Interviu cu actrița Cătălina Mihai realizat de Cristina Rusiecki
Cătălina Mihai:
„În ziua în care o să cred că am succes,
o să fie foarte rău pentru mine”
Două nominalizări la Premiile Gopo anul trecut, pentru cea mai bună actriță și pentru cea mai tânără speranță, din care ultimul câștigat, o nominalizare la Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol secundar, anul acesta. Nu e rău deloc pentru 24 ani. Cum se simte gustul succesului? Te-a schimbat? Ți-a schimbat perspectiva?
În ziua în care o să cred că am succes, o să fie foarte rău pentru mine. Pentru că gândul c-ai avea succes ți se urcă la cap și greu mai coboară de-acolo. Și nu cred că există om ferit de pericolul de-a se umfla în pene când lucrurile îi merg bine, când primește recunoaștere, când simte că face bine ce face… E firesc. De aceea, preocuparea mea cea mai mare e cum să nu mă las ispitită să-mi mărturisesc că da, e ceva, nominalizările astea înseamnă ceva, mi-au adus satisfacție, și bucurie, și liniște, că munca nu-i degeaba, că are rost, că-s pe drumul cel bun.
Dar, într-un final, de fapt, nici măcar nu-i atât de greu să rămân cu picioarele pe pământ. Fiindcă au trecut, nu știu, patru ani de când „Heidi” a avut premiera și cam aici se oprește experiența mea în film. Încerc să iau lucrurile așa cum sunt, să-nvăț să am răbdare. Și de fiecare dată când fac ceva bine și mi se confirmă că-i bine, mai muncesc de încă zece ori pe-atât.
La Premiile Gopo, nominalizările au fost pentru rolul principal din filmul „Heidi”, regia Cătălin Mitulescu, în care jucai o tânără prostituată recent eliberată dintr-o rețea de trafic de carne vie. Tu ai dat casting-ul pentru film când erai în anul doi de facultate. Care au fost acumulările pe care ai simțit că le-ai făcut la finalul filmărilor?
Nici nu știu ce să răspund la asta. Pentru că totul a fost atât de mult, atât de nou și atât de dintr-o dată, încât toată chestia asta care se numește a face film am înghițit-o pe nemestecate. În prima zi de filmare învățasem tot scenariul. Habar n-aveam că nu se filmează cronologic, habar n-aveam ce-nseamnă call-sheet. Și nu pentru că nu eram curioasă sau pentru că nu am văzut filme, ci pentru că era pentru prima oară când făceam asta. Cred că m-am schimbat. Acum pun întrebări, numai așa, ca să pară că-s deșteaptă. Atunci, când îmi vorbea Cătălin despre tot felul de situații cunoscute de el, despre fete care au trebuit să se apuce de prostituție și despre viața asta dură de la baza fiecărei deraieri, corpul meu se modifica instantaneu doar pentru că ascultam ceva real. Nu știu, cred că la „Heidi” am fost ca un burete care absoarbe tot. Și sper să nu pierd niciodată felul ăla neștiutor al meu, fiindcă lucrurile mișto apar când nu știi, nu când știi.
Cătălina Mihai:
„Cred că dacă mi-aș da voie să simt,
le-aș simți pe toate deodată”
Care au fost cele mai dure lecții învățate pe platoul de filmare?
Dur a fost tot contextul: scenariul, povestea, viața lui Heidi de dinainte de-a deveni Heidi, locurile în care am filmat, frigul pe care nu-l potoleau nici toate plăpumile din lume, când stai pe centură și mașinile te claxonează, expunerea totală, la propriu, faptul că filmam zece ore, dormeam trei și mergeam la cursuri și, totuși, dac-ar fi fost după mine, m-aș fi dus la filmare și-n zilele în care nu trebuia să fiu la filmare. Așa… de drag. Să văd ce se mai întâmplă, ce mai pot să-nvăț.
Ai făcut o documentare reală, te-ai dus la fetele care se ocupă cu prostituția, ai stat de vorbă cu ele, ți-ai notat tot ce se putea. În ce măsură te-a ajutat întâlnirea cu modelul din lumea reală? Ai preluat doar lucruri exterioare, gesturi, atitudini etc. sau impactul a fost mai adânc?
