În „Elogio del politeismo. Quello che possiamo imparare ogii dalle religione antiche” („Elogiul politeismului. Ce putem învăța azi din religiile antice”) Maurizio Bettini sugerează că: Problemele religioase cu care ne confruntăm într-o lume globalizată și multiculturală se datorează în bună măsură cadrului mental monoteist, pe care îl moștenim, indiferent dacă suntem sau nu credincioși asumați. Alte religii, cele politeiste, au capacitatea de a tolera alteritatea religioasă, de a o integra în propriul sistem, de a putea gândi simultan divinități diverse. Putem observa destul de ușor aceasta aruncând o privire către civilizația japoneză, unde divinitățile șintoiste și cele budiste s-au suprapus, sau către civilizația hindusă, care consideră o idee de bun simț că pot exista căi diferite, aparent contradictorii, către divinitate, dar fără ca vreuna dintre acele căi să o excludă pe alta. Într-o lume religioasă plurală, un zeu nu reprezintă negația altui zeu, însă pe filiera iudaic-creștină a acelui „Dumnezeu gelos”, al cărui mesaj este „Nu vei avea alt Dumnezeu”, noi, chiar trăind într-o lume seculară post-creștină, suntem oarecum incapabili să înțelegem aceasta.
Lectura acestei cărți mi-a amintit o discuție pe care am purtat-o în facultate cu un prieten hindus. Discutam despre panteonul grec, iar eu am menționat faptul că „Atena este un simbol, o metaforă”. Prietenul meu, zâmbind îngăduitor, a comentat simplu: „Atena este Atena”.În fapt, pentru noi, moștenitorii civilizației creștine, Atena nu (prea) este Atena. Însuși termenul „politeism” are o istorie deloc neutră, fiind introdus de Philon din Alexandria, într-o perspectivă polemică față de cei care se închinau unei pluralități de zei și nu „unicului” Dumnezeu. Anticii înșiși nu se considerau „politeiști”, ci oameni care „îi onorează pe zei”, așa cum arată atât Bettini, cât și alți doi autori, într-un articol dedicat tot politeismului, în cadrul unui volum ce explorează antropologic cultura antică1.
A încerca să eludăm astfel de probleme, care țin de conflicte sau neînțelegeri religioase, dintre care multe sfârșesc tragic, vorbind despre „progresul culturii” și prezentând religia ca pe ceva „depășit”, care doar în mințile cele mai puțin cultivate nu ar fi fost depășit, este inutil și chiar contrapoductiv. Așa cum a arătat, printre alții, Carl Gustav Jung, „depășite” pot fi anumite metafore sau „fantasme ale cuvintelor”, dar nu și factorii psihici care au dus la nașterea divinităților2. Chiar dacă zeii „au murit”, sursa din care provin aceștia, psihicul uman inconștient, este cât se poate de vie și de vitală pentru ființa umană. Nevoia unui cadru de referință religios, ca nevoie intrinsec umană, a fost subliniată de mulți alți psihanaliști și psihiatri, cum ar fi Irvin Yalom, Erich Fromm sau Viktor Frankl.
Cartea lui Bettini încearcă să răspundă la o întrebare simplă: Ce experiență concretă ne poate oferi azi politeismul, sub aspect politic și social? Cum se manifestă conflictul religios într-un cadru mental politeist și cum apare acesta într-un cadru monoteist?Argumentându-și teza enunțată mai sus, Bettini face o incursiune în politeismul roman, încercând să aducă în lumină anumite lucruri la care ar trebui să medităm. Acesta consideră că în societățile noastre conflictul religios este alimentat de imposibilitatea noastră culturală de a gândi simultan divinități diverse, o problemă pe care o societate politeistă nu ar avea-o.
Pornind de la două fenomene relatate în presa contemporană, Bettini arată că, indiferent dacă atitudinea noastră este una de toleranță sau una de intoleranță, ambele sunt înrădăcinate în același cadrul mental monoteist: atunci când divinitatea este înțeleasă ca fiind unică, nu pot coexista două „unicități”, două „adevăruri”, „două absoluturi”. Un prim exemplu este decizia autorităților italiene de a nu mai expune în locuri publice ieslea cu pruncul și sfânta familie, în perioada Crăciunului, pentru a nu leza sensibilitățile copiilor cetățenilor musulmani. Sacrificarea unor simboluri și a unei tradiții creștine în numele multiculturalismului religios a trezit, așa cum era firesc, multe critici și reacții negative, în special în rândurile dreptei politice, care vorbea chiar despre „islamizarea Italiei”.3 Al doilea exemplu este reacția unei părți a populației față de ideea de a construi o moscheie în Toscana: au existat chiar persoane publice care au îndemnat la înarmarea cu explozibili pentru a distruge edificiul, în cazul în care acesta ar fi fost construit. Toleranță extremă, dusă până la sacrificarea propriilor simboluri de dragul copiilor musulmani, versus intoleranța extremă ce viza distrugerea unui lăcaș de cult. Dar ambele izvorăsc din convingerea (atât de interiorizată, că în unele cazuri nici măcar nu este conștientă!) pe care o avem, ca monoteiști, că nu poate să existe decât un singur Dumnezeu.
