Vremea schimbarilor

Timpul pacii nu a venit. Dar cel al schimbarilor? Dupa un deceniu de confruntari surde si de razboaie, in cancelariile lumii se vorbeste despre vremea schimbarilor fundamentale. In ce directie? Raspunsurile interesante sunt multe, dar istoria intinde capcanele ei si omenirea se trezeste uneori pe un drum paralel cu cel croit politic din afara. La inceputul razboiului din Libia filozoful francez Bernard Henri Levy considera ca inlaturarea lui Gaddafi trebuie tratata in termenii alternativei: ori dictatura, ori islamism. El nu socotea islamismul un adversar al democratiei dar opinia lui nu este impartasita de multi dintre politicieni, chiar daca nu recunosc. Dupa câteva decenii de lupta pentru impunerea drepturilor omului, au urmat altele pentru impunerea democratiei. Daca prima campanie, conceputa ca o confruntare ideologica anti-comunista, a avut in Razboiul Rece o supapa de emergenta, cea de a doua, suprapusa unor interese de strategie economica si militara, s-a vazut implicata in destule conflicte. Razboaiele din Irak si Afganistan au fost purtate in numele luptei impotriva terorismului socotit noul dusman  al democratiei. Desi au fost mai costisitoare decât cel de al Doilea Razboi Mondial, acestea nu si-au atins scopul anuntat. Esecul i-a facut pe unii sa le considere nemotivate sau inutile. Acestora li se adauga razboaiele din Georgia, Libia, Siria si revolutiile, violente si ele, prin care a fost rasturnata ordinea in lumea araba. Asadar, un deceniu de razboaie. Imaginea umanitatii, intrata deja in mileniul trei,  este de cosmar.
Si, totusi, lumea se schimba. Pe plan mondial se constata o deplasare a centrului economiei mondiale in Asia-Pacific. Evolutia unui singur indicator, PIB-ul, al Chinei, Indiei si Rusiei, in perioada 1986-2010, arata saltul urias facut de economiile acestor trei colosi. In China, PIB-ul a crescut de la 297,8 la 5.874,6 miliarde de dolari; al Indiei, de la 246,4 la 1.729,0 miliarde, al Rusiei de la 516,8 (date din 1990) la 1.479,8 miliarde. Sa adaugam Japonia cu un PIB de 5.497,8 in 2010 fata de 2.020,9 miliarde in 1986. Evolutia este graitoare. Ca si interesul marilor puteri pentru acest vast spatiu.
La sfârsitul lunii noiembrie a anului trecut, presedintele Obama a vorbit, in contextul discutiilor pentru bugetul militar, de extinderea rolului armatei americane in Asia-Pacific. Secretarul de Stat american a confirmat noua directie si a motivat-o socotind ca Statele Unite sunt „confruntate cu amenintarea puterilor emergente, China, India si alte state, fata de care trebuie sa ne protejam si sa facem astfel incât sa avem intotdeauna suficienta putere in Pacific pentru a le face sa inteleaga ca nu ne vom clinti“. Am urmarit conferinta de presa a ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov, consacrata bilantului diplomatiei ruse in 2011. Perspectiva politicii Moscovei in viitor este orientata tot spre Asia. De pe acum, Rusia are relatii speciale cu China, privilegiate cu Japonia, intarite cu India. Coopereaza cu ASEAN si, in paralel, contribuie la intarirea rolului structurilor economico-politice din care face parte,  Organizatia de la Shanghai si Grupul BRIC in care se afla si Brazilia. Pe acest fond, se intelege, strategia Rusiei va urmari dezvoltari in consecinta. Pentru Moscova, China nu mai este de mult adversar iar Japonia a devenit partener de cooperare pentru dezvoltarea Siberiei. Incercând sa exploateze ideea unei atari ambiante, un ziarist japonez a vrut sa stie care sunt perspectivele de rezolvare a contenciosului din jurul Insulelor Kurile. Lavrov a raspuns scurt: suveranitatea Rusiei nu este discutabila. Un raspuns care confirma teza ca reflexele de mare putere ale unui fost imperiu nu dispar. Interesant este faptul ca, fara sa trateze Europa ca un spatiu periferic, Moscova nu mai asaza continentul in ordinea de alta data a prioritatilor politicii sale.  Or, istoria continentului nostru curge in continuare in albia fixata de civilizatie intre America de Nord si Asia.
Europa vorbeste de valorile democratiei si despre libertate. Ceea ce este onorabil. Dar se zbate sa iasa din criza profunda in care a fost aruncata. Este greu sa nu constati ca ponderea europenilor in viata internationala se subrezeste si ca retorica lor politica, seducatoare intotdeauna, nu impresioneaza pe cei puternici. Cauzele sunt de analizat. Una dintre acestea ar putea fi eroarea facuta in anii 90, când europenii nu au avut prudenta si capacitatea sa impiedice reaparitia razboiului pe continent. Ma refer la razboaiele prin care a fost dezmembrata Iugoslavia, mai ales la cel mai rusinos dintre ele, care a facut posibila crearea unui stat pe criterii etnice, Kosovo. Exact când instantele europene condamnau nationalismul care, se stie, este atât de bine servit prin recursul la protectia etnica. Prin  razboaiele din Balcani echilibrul continentului, abia refacut dupa prabusirea regimurilor comuniste, a fost puternic lovit. In interesul cui?  In fata crizelor care scutura lumea din toate incheieturile, Europa se lupta acum cu propriile slabiciuni. Unitatea, dorita de secole, este inca un proiect nedus pâna la capat. Eficacitatea institutiilor europene s-a dovedit precara in conditiile crizelor sistemului bancar si financiar provocate din afara. Entuziasmul in fata globalizarii, o vreme pârghie a unora dintre proiectele comunitare, se duce pe apa Sâmbetei. Era de asteptat. Criza financiara mondiala a venit pe portile larg deschise de globalizare. Conflictele internationale i-au antrenat pe europeni in cauze care nu erau neaparat ale lor. Unii considera ca necazurile ar veni din faptul ca Europa nu mai are lideri puternici. Doar Germania este propulsata constant si cu forta de conducatorii ei consolidând traditia politicii energice si inteligente a cancelarilor de dupa razboi, mai ales a parintelui reunificarii statului, Helmut Kohl.
