Alina Nelega, sunteți o autoare completă, de succes, care a ales să problematizeze teme complicate din lumea de azi și din cea de ieri, atât în proză, cât și în teatru. Personajele, mai ales cele feminine, sunt prezentate în spațiul constrângerilor sociale și politice. Între fragilitate și forța interioară, cât de stranie sau cât de firească este viața lor și cât de mult vine din experiența reală, trăită de dumneavoastră, de noi?

Mi se pare potrivit că folosiți cuvântul „straniu”, care, etimologic, se înrudește cu înstrăinarea. Da, personajele mele feminine sunt, în mare măsură, niște înstrăinate, ființe care gândesc altfel decât ceilalți și privesc lumea diferit. De aici inadaptabilitatea lor. Îmi place că ele văd realitatea nu numai cum este ea, ci și cum ar putea fi, și-atunci nu-și găsesc locul, caută tot timpul, sunt niște „crocodile” căutătoare. Un foarte inovator profesor behaviorist, Jaak Panksepp, consideră că instinctul primordial al vieții este nu foamea sau instinctul sexual, ci căutarea (seeking), că nu poți supraviețui în lipsa lui. Iar personajele mele sunt niște supraviețuitoare.

Fiindcă sunt, așa cum spuneți, fragile, ele devin vulnerabile, dar traumele lor pot fi privite dintr-o dublă perspectivă. Mă refer aici la ceea ce autoarea și psihoterapeuta Esther Perel numește perspectiva victimei versus cea a supraviețuitorului. Productivă este, cred, cea din urmă, fiindcă poate deveni exemplară. Cred că fiecare dintre noi, dacă ne gândim bine, am întâlnit asemenea ființe, iar ele devin valoroase tocmai fiindcă nu se conformează. Revolta lor nu este publică, își văd de viața lor, adesea neobservate. Această viață mică, trecută sub tăcere, sufocată de urgia vremurilor – ea m-a interesat în primul roman la care vă referiți. Desigur că legătura cu propriile mele experiențe există, fără acestea n-aș avea de unde să mă hrănesc. Realitatea este sursa cea mai solidă de documentare în tot ceea ce scriu, nu numai realitatea „reală”, ci, mai ales, realitatea interioară, umană. Deci și a mea – pe aceasta o transfer și o ficționalizez în personajele mele.

M-a interesat corupția și indiferența medicilor, duritatea și nepăsarea tratamentelor…

Ați rescris modern, impresionant, „Hamlet” într-un roman despre teatru și despre abisul interior, din perspectiva mamei, în cartea recentă, „un nor în formă de cămilă”. De ce Hamlet? De ce perspectiva mamei/reginei?

Cred că aici se regăsesc deopotrivă preocupările mele în zona dramaturgiei și interesul personal pentru poveștile nespuse ale femeilor. În toate lecturile scenice ale textului shakespearian, Gertrude a fost tratată schematic, ca un personaj antipatic – ea face parte, de altfel, din galeria marilor pesonaje negative: scorpia, mama crudă, femeia adulterină fără scrupule, aservită puterii. Dar în celebra piesă, dacă o citim cu atenție, există multe informații despre durerea maternă și afecțiunea reginei pentru fiul ei. M-am întrebat atunci cum ar arăta povestea scrisă din poziția Gertrudei și, ca și când ar fi trebuit s-o joc pe scenă, am încercat să apăr personajul, din interior, aruncând o privire asupra motivațiilor ei comportamentale. Practic, e vorba despre tragedia ei, mai puțin despre a fiului care, tot bazându-mă pe informațiile din text, este fără îndoială psihotic. Privind în jur, astăzi, când știm mult mai mult despre psihoze și impactul lor asupra aparținătorilor, mi se pare că foarte puțină atenție se dă, social vorbind, suferinței familiei, a celor care trebuie să fie martori la transformarea și scufundarea celor dragi în infernul propriei minți rătăcite. Medicina este la fel de neputincioasă – și incompetentă, azi, ca și acum patru sute de ani, iar stigma, rușinea, acoperă deopotrivă psihoticul, ca și pe cei apropiați lui sau ei. Mai mult, m-a interesat corupția și indiferența medicilor, duritatea și nepăsarea tratamentelor, opacitatea „profesionistă” a psihiatriei, cel puțin a celei practicate la noi. Dar și condiția martorei, legată prin dragoste de persoana în suferință, care se contaminează de chinurile acesteia și încearcă să înțeleagă iraționalul, nu prin mijloace poetice sau filosofice, ci prin prisma instinctului matern.