Obiceiul de a dedica zeului statuete, numite Sigillaria, în timpul Saturnariilor (la finalul lunii decembrie) era deosebit de important pentru romanii antici, dar nimeni nu s-ar fi gândit să închidă piața acestor Sigillaria, pentru a nu ofensa practicanții altui cult, comentează Bettini. Desigur, este un pic anacronic să punem problema astfel, dar am putea privi către India contemporană, un spațiu unde hinduismul și islamul conviețuiesc relativ pașnic, și unde nu am auzit că s-ar fi gândit cineva să interzică Durga puja pentru a nu ofensa populația musulmană.
Un exemplu mai bun pentru ceea ce înseamnă capacitatea romanilor de a integra divinități și ființe sprirituale diverse îl reprezintă larariul, altarul domestic prezent în casa oricărui roman, unde erau așezate împreună figuri de zei, poeți, filosofi (Marcus Aurelius avea, de pildă, imagini ale unor filosofi în propriul larariu), împărați divinizați, fără însă a fi sugerată vreo ierarhie între aceștia. În schema monoteistă însă, raportul dintre religii se pune în termenii de adevărat/fals, ceea ce înseamnă că Dumnezeul unic exclude orice alt zeu. Bettini menționează faptul că în catehismele actuale ale Bisericii disprețul față de alte religii a fost înlocuit cu respectul, iar ostilitatea cu mila, dar se insistă asupra adevărului unicei religii, pe care nimeni nu este obligat să o urmeze, dar trebuie să își asume că nefăcând astfel, se va afla în eroare.
În culturile politeiste însă, zeii altora nu sunt percepuți ca o amenințare de nedepășit, ci cu vie curiozitate și cu dorința de a-i cunoaște, ca pe o eventuală resursă ce ar putea fi asimilată. O experiență grăitoare în acest sens consemnează Nikos Kazantzakis în jurnalul său de călătorie, din Japonia, unde întâlnește pe vapor un japonez creștin, o contradicție vie în ochii săi, și îl roagă pe acesta să îi explice cum se pot armoniza șintoismul, religie politeistă, marcată de un puternic cult al strămoșilor cu noua religie creștină:
„Prima noastră religie locală adevărată a fost șintoismul, cultul strămoșilor. Dintr-o dată, în anul 552 după Hristos, o nouă religie, budismul, a sosit din Coreea în patria noastră. Am acceptat-o. Nu însă fără opoziție. Nu putea prinde rădăcini la noi dacă n-ar fi fost întâi asimilată și armonizată cu religia naostră dinainte. Cum puteam noi să-l acceptăm pe Buddha ca zeu suprem, când o aveam de veacuri pe marea zeiță a Soarelui, Amaterasu? Vechea credință s-a opus celei noi. Lupta a durat aproape trei veacuri, până când a venit marele călugăr Kukai și a găsit dezlegarea: Buddha și Soarele sunt unul și același zeu, dar în Indii a luat chipul lui Buddha, pe când în Japonia, chipul lui Amaterasu. Imediat, sufletul japonez a acceptat noua credință, fără să se mai opună. (…) Același lucru începe acum să se întâmple cu religia creștină. Pe noi, japonezii, ne atrage creștinimul nu pentru ideologia și morala lui sau pentru ritualurile lui. Ne atrage pentru că are la bază ideea de jertfă. Esența creștinismului este jertfa. (…) Pentru că jertfa este suprema dorință a rasei noastre. Să te jertfești pentru pământul strâmoșilor tăi. Să te jertfești pentru mikado, urmașul marii divinități a Soarelui. Să te jertfești penttu cinstea ta, făcându-ți harakiri. Și acum, creștinismul înaintează un pas mai departe: să te jertfeși pentru ceva încă și mai mare decât individualitatea ta, decât regii tăi și decât neamul tău: să te jertfești pentru omenire.”
