– reflecții asupra cărții Manageri ai istoriei. Studii și eseuri despre teoria și practica puterii în istorie, înainte de inteligența artificială –
Deși uneori pare paradoxal, să cercetezi puterea este totodată inevitabil
Deși omniprezentă în toate aspectele vieții, puterea rămâne un concept profund contestat, cu multiple semnificații, uneori eluzive, ale cărui sensuri și criterii de aplicare vor genera întotdeauna dezbateri. În pofida ubicuității conceptului – istoria reflecțiilor asupra puterii în relațiile internaționale având rădăcini adânci, ce se întind până în Antichitate – nu este surprinzător faptul că nu există încă un consens cu privire la definirea acestui termen sau cu privire la natura, exercițiul și limitele puterii.
Robert Gilpin (unul dintre cei mai influenți teoreticieni din domeniul relațiilor internaționale) descrie conceptul de putere drept „unul dintre cele mai problematice din domeniul relațiilor internaționale” și recunoaște că „numărul și varietatea definițiilor ar trebui să constituie un motiv de stânjenire pentru politologi” (1981, 13[1]).
Așa cum observa David A. Baldwin (profesor emerit de relații internaționale la Universitatea Princeton), „deși pare câteodată paradoxal, să cercetezi puterea este totodată inevitabil”[2]. Dificil de prins într-o definiție stabilă și mereu contestată, puterea rămâne un concept imposibil de evitat, aceasta fiind una dintre tensiunile fundamentale ale gândirii politice moderne: dificultatea de a conceptualiza puterea și, în același timp, imposibilitatea de a o ignora.
Și aceasta pentru că puterea revine obsesiv în momentele de cotitură ale istoriei, atunci când decizia și acțiunea politică devin esențiale. Tocmai în aceste interstiții critice, devine din ce în ce mai imperioasă nevoia conturării unei gândiri strategice de tip nou, capabile să furnizeze instrumente analitice pertinente pentru descifrarea puterii.
Ca evoluție firească a acestei preocupări pentru emergența unei astfel „gândiri strategice de tip nou”, George Cristian Maior revine în 2025 asupra acestei teme, publicând la Grupul Editorial RAO volumul Manageri ai istoriei. Studii și eseuri despre teoria și practica puterii în istorie, înainte de inteligența artificială. Așa cum mărturisește și autorul, noul volum reunește studii și eseuri care au constituit o parte semnificativă a bazei empirice pentru lucrarea mai amplă și mai teoretică Superpolitik. Superpolitica: Triumf și eșec strategic. Conducători, mari ambiții de putere și logica legitimității în ordinea statelor și în relațiile internaționale (publicată în 2024).
Dacă în Superpolitik George Cristian Maior construia un cadru teoretic unitar pentru înțelegerea conducerii statului în paradigma Superpoliticii[3] – ca tip-ideal (în accepțiunea weberiană) de exercițiu al politicii din perspectiva modelului rațional și comprehensiv al deciziei strategice –, Manageri ai istoriei coboară în zona materialului empiric și a reflecțiilor preliminare care au făcut posibilă construcția teoretică a cărții publicate în 2024.Volumul explorează tocmai această dimensiune a puterii: natura, exercițiul și limitele puterii în contexte istorice diverse, nu doar ca fenomen abstract, ci și ca motor al istoriei, balansând între autoritate și legitimitate, decizie și asumare.
Câteva mențiuni despre studiul puterii devin necesare înainte de orice. Analiza puterii în relațiile internaționale este un domeniu complex, care necesită o abordare multidimensională, având în vedere natura sa profund interdependentă.
Așa cum sugerează Guzzini (2007[4]), studiul puterii implică o pendulare între trei câmpuri de cercetare distincte, fiecare având propriile metode, obiective și concepte fundamentale: (1) teoria politică (se concentrează pe aspectele normative ale puterii, adică pe cum ar trebui să fie exercitată puterea); (2) teoriile explicative (studierea modului în care puterea se manifestă și se distribuie în realitate, folosind metode științifice) și (3) abordarea praxiologică (practica politicii, axată pe analiza empirică a proceselor reale din relațiile internaționale). În această ultimă abordare, puterea se exercită prin politică (internațională), iar analiza puterii se fundamentează pe experiența istorică.