Mereu m-am întrebat de ce, când mi se vorbește de copiii din Africa, nu simt nimic. De ce, când aflu că se moare-n Afganistan, nu simt nimic. De ce, când se sinucide un om, nu simt nimic. De ce, dacă o fată ajunge să se prostitueze, nu simt nimic. Cred că dacă mi-aș da voie să simt, le-aș simți pe toate deodată. Așa că-mi spun că viața e dură, lucruri rele se întâmplă, n-am cum să le schimb și-mi văd mai departe de existența mea confortabilă, plină de liniște, cafele, iubire și pisici. Și o dată pe săptămână plâng. De cele mai multe ori nu știu pentru ce plâng, plâng pentru tot ce nu-i bine pe lume, poate. Așadar, întâlnirea cu fetele a fost foarte puternică. Tocmai pentru că nu stăteam de vorbă cu niște prostituate, ci cu niște oameni. Niște fete amărâte de vârsta mea. La care, când mă uitam, dintr-odată mă-ntrebam „dacă eram eu în locul lor?”. Foarte egoist din partea mea, dar uneori exercițiul ăsta sincer de-a te pune în locul celuilalt te zdruncină mai tare decât alte sentimente prefabricate. N-am preluat nimic din comportamentul lor, nici nu știu dacă aș fi avut ce, vorbeau și se comportau atât de normal încât nu poți imita, copia normalitatea. Le-am ascultat cu toată neputința și-am depozitat toate informațiile undeva înăuntru de tot. Și uneori mă mai gândesc la ele. Că poate sunt bine.
Cătălina Mihai:
„Cu cât ți-e un rol mai ne-la-ndemână,
cu-atât provocarea e mai mare”
M-a surprins să aflu că atunci când ai dat la facultate, actoria era de abia a șasea opțiune în lista de preferințe. Care erau celelalte și cum ai ajuns totuși la actorie? Care a fost povestea?
Mie nimeni n-a avut cum să-mi garanteze că-s talentată și că pot să fac actorie. N-am făcut cursuri de teatru înainte, n-am făcut parte din vreo trupă, nimic. Deci îmi trebuia un plan de rezervă. Dar pentru că mereu mi-au plăcut testele și examenele, am avut încă cinci planuri, nu unul: comunicare și relații publice (la Universitatea din București am intrat prima, la SNSPA am luat nota 5 la limba română, după ce în BAC am luat 10, n-am înțeles nimic), științe politice (Doamne ferește!), limbi străine (unde cred că, pe lângă examenul de limbă, mi-am mai depus dosarul și pentru greaca veche și latină), studii europene și cam atât. Mereu am vrut să dau la actorie, dar tata a spus că, dacă fac actorie, să mai fac și o a doua facultate. Nu-l judec, aș face oricând la fel. Doar că, după o săptămână, când am văzut cât de mult timp stăteam în UNATC, l-am sunat pe tata și i-am zis că mă duc să-mi retrag dosarul de la limbi străine. Acum plătesc cursuri la Insitutul Francez, deci cumva n-am renunțat de tot la limbi străine. Și uneori mă gândesc să mai fac un master în litere, filosofie, nu știu, îmi place mult să-nvăț.
Anul acesta ai fost nominalizată la UNITER pentru rolul Speed din „Doi tineri din Verona”, unde jucai un băiat. Am citit că mult timp ți-ai dorit un rol în travesti. De ce? Te-ai simțit bine în rol de băiat?
Când eram mică eram foarte supărată că nu-s băiat. Mă jucam cu băieții, mă-mbrăcam ca băieții, mă scuipam cu băieții, mă uitam după fete pentru că așa făceau băieții, mă băteam cu băieții, mă-njuram cu băieții, mă-mpăcam ca băieții. Mereu m-am înțeles mai bine cu ei, e mai simplu, fără complicații, fără ciondăneli de prisos, fără pretenții de care-i mai tare, nu știu. Băieții au așa o lejeritate aproape enervantă în raporturile dintre ei și asta-mi place. Fetele făceau mișto de mine. Încă am un episod în cap în care două prietene m-au chemat la una dintre ele acasă să ne jucăm. Când am sunat la ușă, mi-au zis să număr până la o sută. Am numărat. Apoi mi-au zis să număr până la două sute. Am numărat. M-au ținut așa două ore-n fața ușii și tot nu m-au lăsat să mă joc cu ele. Pe vremea aia habar n-aveam ce-nseamnă conceptul de bullying; mă uit în urmă și râd. Mă gândesc c-așa m-am făcut mare, m-am călit.