Iată reflectată aici cât se poate de explicit capacitatea de sinteză uimitoare a religiilor politeiste, o deschidere mentală către alte realități spirituale, uneori chiar contradictorii, o deschidere motivată de dorința de a căuta și de a asimila ceea ce este asemănător. Dar fondul ce este asimilat astfel nu este doar o „pojghiță de suprafață” a noii religii, ci merge până în miezul ei – căci cine ar contesta acest fapt, că esența creștinismului, dincolo de ritual și norme impuse de tradiție, este jertfa?”
Revenind la cartea în discuție, autorul ei observă că atunci când se raportează la zeii altora, monoteismul o face fie cu ostilitate, fie cu superioritate, fie cu indiferență, sau eventual, cu „toleranță”. Dar însăși ideea de toleranță pe care o avem este una stranie, căci este oarecum negativă – „tolerare” înseamnă „a suporta”. Dar de suportat suportăm obiecte pe care nu le considerăm valoroase în sine, adică obiecte pe care „nu le acceptăm”. Toleranța astfel înțeleasă nu legitimează ideile altora, ci le dezaprobă – un astfel de context poate oricând degenera în intoleranță, consideră Bettini.
„Toleranței” contemporane, autorul îi opune „interpretatio”, din lumea antică: anume capacitatea de a traduce un zeu în altul (Zeus devine Jupiter, Atena devine Minerva, Hera devine Junona, etc.), de a crea integrare între sisteme religioase diferite, adică exact ceea ce am văzut, în mărturia de mai sus, că a făcut cultura veche japoneză cu budismul și creștinismul. Această „interpetatio” era motivată de curiozitatea anticilor pentru zeii altor popoare, dorința de a și-i explica în proprii lor termeni, dar ea implică o viziune dinamică, flexibilă, deschisă și creativă asupra divinului, precum și un exercițiu al interpretării. O astfel de viziune lipsește în monoteism: Dumnezeu este „intraductibil” ca nume propriu, fiind traductibil în multiple limbi doar ca nume comun – fiecare religie monoteistă consideră că se închină unicului Dumnezeu adevărat5.
Un obicei antic interesant atunci când se punea problema raportării la zeii altor popoare a fost acel „evocatio” – o practică a generalilor romani de a chema afară divinitățile protectoare ale cetății pe care o asediau, asigurându-le un cult la Roma. O astfel de atitudine era facilitată de un cadru mental care pleca de la premisa de a evita sacrilegiile, de a nu îi face pe zei prizonieri, acordându-le respectul de a nu fi implicați în conflictele umane. Să comparăm această practică cu multele războaie duse de monoteisme în chiar numele religiei, pornind chiar de la atitudinea din Exod – Dumnezeul gelos care îndeamnă la distrugerea altarelor tuturor celorlalți zei.
În Antichitate, subliniază Bettini, regulile religioase erau parte din normele cetății: întâi vine comunitatea umană, iar abia apoi sunt instituite legile divine. O divinitate aparține unei comunități care o venerează, acordându-i un cult public. Percepția asupra divinității este una civică, nu filosofică sau teologică. De multe ori se ridică problema intoleranței romanilor față de noul cult, cel creștin, dar grila prin care este explicată această intoleranță este una ideologică și polemică, ce nu ține deloc seama de perspectiva romanilor înșiși. Singurele culte străine pe care romanii chiar le-au reprimat în forță sunt cel al Bachanaliilor și cel creștin, iar asta pentru că ambele reprezentau, din perspectiva lor, o amenințare la adresa ordinii politice. Creștinii au fost persecutați în Roma nu datorită faptului că îl venerau pe „singurul Dumnezeu adevărat”, ci datorită refuzului lor de a-și asuma îndatoririle unui cetățean roman. Cultul Cezarului și al zeilor oficiali reprezenta liantul care ținea împreună populații atât de diverse, iar romanii au integrat multiple divinități străine tocmai pentru a asigura astfel coeziunea imperiului lor. Literatura hagiografică creștină abundă în exemple în care creștinul, cetățean al Romei, refuză să aducă sacrificii zeilor statului și sfârșește ucis datorită acestui refuz, atitudine interpretată în literatura creștină ca act de martiraj. Neîndeplinirea îndatoririlor față de cetate, refuzul acestui cult, care era incompatibil cu cadrul monoteist, transgresarea a tot ceea ce era sacru pentru statul roman, le-a atras creștinilor persecuțiile. Motivul a fost, așadar, unul politic, nicidecum unul religios. Atât cultul Bachanaliilor, cât și cel creștin au fost percepute ca amenințări la adresa ordinii publice.