Astfel, analiza puterii în relațiile internaționale nu poate fi realizată decât printr-o sinergie între teoria politică, cercetarea empirică și practica politică. În timp ce teoria politică ne ajută să înțelegem aspectele normative ale puterii, teoriile explicative ne furnizează instrumente pentru a studia comportamentele și mecanismele care stau la baza relațiilor de putere, iar abordarea praxiologică ne oferă învățăminte valoroase din experiența istorică. Toate aceste perspective sunt esențiale pentru o înțelegerea modului în care puterea se manifestă în lumea reală a relațiilor internaționale.
În această cheie interpretativă se înscrie și volumul Manageri ai istoriei, în care George Cristian Maior propune o abordare integratoare a puterii, pendulând cu naturalețe între cele trei câmpuri de cercetare și îmbinând cu eleganță rigoarea analizei istorice cu finețea reflecției teoretice.
Managerii istoriei
Din Antichitate până în epoca modernă, teoreticieni precum Niccolò Machiavelli, Carl von Clausewitz, Reinhold Niebuhr sau Edward Luttwak, alături de mari practicieni ai puterii – de la Marcus Tullius Cicero și cardinalul de Richelieu, la Otto von Bismarck, Winston Churchill, Woodrow Wilson sau Henry Kissinger – sunt convocați într-o lectură captivantă a istoriei ca spațiu al asumării deciziei.
Analiza nu se limitează la prezentarea ideilor sau a biografiilor acestor „manageri ai istoriei”, ci se integrează într-un cadru mai larg de reflecție teoretică. Cartea nu propune doar o istorie a ideilor politice sau o tipologie a liderilor, ci investighează condițiile în care puterea umană a funcționat, s-a legitimat și s-a asumat de-a lungul timpului.
Lecturând exercițiul istoric al puterii propus de Maior, descoperim „un Cicero la fel de realist precum Machiavelli”. Stereotipurile se topesc, „diferența de viziune dintre Cicero și Machiavelli devine tot mai difuză”, iar cititorul înțelege că istoria puterii nu este despre figuri mitologizate, ci despre oameni reali, iar „arta conducerii statului nu ține de ideal, ci doar de realizabil”.
Dacă „Cicero este cel care a realizat tranziția către gândirea politică modernă”, Machiavelli este cel care a realizat o adevărată „revoluție intelectuală”, nu atât prin autonomizarea politicii de religie, cât mai ales prin înțelegerea politicii ca „domeniu practic al conducerii afacerilor interne și externe ale statului după regulile sale”. Dar poate cea mai valoroasă moștenire a lui Machiavelli este lecția că „lumea nu este una ideală și nu va fi niciodată, iar politica trebuie să fie un instrument util pentru a guverna eficient în raport de realitate și nu în raport de concept și reprezentări utopice”.
De la Cardinalul Richelieu am moștenit, conchide Maior, „mutația fundamentală de la omul politic la omul de stat”, transformare ce marchează trecerea de la viziune strategică (calitatea politicianului bun) la construcție strategică (calitatea extraordinară a omului de stat). Richelieu a fost, în viziunea lui Maior, maestrul practicii strategice, dezvoltând, prin „evaluarea rece și precisă a intereselor statului pe termen mediu și lung”, o „rețetă practică a tacticilor necesare, a pașilor necesari în vederea promovării și realizării acestor interese”.
Un „adevărat om de stat” a fost, la rândul lui, și Otto von Bismarck, cancelar și arhitect al unificării germane, care, prin promovarea unei politici fundamentate pe realism politic (Realpolitik), evaluare lucidă a raporturilor de forță și utilizare calculată a instrumentelor diplomatice și militare, poate să ofere și astăzi „o lecție de artă și știință a guvernării și conducerii strategice”.
