listă amplă de funcții ale regizorului, la care revin și fac noi ajustări. Despre mine, am aflat că inteligența poate sufoca talentul, așa că încerc să fac unii pași în lateral de la afluxul de teorii. A scrie implică un alt tip de curaj, al evoluției ideilor, total diferit de efemerul specific artei regiei. Asta mă face mai atent la circularea lor și la a nu-mi rata generația, cu manifestările ei originale, potente.
Ești foarte activ în social media. Iei atitudine, îți exprimi opiniile, uneori cu virulență, alteori cu umor. Ce importanță atribui acestor luări de poziție? Îți stimulează vocația polemică? Se întâmplă spontan sau le elaborezi și îți pregătești argumentele?
Foarte activ e o exagerare. Dacă a avea păreri critice exprimate public, nu prin culise (cum adesea se practică), înseamnă că sunt virulent, atunci poate că așa e. Deși termenul mi se pare nedrept, căci implică toxicitate, distrugere, ba chiar anihilare. Or, părerile mele sunt, cel mai adesea, polemice sau ironice, poate cel mult înțepătoare. Deși eu sunt un trântor, o albină fără ac. Dacă unele asocieri pe care le fac stârnesc râsul, atunci înseamnă că oi avea și umor. Aceste gesturi, care semnalează de regulă derapaje în comunicare, au două scopuri: să îmi reamintească zilnic că rolul meu nu e să merg cu valul și să le spună (mai) tinerilor creatori că vocea lor, chiar și când incomodează, e necesară.
Încerc să apăr și să mă apăr, atunci când munca îmi este dusă în derizoriu. Reacția în corp se întâmplă spontan, dar frecvența postărilor a scăzut la 1-2 ieșiri în decor pe an (am mai renunțat la sindromul justițiarului), nu inventez balauri (Sindromul Sf. Gheorghe Pensionar) etc. Toate astea pentru că teatrul tinde să ne confiște. Să ne înregimenteze înainte de vreme. Refuz!
Acum, mă interesează să aduc în prim planul artei mele discuțiile despre pericole, eșec și sănătate mintal
Avem deja o istorie a interviurilor. Într-unul de acum câțiva ani spuneai că 90% dintre idei îți vin dansând. Mai dansezi cu aceeași frenezie ideatică sau maturitatea a mai potolit-o?
Mă încântă întotdeauna discuțiile cu tine. N-am cum să potolesc bucuria și nici nevoia de a dansa. Samuel Beckett, cu a cărui piesă — „Așteptându-l pe Godot” — mi-am dat licența, spunea „Dance first. Think Later”. Da, mai dansez, și mai mult, și mai cu scop creativ. Am senzația că uit să lucrez, dacă nu îmi mișc în propriul corp viitoarele spectacole. Știu cu mult timp înainte de începerea repetițiilor ce nu va funcționa. Când nu o fac cum trebuie și din timp (am pățit-o), ajung să simt în corp plecând de la repetiții că ratez. Dansul e un bun acoperiș. Prin el, mă simt protejat.
În istoria conversațiilor noastre spuneai odată că la cât patetism conții, ar trebui să montezi numai Lorca. Totuși, spectacolele tale nu au nicio urmă de patetism. Cum îl contracarezi? Pui în mișcare gândirea critică, iar patetismul se face mic și se ascunde?
Sunt un mix, adesea prea echilibrat, între o structură matematică și frecvente fluxuri de emoție și pathos. Noi regizorii suntem ca niste intersecții, ca niște noduri. Uneori, unele legături sunt strânse mai tare. Le accept și mă cațăr pe ele cât mai sus. Nu (mai) încerc să le deznod și nici să le-nțeleg. Cum spuneam, afirmându-mi dragostea pentru Grecia Antică, eu îmbrac în haine noi catedrale vechi. Sunt tot mai puțin interesat de a construi și tot mai mult preocupat de a (mă) deconstrui, într-un perpetuu „Grădinărit uman”, cum se și numește unul dintre spectacolele mele recente. Puzzle-urile mi-au plăcut întotdeauna, dărâmarea castelelor de nisip și mai mult. Teatrul e sufocat de o arhitectură vizuală dominată de scenografii și prea puțin de dramaturgie relevantă sau curaj regizoral. Devin tot mai interesat de colaborarea cu oameni (artiști sau nu) din afara domeniului meu. Mă plictisesc teribil când procesele de lucru încep ca la carte și se termină cum mă așteptam. Te-aș contrazice însă. Știu că sunt patetic și arta mea n-are cum să nu poarte urmele acestui lucru, chiar dacă el nu mă domină mereu.
Ce te stimulează? Cum te reinventezi? Ce te ajută să-ți revii după o perioadă complicată?
Tare mi-e că niciodată nu ne reinventăm major, cum poate ne-am imagina despre noi. Flexibilitatea este un deziderat, dar mai rar ceva palpabil. Mie îmi place pericolul. M-am avântat în zone dincolo de confortul meu, am abordat vodevil, texte fără personaje, spectacole centrate pe relație etc. Acum, mă interesează să aduc în prim planul artei mele discuțiile despre pericole, eșec și sănătate mintală. În scurta mea experiență teatrală, mi-am dat seama că nu sunt bun la sărituri în înălțime, dar am rezistență bună la mers.
Plantez și replantez flori, mă uit la filme, dansez, ies cu prietenii, scriu, renunț la unele dorințe și îmi propun să fac lucruri pe care nu le-am mai încercat. Aceștia ar fi câțiva piloni specifici redresărilor mele, emoționale și nu numai.
E prea ușor să te urci pe umerii celor de dinainte, într-un soi de existență mimetică. Acum, chiar acum, cultura se află într-un vizibil blocaj, iar nervii artiștilor sunt întinși la maximum. Am salvat ce se mai putea de prin noi, dar e timpul să ne concentrăm pe potențialul regenerativ al artei. Ea e o armă dintre cele mai evoluate. Și-a testat în războaie directe atributele și s-a perfecționat. Eu sunt pregătit să trag!
Un interviu de Cristina Rusiecki