Societățile noastre de astăzi, continuă Bettini, riscă să se fragmenteze în comunități diverse sau să sufere o omogenizare culturală forțată. Ceea ce înseamnă că fie ne strângem alături de ai noștri și trasăm granițe sociale imaginare ignorându-i disprețuitor pe cei din alte comunități, fie ne strângem împreună cu toții, ignorând cu totul diferențele dintre noi, sacrificându-ne simbolurile și întreaga moștenire culturală. Ambele atitudini sunt puternic înrădăcinate în convingerea că „există un singur adevăr”: deci fie rămânem la ideea că noi avem dreptate și ceilalți sunt în eroare, fie abolim tot ceea ce înseamnă simbol religios și conchidem că problema adevărului nici măcar nu poate fi pusă, în domeniul spiritual. Politeismul pare să vină cu o a treia cale – o lecție pe care, dacă am reuși cumva să o asimilăm, ne-ar putea ajuta în conflictele noastre de natură religioasă. Bettini sugerează că ideea de cetățenie, așa cum era înțeleasă de romani, ar putea oferi o soluție: a garanta aceleași drepturi spirituale pentru toți, cerând însă respectarea acelorași legi și asumarea acelorași răspunderi, de către toată lumea. Dar este evident că un cadru mental politeist ar fi mai deschis și mai adaptat unei astfel de soluții, căci ne-ar ajuta, poate, să acceptăm experiențele religioase diferite, fără a le percepe ca pe o amenințare la adresa noastră.
Cum putem însă depăși exclusivismul monoteismului, ai cărui moștenitori culturali suntem? Într-o lume post-creștină, așa cum este ea de facto pentru majoritatea indivizilor, o revenire la cadrul de referință pre-creștin este imposibilă – nu se pune o astfel de problemă. O soluție am putea găsi privind înapoi către Renaștere. Această perioadă a însemnat redescoperirea Antichității sub raport cultural. Dar ea a fost totodată, așa cum tot Bettini sugerează în altă parte6, o redefinire a propriei identități, realizată prin descoperirea alterității (anticilor).
Renașterea a pus în centrul viziunii sale despre lume omul. Nu zeii, nu Zeul unic, ci omul. În acest umanism al Renașterii, care a traversat secolele până la noi, am putea găsi răspunsul și soluția pentru societățile noastre contemporane. Atunci când omul este cel care speră, care crede și care iubește, când omul concret contează mai mult decât ideologia abstractă, oare nu s-ar putea conviețui pașnic într-o lume multiculturală, într-o pluralitate de idei, sentimente și atitudini al căror suport este unul și același – existența umană în nuditatea ei? Experiența de a fi om printre oameni, asumându-ne faptul că omul are nevoi spirituale, dar și faptul că aceste nevoi spirituale și căile de a le împlini pot fi diverse? Probabil că am putea, într-adevăr, învăța multe din experiența politeismului antic, precum și din experiența religiilor politeiste care încă rezistă, în ciuda oricăror teorii despre „progres”, sau care atribuie o valoare morală superioară monoteismului. Azi, spre exemplu, i-aș putea răspunde prietenului meu hindus: „Da, ai dreptate. Atena este Atena. Nu este nici mai mult nici mai puțin decât ceea ce spiritul uman a proiectat în eter, de-a lungul vremurilor, în încercarea prometeică de a smulge un dram de sens din lumea zeilor și de a-l întrupa într-o lume a simțurilor”.
1# „Politeismo”, Gabriella Pironti și Micol Perfiglio, Con i Romani. Un’antropologia della cultura antica, Societa editrice Il Mulino, Bologna, 2014, p. 45.
2# Maurizio Bettini, Elogio del politeismo. Quello che posiamo imparare oggi dalle religioni antiche, Societa editrice Il Mulino, Bologna, 2014, p. 12.
3# Maurizio Bettini, op. cit., p. 19.
4# Nikos Kazantzakis, Jurnal de călătorie. Japonia, China, Humanitas, București, 2014, pp. 31-32.
5# M. Bettini, op. cit., p. 61.
6#„Comparazione”, M. Bettini, Con i Romani. Un’antropologia della cultura antica, Societa editrice Il Mulino, Bologna, 2014, p. 45.
Maurizio Bettini, Elogio del politeismo, Societa editrice Il Mulino, Bologna, 2014, 155 pp.