Dacă Machiavelli, Richelieu sau Bismarck au demonstrat, cu luminile și umbrele lor, ce înseamnă, în lumina curgerii istoriei, ideea de superpolitică, Woodrow Wilson este cel care, prin moștenirea sa politică, definește „diferența calitativă dintre politician și omul de stat” – conchide George Maior. Wilson este, fără îndoială, „un superpolitician”, a cărui acțiune politică exprimă plenar toate calitățile și atributele superpoliticii.
La fel cum a demontat stereotipurile despre Cicero sau Machiavelli, Maior arată că și marile teorii clasice ale războiului trebuie citite cu atenția și discernământul impuse de prezent. În cazul lui Carl von Clausewitz, considerat fondatorul gândirii strategice moderne, Maior atrage totuși atenția că, deși postulatul „războiul este politica continuată prin alte mijloace” rămâne o piatră de temelie, în fața revoluțiilor tehnologice rapide și a dinamicii actuale a puterii, tezele clasice riscă să rămână insuficiente. Clausewitz a fost un teoretician al războiului, nu al puterii.
Maior nu neagă relevanța teoriei lui Clausewitz („raționalizarea războiului”), dimpotrivă, o recunoaște ca fundament esențial în înțelegerea conflictelor, dar o recontextualizează, demonstrând că principiile tradiționaletrebuie citite cu ochii prezentului și adaptate noilor realități.
Spre un „unic manager al istoriei”?
„Cum să înțelegem atunci politica, puterea și relațiile de putere” în această nouă realitate în care „vechile forme ale viciilor puterii politice și dezordinii în relațiile internaționale se împletesc cu modele noi ale evoluției sociale și materiale?” se întreabă sugestiv Maior. Într-o notă prospectivă, autorul extinde reflecția asupra provocărilor actuale ale exercițiului puterii, ridicând întrebarea provocatoare: cum va schimba inteligența artificială exercițiul puterii, natura politicii și formularea strategiilor?
Maior continuă, astfel, să exploreze tema incertitudinii, introdusă cu mai bine de 10 ani în urmă[5] – ca principiu epistemologic inovator menit să permită investigația empirică a exercițiului puterii sub vasta umbrelă conceptuală și filosofică a postmodernității și a postmodernismului.
În fața acestor noi realități tehnologice care aduc cu sine incertitudini tot mai complexe, gândirea strategică trebuie să evolueze și ea. Formula „înainte de inteligența artificială” nu trimite la nostalgie, ci la avertisment: cartea anticipează reconfigurarea puterii în fața ascensiunii inteligenței artificiale, ce marchează un prag dincolo de care decizia, ca act fundamental de exercitare a puterii, riscă să fie externalizată fără a fi, în mod real, delegată.
Mai mult decât o analiză a trecutului, Manageri ai istoriei devine astfel o meditație asupra limitelor și condițiilor exercitării puterii într-o epocă în care însăși autonomia deciziei umane este pusă sub semnul întrebării. În acest sens, volumul funcționează și ca un avertisment discret, dar ferm, asupra pericolului de a confunda eficiența decizională cu abdicarea de la judecata politică. Maior atrage, astfel, atenția asupra riscului ca omenirea să se îndrepte spre un „unic manager al istoriei” – inteligența artificială.
Puterea trebuie înțeleasă, asumată și judecată
„Puterea trebuie înțeleasă, asumată și judecată”, insistă Maior. Or, inteligența artificială afectează tocmai acest raport dintre putere și responsabilitate, dintre autoritate și legitimitate, dintre decizie și asumare. Puterea care renunță la judecata umană, la discernământ și la asumarea responsabilității nu mai este politică; devine simplu instrument tehnologic. Puterea riscă, astfel, să devină abstractă, dezlegată de responsabilitate și de judecata morală care a definit, de-a lungul timpului, omul de stat.