Nu-mi plac bătăliile, fiindcă se dă la gioale, sportivitatea este anulată, dialogul suprimat

Scrieți o literatură cu mize deopotrivă estetice și sociale, politice. Cum vedeți rolul literaturii și peisajul culturii române de azi?

Îmi place că, din ce în ce mai mult în România, se publică literatură scrisă de femei. Privirea feminină iluminează mecanismele convenționale ale vieții noastre zilnice, aduce un aer proaspăt, provocator, care nu se conformează șabloanelor. Scriitoarele vorbesc despre lucruri care au fost ținute sub tăcere sau marginalizate, minimalizate. Când totul pare că a fost scris sau spus, iată că ele găsesc resurse ca să mai spună și să scrie altfel, altceva, să-și spună poveștile. Există, desigur, multe scriitoare care împrumută privirea masculină asupra lumii și sunt mai promovate de structurile paternaliste care domină încă în cultura românească, dar acestea mă interesează mai puțin, și nu pentru că ar fi lipsite de talent, ci pentru că nu regăsesc în literatura lor acel instinct al insubordonării, atât de natural la femei și atât de uman, prin filtrul căruia vorbește creatoarea, dar se aude și vocea celorlalți, bărbați sau femei, în egală măsură.

Vă regăsiți în bătăliile vremilor noastre?

În fapt, nu. Și totuși, da, fără îndoială. Acționez conform convingerilor mele care, aș crede, sunt destul de moderate. Nu-mi plac bătăliile, fiindcă se dă la gioale, sportivitatea este anulată, dialogul suprimat. Îmi place jocul onest, fair-play. Există cauze pe care le agreez, dar spiritul justițiar îmi e străin, fiindcă de fiecare dată, în decursul istoriei, fie ea socială sau personală, dorința oarbă de a face dreptate a dus la încălcări ale libertății celuilalt. Dacă vreți, aceasta e cauza pe care o susțin: dreptul la libertate, cu un grăunte de sare: faptul că libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt, că ai datoria de a te da un pas înapoi, pentru a nu cădea în violență, în agresiune. De altfel, două sunt temele mari care m-au atras întotdeauna prin paradoxurile lor, orice am scris sau am făcut, în teatru sau literatură: istoria e una dintre ele, iar cealaltă este poziția minorităților, de orice fel. Poate pentru că și eu fac parte dintr-o minoritate care, în revendicarea legitimării, face și multe greșeli, căzând adesea în repetarea pattern-ului pe care vrea să-l desființeze.

Dacă americanii n-ar fi intrat în Afganistan, am fi fost total opaci față de suferința femeilor de-acolo

Ați fost interesată mereu de nou și de experiment, ați gândit și realizat proiecte ca Dramafest, încurajând dramaturgia tânără și circulația ei în spațiul european. Piesele dumneavoastră au apărut în numeroase antologii în afara țării. Cum vă raportați la confrații europeni, mondiali, la ceea ce se cheamă mai nou „world literature”?

Cu mult interes, desigur. Observ însă că foarte multe romane și povestiri, ca și majoritatea textelor de scenă, sunt extrem de specifice și că există diferențe culturale majore care fac adesea ca traducerea (culturală) să fie greu de receptat. Știm foarte puține despre diferențele culturale, suntem în aceeași măsură și coloniali, și parohiali. Să vă dau un exemplu: acum câtva timp am văzut la New York, într-un teatru în trend, un spectacol cu o piesă în care personajul central era un bărbat a cărui aniversare de 60 de ani declanșa dramele familiei. Conceptul nu e nou, Aniversarea lui Thomas Vinterberg (primul film Dogma 95, după care s-au făcut și montări scenice) e foarte cunoscută la noi. Dar dacă avem toate resursele culturale să-l înțelegem pe Vinterberg, spectacolul newyorkez era mult mai opac, pentru că totul se întâmpla într-o comunitate asiatică, unde împlinirea vârstei de 60 de ani are o altă greutate, simbolică, percepută instinctiv de publicul targetat, care umplea de altfel sala. Nu am înțeles ritualurile lor, dramele lor, am văzut doar niște actori foarte buni, un public extrem de receptiv și cald, dar tribulațiile de pe scenă m-au lăsat nedumerită. Discutând apoi cu un regizor american (bărbat alb), foarte acasă în multiculturalitatea acestui melting pot care este New York-ul, am înțeles retrospectiv lucruri care îmi scăpaseră. Dar erau doar informații, nu am avut experiența culturală pe care și publicul și actorii o împărtășeau. Un alt exemplu vizează Scaunele lui Ionesco, o piesă pe care o știu pe dinafară, montată într-un spectacol pe care l-am văzut la Londra și care începea cu o fereastră care venea din fundal și se deplasa tăcut spre proscenium. Treptat, mișcarea era însoțită de sunetul vâslelor, fereastra devenea o barcă, se trasforma. Foarte frumos, m-am gândit, so what?! În sală însă, odată cu imaginea și sunetul, am simțit o undă de șoc, aproape electrică. Era ca o respirație comună, la unison. Apoi a început spectacolul. Dar momentul inițial a fost atât de puternic încât, după spectacol, am pus din nou întrebări unui om de teatru britanic, care s-a uitat surprins la mine și mi-a zis: „Păi, noi suntem pe o insulă, cum de nu ți-ai dat seama?” Și abia atunci am realizat că insularitatea britanică, o componentă fundamentală a culturii lor, pe care o știam ca informație, îmi era complet străină ca experiență.