Dup-aia am crescut și au început să-mi placă băieții. Și-atunci am luat-o în cealaltă extremă: nu ieșeam din casă nemachiată, fuste scurte, unghii puse, tone de selfie-uri, ruj roșu, țigări-slim (până mai atunci, aș fi fumat și Carpați dacă mai existau). Deci da, nu știu, dorința de-a juca un băiat își are corespondent într-o dulce nostalgie pentru copilărie. Ăsta-i un răspuns așa, mai neacademic, răspunsul deștept ar fi cu cât ți-e un rol mai ne-la-ndemână, cu-atât provocarea e mai mare.
De asemenea, am citit că ți-ar plăcea mult să joci Cehov? De ce?
Pe cât de mult urăsc influența politică a Rusiei asupra țărișoarei ăsteia care nu se mai vindecă de cicatricile comunismului, pe-atât de mult iubesc cultura rusă: literatură, muzică, cinematografie, dans, dramaturgie și, în fine, metodă în actorie. Nu știu cum să argumentez de ce-l iubesc pe Cehov, pentru că nu poți argumenta evidențele, cred. Există, desigur, oameni cărora nu le place Cehov. Așa cum există oameni care nu cred în Dumnezeu. Iubirea faţă de ceva sau credinţa nu pot fi argumentate şi nici n-are rost. Oamenii cred și simt în felul lor. E atâta râs în plânsul din Cehov! Atmosfera din piesele lui e atât de încărcată de prisos și totuși nimic din ce se întâmplă nu e de prisos, niciun cuvânt, nicio virgulă, nicio lacrimă, nimic. E-atâta paradox în lenea lor, în nefericirea lor, pe care singuri, cu mâinile lor și-o construiesc. E-atâta nesimțire în plictisul și incapacitatea lor, care-i face atât de oameni și atât de tangibili. N-ai cum să nu-i iubești personajele, să nu tânjești să le joci, să le descoperi. E-atât de mult omenesc în ele, încât cred că dacă ai șansa să joci Cehov, bine făcut, ai șansa să-nveți despre tine.
Cătălina Mihai:
„Îmi doresc să scriu și cred că o să scriu.
O singură carte!”
Ești o cititoare înfocată și, mai mult, îți place să dezbați și să-ți argumentezi ideile. Cum a început pasiunea pentru lectură? Ce îți place să citești? Care au fost ultimele cărți care te-au pasionat?
M-aș feri să spun despre mine că mă pricep la dezbateri. În liceu am fost dată afară din clubul de dezbateri pentru că nu înțelegeam că nu-s la piață să mă iau la harță. Există reguli, există respect pentru celălalt. Acum fac constant exercițiul de-a înțelege că oamenii au păreri diferite și e perfect normal, așa trebuie să fie. Pasiunea pentru lectură a început cu forța, cu de-a sila, cu tata care m-a obligat să citesc. L-am urât pentru asta pentru ca acum să-i mulțumesc cu orice ocazie, pentru că dacă el n-ar fi stat cu gura pe mine, nu m-aș fi apucat de citit. Întâi citeam de ciudă și ambâț, apoi, după ce-am citit „Invitație la vals”, la treișpe ani, a-nceput să-mi placă. Dar tot nu recunoșteam. Obsesia pentru cărți a venit și pe fondul plictiselii: eram la un liceu de mate-info, într-un oraș de provincie în care nu prea aveai ce să faci decât să pierzi timpul, așa că, după meditațiile oribile la matematică și biologie și parcă și chimie, stăteam trează până spre dimineață și citeam. A, și mă jucam Counter-Strike și GTA. Mă-ntreb mereu cât de dificil trebuie să fie, în zilele astea, să le induci copiilor pasiunea pentru lectură. Cred că uneori merge și cu forța 🙂
Citesc beletristică, cel mai mult. Și autobiografii. Sau biografii. Și teatru, dar rar. O să enunț câteva titluri care-mi vin în cap, citite cel mai recent, fără să fie neapărat un top, sau ceva: Khaled Hosseini, „Splendida cetate a celor o mie de sori”, Murakami, tot, Tatiana Țîbuleac, „Grădina de sticlă”, Orhan Pamuk, „Muzeul inocenței”, Salman Rushdie, „Shalimar Clovnul”, Paolo Giordano, „Singurătatea numerelor prime”, Mario Vargas Llosa, „Paradisul de după colț”.