Tocmai aici rezidă măiestria lui Maior: o analiză istorică ancorată într-o perspectivă obiectivă asupra „managerilor istoriei” – surprinzând atât laturile luminoase, cât și umbrele celor care au reușit, totuși, să câștige cea mai importantă bătălie – aceea cu istoria –, împletită cu reflecții teoretice ce culminează într-un apel discret, dar imperios la vigilență: „E cazul să învățăm ceva, măcar un pic, din aceste experiențe și să citim despre acești oameni pentru că doar așa ne vom realiza limitele. Cei care se încumetă în arena politicii sau cei care vor să înțeleagă politica și gândirea strategică au nevoie de aceste lecții. Numai prin înțelegerea nuanțată a acestor mari figuri putem deschide drumul către o viziune mai clară și mai responsabilă asupra prezentului și viitorului politic.”
Astfel, prin cartea sa, George Maior nu doar interoghează trecutul pentru a înțelege prezentul, ci și avertizează asupra riscului ca viitorul să fie guvernat nu de judecată, înțelepciune politică și asumare, ci de logica impersonală a algoritmului.
Cartea devine astfel nu doar o incursiune în trecut, ci și un ghid pentru înțelegerea prezentului, un avertisment subtil despre cum deciziile politice pot fi modelate — sau deformate — de transformările profunde ale lumii contemporane. Este o istorie privită nu ca succesiune de manageri ai istoriei, ci ca spațiu al asumării, într-un moment în care apariția inteligenței artificiale riscă să transforme puterea dintr-un act politic asumat într-un simplu algoritm.
Într-o epocă în care inteligența artificială se insinuează în calculul strategic și în decizia politică, avertismentul lui Maior devine crucial: „Inteligența artificială nu înseamnă, deloc, și înțelepciune. Înțelepciunea este un atribut definitiv al ființei umane”.
MANAGERI AI ISTORIEI
Studii şi eseuri despre teoria şi practica puterii
în istorie, înainte de inteligenţa artificială
Editura RAO
2025
Categorie: Nonficțiune Adulți
Domeniu: Politică
Format: Biblioteca RAO softcover
Număr de pagini: 288
ISBN: 978-630-352-049-0
Iulia MOISE (BĂDĂLUŢĂ) este doctor în Științe Politice și cadru asociat la Școala Doctorală din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București (SNSPA).
[1] Gilpin, Robert. 1981. War and Change in World Politics. Cambridge: Cambridge University Press
[2] Baldwin, David A. Power and International Relations: A Conceptual Approach. Princeton and Oxford: Princeton University Press, 2016.
[3] Conceptul de Superpolitik a fost introdus în limbajul strategic autohton de George Cristian Maior în 2024. În esență, Superpolitik-ul reprezintă „un exercițiu aparte de aplicare a puterii”, un demers care depășește mecanismele obișnuite ale politicii și se manifestă în circumstanțe excepționale. Delimitarea conceptuală dintre politică și superpolitică rezidă tocmai în contextul în care aceasta din urmă se exprimă: „Superpolitica apare și se exprimă întotdeauna într-un context excepțional: în general (dar nu neapărat!) o criză în ordinea firească a statului sau în ordinea internațională a statelor, având consecințe inevitabile în ambele planuri; o ruptură în evoluția politico-istorică, o transformare radicală sau o revenire la modele anterioare” (Maior, 2024, p. 8). Astfel, criteriul care separă politica de superpolitică nu ține de instrumente sau intenții, ci de natura excepțională a contextului în care decizia se impune și de consecințele inevitabile pe care acestea le generează, fie pe plan intern, fie în arena internațională. https://revistacultura.ro/superpolitik-review/
[4] Guzzini, Stefano. “Re-Reading Weber, or: The Three Fields for the Analysis of Power in International Relations.” DIIS Working Paper no. 29. Copenhagen: Danish Institute for International Studies, 2007.
[5] Maior, George Cristian. Incertitudine. Gândire strategică și relații internaționale în secolul XXI. București: Rao, 2014.
- Puterea trebuie înțeleasă, asumată și judecată - 13 februarie 2026