Anul pe care il incepem este unul al alegerilor. Din primavara, Franta si Rusia vor avea noi presedinti sau ii vor conserva pe cei vechi. La fel, Statele Unite, din toamna. La scurt timp, germanii  vor hotari daca isi continua drumul atât de bine croit de The iron Frau, cum o numesc americanii pe Angela Merkel. In timpul mandatului sau, Germania a continuat sa ramâna in afara implicatiilor militare in teatrele de razboi. Berlinul s-a preocupat de soarta Uniunii Europene si, in felul acesta, si-a câstigat un statut privilegiat pe continent. Sa ramâna, oare, Germania singurul stat puternic din Europa? Franta a pierdut teren constant cu toate promisiunile presedintelui Sarkozy ca va schimba lumea. Dupa razboi, Franta revenise in rândul puterilor europene printr-o energica actiune de intarire a statului. Charles de Gaulle punea pret pe independenta si distantare de conflicte. Sarkozy a avut impulsuri belicoase si a implicat militar Franta in razboiul din Libia. Nici partenerii, nici francezii nu au inteles prea bine aceasta masura. Acum, el intârzie sa-si anunte candidatura pentru alegerile care vor avea loc la sfârsitul lui martie. Nu se indoieste nimeni ca nu va candida. Abil, ca si in urma cu cinci ani, el vrea sa exploateze pâna in ultimul moment avantajul pe care i-l ingaduie Constitutia: acela de a ramâne cât mai mult la putere in perioada organizarii alegerilor. Sondajele nu il avantajeaza dar el a dovedit ca stie sa dilueze forta opozitiei doborându-i pionii de rezistenta in ultimul moment. Desi gaullist, Sarkozy s-a indepartat de mostenirea gaullista si ar putea sa-l coste in alegeri. Indepartarea o poate exploata chiar stânga socialista. Din dorinta (si necesitatea) de a tine Franta in nucleul dur al Uniunii Europene, alaturi de Germania, Sarkozy s-a trezit fortând „nefrantuzeste“ tentativele de ajustare a suveranitatii statelor membre ale Uniunii Europene intervenite in timpul crizei. Directia este convenabila mai mult Germaniei decât Frantei. Gaullismul insemna, inainte de orice si pentru oricine, interesele Frantei aparate de un stat puternic. „Franta exista gratie statului“, spunea de Gaulle. Ceea ce, istoric, nu mai este intru totul valabil. Uniunea Europeana are, in realitate, un singur lider: Germania. O Germanie puternica, din ce in ce mai puternica si mai hotarâta sa faca legea. Franta rezista formal in prima linie. Teza lui Sarkozy potrivit careia „trebuie evitata lipsa de ierarhii in politica“ nu-l salveaza, este calpa si indica o preferinta pentru seniorism greu de câstigat lânga Germania. Cât priveste Marea Britanie, orice premier instalat la Londra, indiferent de partidul din care vine, indeplineste vorbele premonitorii ale  lui Winston Curchill pronuntate in 1946: „Trebuie facuta (unitatea Europei ) dar incepeti fara noi“. Italia nu mai conteaza iar Spania pare un spin in talpile Uniunii Europene. Unele state, ca Finlanda sau Ungaria, prin recursul tot mai frecvent la nationalism, devin exotice. Desi a reusit sa adopte Constitutia, Uniunea Europeana nu si-a adecvat institutiile la nevoile unei astfel de diversitati iar criza a surprins-o cu prea multe slabiciuni. Divergente in privinta politicilor sociale, circulatiei fortei de munca, accesele corozive de protectionism, de nationalism desuet, discriminarea partenerilor si tendintele de sedimentare pe criterii de putere, de forta chiar, au devenit stânjenitoare. Disparitatile complica eforturile de redresare a cresterii economice sau de limitare a datoriilor „suverane“ iar consecintele se vad in nivelul ridicat al somajului, inflatiei si nemultumirilor sociale.
Deplasarea centrului de greutate economica si militara in Asia-Pacific, daca realmente s-ar produce, indica inceputul erei postatlantice. Alte puteri se asaza la osiile istoriei lumii. Incotro merge lumea? Criza mondiala aduce frisoane, pesimismul creste. Nemultumitii, mai nou numiti indignati, iesiti pe strazile capitalelor si ale marilor orase, te fac sa mergi cu gândul la un fel de revolutie mondiala.
Sa fi venit, intr-adevar, vremea schimbarilor?