Urmărindu-te pe social media, văd că ai și apetență, și talent la scris. Te gândești să scrii literatură? Cum se împacă deprinderea analitică, efortul de elaborare, eventuala preocupare pentru structură, necesare scriitorului, cu cerința de a-ți exersa în primul rând intuiția, impulsurile artistice, expresivitatea corpului atât de necesare actorului?
Îmi doresc să scriu și cred că o să scriu. O singură carte! Atât. Și asta peste vreo zece-cinsprezece ani, ca să mai acumulez material. Cred că un scriitor are nevoie de experiențe, de tot felul de iubiri, de trădări, de subiecte trăite de el pentru a putea scrie atât de mult. Poate sună a clișeu, nu știu. Habar n-am. Mă gândesc mereu la Jules Verne, care n-a părăsit niciodată locul în care s-a născut și totuși cărțile lui cuprind un univers atât de complet încât, dac-aș crede în reîncarnare, aș spune că scrie din alte vieți trăite. Și totuși, scrisul e un act atât de intim, de personal, iar eu nu știu cât pot să storc din mine.
Și nu cred că port mai multe cărți înăuntrul meu, nu cred că am resursele necesare și în niciun caz n-am calitățile enumerate de tine mai sus. Sunt un om pur instinctual. Scriu din instinct, din nevoie. Scriu doar când am chef, nu mă forțez niciodată, nu mă gândesc la asta ca la o meserie, n-am rigoare și nici disciplină. Aș fi mediocră dac-aș încerca să-mi propun să scriu altfel decât din pasiune. Dar da, scrisul rămâne pasiunea mea numărul doi după actorie.
Cătălina Mihai:
„O călătorie perfectă ar fi
dac-aș sta câte o zi într-o țară diferită”
Ești o călătoare pasionată, îți place să cutreieri lumea?
Oooooh. Tot timpul mint pe instagram că sunt în țări diferite, dar eu de fapt n-am călătorit decât în Grecia, Italia și Franța. N-am nicio scuză pentru faptul că mint cu asta, cred că uneori mi se par amuzante lucruri care, în fond, nu sunt deloc amuzante. Umorul meu fluctuează într-atât încât rămâne el însuși fără haz. Un lucru amuzant e că vara asta am fost în Franța cinci zile și dac-aș fi putut să plec mai repede, aș fi plecat. N-am stofă de om căruia îi place să călătorească. Eu obosesc, mă dor picioarele, mă plictisesc, mă apucă anxietatea când sunt oameni mulți, nu-mi place mâncarea specifică altor țări, mi se face dor de patul meu. O călătorie perfectă ar fi dac-aș sta câte o zi într-o țară diferită, timp de o săptămână. Dar să mă pot teleporta, că am rău de mașină și frică de avion.
Cu ce fel de oameni te simți cel mai bine?
În principiu, oameni cu simțul umorului. Cu care să pot vorbi despre lucruri fără să-i ofuschez cu părerile mele neacordate tot timpul la moda zilelor noastre.
Să încheiem ca la corporații: în următorii cinci ani mă văd…
Un pic mai așezată din toate punctele de vedere. Mai puțin atât de teribilistă în felul în care primesc lucrurile: cum iubesc, cum trăiesc, cum mă doare, cum repet, cum citesc, cum mă cert. La mine totu-i mult și nu pot să disting momentele în care trebuie s-o las mai moale. O fi de la structura mea ca om și poate n-o să mă schimb niciodată. Ce știu e că pe lângă familia mea minunată de-acasă mai vreau să fac înc-o familie.