Cunoscut ca scenarist și prozator de succes, Florin Lăzărescu a publicat în 2021 un nou roman: „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc”: un roman care se citește pe nerăsuflate, dinamic, construit ca un lung dialog tragi-comic. S-ar fi putut intitula foarte bine „O zi din viața lui Pavel Iovan”, muncitor pe șantier de când se știe, de la cincisprezece ani, aflat acum în pragul pensionării, care face naveta cu trenul din satul în care locuiește, trecând zilnic peste câmp spre gara prăfuită, la oraș, la muncă. Pavel Iovan devine un personaj emblematic pentru generația celor care au traversat la maturitate tranziția românească și au îndurat umilirea socială, transformările lumii în care încearcă să supraviețuiască, trăind mai degrabă la marginea ei, cu spaime și amenințări nenumărate, cu sentimentul neputinței ori al absurdului, dar și cu umor, credință, tenacitate, onestitate. Substanța epică pare un fir linear pe care se înșiră întâmplările zilei, dialogul cu cei doi copii mari, reușiți, plecați de acasă, problemele de la serviciu cu duritatea celor de pe șantier, la construcția de blocuri, așteptarea la bancomat sau la casa de pensii, conversațiile nenumărate, vorbitul continuu pe care ceilalți îl ascultă sau îl întrerup cu nemulțumire și nervozitate. Însă fiecare secvență luminează periferic către aspectele largi ale vieții și ale societății, precum sărăcia, ratarea, venirea muncitorilor chinezi și vietnamezi fiindcă deja nu se mai găsește forță de muncă, violența, nedreptățile, inechitatea socială, paradoxurile și discrepanțele rural-urban etc. În același timp, fiecare secvență luminează spre trecut și spre interioritatea personajului principal, aflat într-un moment de vulnerabilitate. „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc” este un excelent micro-roman, cu un bun potențial filmic.
De la parter se aude un urlet:
Oprește muzica-n Dumnezeu mă-tii! Că vin acum la tine și te arunc de pe schelă! Lasă-mă să muncesc în liniște, ‘tu-ți morții mă-tii, nu mă băuni la cap cu manele, că nu suntem la club!
Maneaua se oprește brusc.
E dom’ maistru Cristișor! Îl ascultă lumea, se teme de el! Îi explică Pavel lui Yen… Și, ia zi, cum e viața prin Vietnam?
Yen nu răspunde, scoate capul pe geam și se uită în sus spre schelă.
Mai purtați pălării din alea țuguiate de paie? S-a terminat războiul cu americanii? A picat și la voi comunismul?
«Ce să-l mai întreb eu pe omu’ ăsta, să nu se simtă prost? Că vorbesc numai eu.» (…)
Pavel apucă ruleta și trasează semnele din josul peretelui.
Florin Lăzărescu,
„Noaptea plec, noaptea mă-ntorc”,
Polirom, 2021
Scriitoarea Daniela Zeca a construit o trilogie orientală, adăugând astfel literaturii române deschiderea către sensibilitatea, mentalitățile și peisajul lumii arabe, în romane de o rafinată senzorialitate: „Istoria romanțată a unui safari” (2009), „Demonii vântului” (2010) și „Omar cel orb” (2012). Toate au în centru povești de iubire extraordinare, trăite intens, dar și tema complicată a întâlnirii dintre „eu” și „celălalt”, „diferitul”. Atracția exoticului și fascinația culturii din nordul Africii sau din Iran presupun cufundarea temporară într-un alt mod de viață, cu un ritm diferit, cu reacții și comportamente ale căror sensuri nu sunt de fiecare dată comprehensibile. În același timp, profundă și imediată, experimentarea „celuilalt” se produce mai cu seamă în comunicarea intimă, în adoptarea bucătăriei arabe, în trecerea la un nou corp social, într-o arhitectură diferită, cu alte interioare, reguli, interdicții și primejdii, parfumuri și culori. Adevărată performanță stilistică, „Istoria romanțată a unui safari” cucerește definitiv cititorul/cititoarea prin frumusețea vizualului, prin sugestia tensiunii erotice și prin efectul de încetinire a timpului.
Cea dintâi chemare la rugăciune păru un cuțit care sfâșie o mătase. Pierduse obișnuința să scrie de mână și aproape că amorțise ghemuită în scaunul din terasă. Aproape se cocoșase, ghemuită și pentru că nu vedea mai nimic la flacăra unei lămpi improvizate dintr-o cutie găurită și o bougie à sucre pe care o cumpărase din bazar.
Începu să răsară soarele și grădina se lumină, ca-ntr-un studiat efect de scenă: văzu întâi tufele de aloe și cactuși, nemișcate și umede, apoi palmierii cu trunchiurile ridate și pe alocuri jupuite de vii, iar imaginea acestor corpuri mumificate îi dădu un fior în lumina atât de crudă a răsăritului. Așa era Africa – un corp prea bătrân și deshidratat, ca o piele de elefant.
Daniela Zeca,
„Istoria romanțată a unui safari”,
Polirom
Ludmila Ulițkaia este capabilă să spună aproape totul despre om și despre societate: despre fragilitate, suflet, corp, destin și dragoste, despre ceea ce înțelegem și despre ceea ce doar intuim, despre rațiune și fatalitate, despre ce visăm și despre ce trebuie să uităm, despre ceea ce trăim și despre mentalități, ideologii, religie și știință, istorie și clipă. În romanele ei destinul individual se construiește sub presiunea timpului și a politicii, mereu amenințat de malaxorul constrângerilor, absurdului, morții. Oameni obișnuiți sau excepționali trăiesc în condiții complicate, fără să fie până la capăt victime sau eroi. „Imago” propune o narațiune fragmentar-circulară, din care răzbat, pe un fundal de jumătate de secol comunist, mai multe povești de prietenie legate de mediul artistic. O scenă semnificativă este cea în care zona underground a literaților și muzicienilor se întâlnește la nunta unui legător de cărți, într-o atmosferă comic-dramatic-grotescă, încheiată cu scoaterea riscantă din țară a manuscrisului „Arhipelagul Gulag” aparținând lui Alexandru Soljenițîn, pentru a fi publicat în Occident. Dincolo de toate, se ghicesc compasiunea și înțelegerea față de tot ceea ce se întâmplă cu noi, oamenii, la marginea infernului istoric.
Afară ba ploua, ba ningea, zbura puful plopilor, urechile îți țiuiau de la vorbăria nesuferită despre realizări și victorii – am ajuns din urmă și am întrecut… În bucătării se bea ceai și vodcă, fâșâiau paginile cărților criminale, hârâiau benzile de magnetofon cu muzica lui Galici și a tânărului Vîsoțki. Se nășteau și acolo sunete și idei noi. Sania însă nu le băga în seamă. Era lumea – lumea lui Ilia și a lui Miha, prietenii lui din școală, care se îndepărtau tot mai mult de el.
Nu era încă sfârșitul dezghețului hrușciovian, dar Hrușciov făcuse deja pasul înapoi…
Ludmila Ulițkaia,
„Imago”,
Humanitas