Aș spune, deci, că și literatura, ca și teatrul, vorbește în principal unei comunități care împărtășește aceleași experiențe. Mi se confirmă acest lucru și cu circulația pieselor mele, care sunt mult mai bine înțelese de polonezi, unguri, francezi, bulgari, culturi cu care avem punți de comunicare. Totuși, aș păcătui dacă n-aș spune că interesul pentru nou, pentru alte experiențe, este prezent și la nivel internațional. Doar că el este declanșat politic, de evenimente care iluminează lucrurile care ajung să ne intereseze. Dacă americanii n-ar fi intrat în Afganistan, am fi fost total opaci față de suferința femeilor de-acolo. Dacă n-ar exista politica, nedreptatea, războiale și globalizarea, am rămâne inevitabil parohiali, n-am putea să ne transmitem experiențele decât în interiorul comunității noastre. Și chiar și așa, comunicarea este dificilă.

Vizibilitatea cu orice preț, atunci și acum, îmi repugnă

Ați debutat puțin înainte de 1989. Cum era atunci debutul pentru un tânăr/o tânără scriitoare? Care erau șansele și riscurile epocii?

Nu cred că debutul meu e specific pentru scriitorii care s-au afirmat în perioada aceea. Oricum, culisele literaturii de-atunci erau inacceptabile pentru mine, iar vizibilitatea cu orice preț, atunci și acum, îmi repugnă. Nu am fost dispusă să fac compromisurile care păreau firești atunci, așa că m-am retras, dar am continuat să scriu, fiindcă libertatea de a scrie nu mi-o poate lua nimeni.

Aveți un moment al vieții pe care îl considerați crucial pentru evoluția ulterioară? O decizie? Un context? O întâlnire? O șansă?

Da, momentul este primul meu premiu Uniter, din 2001, și exercițiul regizoral de a-mi monta propriul text. Marea șansă a fost interesul unor actori foarte buni care m-au împins spre spectacol. De la ei am învățat foarte multe lucruri despre scenă și le sunt recunoscătoare fiindcă m-au iubit și m-au acceptat, așa „crocodilă” cum sunt, au crezut în mine. Fără ei, n-aș fi rămas nici în teatru, așa cum n-am rămas în literatură, la vremea aceea, cel puțin. Dar trebuie să înțelegeți că peisajul literar al vremii era mult mai misogin decât azi – asta nu înseamnă că azi nu e misogin, ci că sunt oameni care încearcă să schimbe lucrurile. Dar atunci nu exista așa ceva. Nu era locul meu acolo.

O zi în care mă bucur că există oameni care se bucură că exist

Ce apreciați cel mai mult la oamenii din jurul dumneavoastră?

Umorul și capacitatea de a se juca.

Cum arată o zi frumoasă pentru Alina Nelega?

O zi în care pot să mă joc în liniște, când mă pot conecta la mine și, în felul acesta, la lumea și realitatea din jurul meu. O zi cu bucurii mici: cafeaua de dimineață, mereu o bucurie, ca aceasta de acum, când am timp să scriu sau să răspund la întrebările pe care mi le-ați pus, cu laptopul în poală și cățelul meu care mă sâcâie să-l scot la plimbare. Momentul când intru în mica mea mașină (mă bucur de fiecare dată când pornește cuminte și apoi, înainte de a o lua din loc, dau drumul la radio și ascult știrile), recunoștința zilnică pentru lucrurile mici, dar mari: libertatea să circul unde vreau, să lucrez cu studenții mei la scriere dramatică și să simt că viața mea folosește la ceva. O zi în care mă bucur că există oameni care se bucură că exist.

Un interviu de Dorica Boltașu

Etichete:

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.