Vrednici de un muzeu naţional

Primul muzeu din capitala Ţării Româneşti a luat naştere la 3 noiembrie 1834. A fost muzeul din care s-au născut mai toate muzeele importante ale Bucureştilor în următoarele opt decenii.
Am mai discutat, cu alte ocazii, despre conceptul muzeului naţional. Pentru orice naţiune conştientă de identitatea sa şi dornică să şi-o afirme, ideea înfiinţării unor instituţii de cultură care să legitimeze dreptul său la suveranitate şi independenţă era absolut firească. Aşa s-au născut muzeele, teatrele şi bibliotecile naţionale, adică, acele instituţii care au puterea, prin însăşi natura lor (pentru că identitatea unei naţiuni se afirmă doar prin cultură!), să justifice dreptul acelei naţiuni de a fiinţa într-un stat suveran şi independent.
Cu toate astea, sintagma muzeu naţional nu a fost folosită, cu rigurozitate, de conducătorii principatelor române. Nici acela înfiinţat la Iaşi, la 4 februarie 1834, nici cel din Bucureşti nu au jucat, cu adevărat, rolul de muzee naţionale, chiar dacă ele sunt considerate ca atare de către specialişti, pentru simplul motiv că au fost primele muzee din cele două ţări româneşti extracarpatice (după cum se ştie cel mai vechi muzeu din România, Muzeul Brukenthal, a fost inaugurat la 25 februarie 1817). În structurile acestor muzee, ştiinţele naturii au ocupat un loc major. Ceea ce şi-au dorit câţiva intelectuali români, la sfârşitul veacului al XIX-lea, era însă existenţa unui muzeu care să afirme identitatea românilor. Dintre toţi aceşti împătimiţi ai muzeelor, cel care a dovedit cea mai mare stăruinţă, fiind, în plus, şi încărcat cu acele cunoştinţe profesionale de care avea nevoie, a fost, fără îndoială, Alexandru Tzigara-Samurcaş.
În baza unui decret al lui Alexandru Ioan I din 25 noiembrie 1864, din vechiul muzeu, înfiinţat în 1834, a fost desprins Muzeul Naţional de Antichităţi (deschis pentru public la 29 august 1865, în Palatul Universităţii bucureştene). Dezvoltarea muzeului a dus la structurarea acestuia pe secţii, astfel încât în 1876, când directorul muzeului era Alexandru Odobescu, existau mai multe departamente specializate: antichităţi, geme şi camee, tablouri istorice naţionale, porturi (şi instrumente muzicale) naţionale şi secţia industrială. În 1881 conducerea muzeului a fost preluată de Grigore Tocilescu. Unsprezece ani mai târziu, tânărul Alexandru Tzigara (patronimicul Samurcaş i-a fost adăugat numelui abia în 1899) devenea custode în importanta instituţie muzeală. Pasionat de istoria artei, de litere şi filosofie, Tzigara a primit sfatul cel bun de la Odobescu şi în 1893 a plecat la München pentru a-şi desăvârşi studiile. După mai multe peregrinări, în Germania şi Franţa, cu doctoratul în filosofie obţinut în 1896, Tzigara s-a întors la Bucureşti şi a înţeles rapid că viziunea lui asupra muzeografiei nu se putea împăca deloc cu cea a venerabilului Tocilescu. Aflat sub influenţa muzeologului german Wilhelm von Bode (cel căruia i s-a făcut onoarea ca unul dintre cele mai importante muzee berlineze să îi poarte numele), Tzigara era conştient că România, devenită de puţină vreme regat, avea nevoie de un muzeu reprezentativ pentru naţiune, aşa cum aceasta era definită în termenii vremii (ca volk, aşadar din punct de vedere etnic, nu civic, cum sunt acceptate naţiunile contemporane, mai ales cele ale statelor membre ale Uniunii Europene). Muzeul Naţional de Antichităţi, în care accentul era pus pe descoperirile arheologice de pe teritoriul României, reprezentative pentru epoca antică, nu pentru cea în care se formase naţiunea română în modernitate, nu era potrivit pentru idealurile tânărului istoric de artă. Aşadar, Tzigara a ales să îşi dea demisia de la muzeu şi să înceapă proiectarea unui mare (din toate punctele de vedere) muzeu naţional. Acesta nu putea fi decât un muzeu de etnografie sau, cum era denumit în termenii vremii, cu un accent pus pe ceea ce era specific românilor, un muzeu de artă naţională.
Avatarurile naşterii acestui lăcaş de cultură fundamental pentru ţară sunt cunoscute, deşi niciodată suficient readuse în memorie. Muzeul năzuit de Tzigara-Samurcaş avea să se nască instituţional abia la 1 octombrie 1906, în anul Jubileului (patruzeci de ani de la urcarea pe tron a principelui Carol I şi douăzeci şi cinci de ani de la proclamarea regatului), dar clădirea care urma să adăpostească acest muzeu a fost construită cu mult mai multe eforturi, piatra de temelie fiind aşezată abia în 17/30 iunie 1912, pe locul din apropierea fostei Monetării a Statului (clădirea acesteia avea să mai reziste încă două decenii în faţa celei a muzeului). Proiectul de arhitectură aparţine lui Nicolae Ghica-Budeşti şi a fost îndelung discutat împreună cu Alexandru Tzigara-Samurcaş. Din 1915, instituţia a primit numele de Muzeul de Artă Naţională „Carol I“ şi a constituit un extrem de important pol cultural al României în perioada interbelică. Eforturile neobosite ale lui Tzigara-Samurcaş (care în acelaşi timp era directorul Fundaţiei Universitare „Regele Carol I“, ulterior, al Fundaţiilor Regale, dar şi profesor la Şcoala de Arte Frumoase, redactor la Convorbiri literare şi, din 1938, membru corespondent al Academiei Române), cel care şi-a propus înfiinţarea unui muzeu măreţ, una dintre cele mai importante ctitorii culturale ale României, au fost încununate de succes, chiar dacă niciodată acesta nu a fost în întregime cel năzuit de cărturar. Veşnic nemulţumit de sine şi de ceilalţi, Alexandru Tzigara-Samurcaş a ridicat foarte sus pretenţiile pentru acest muzeu, el sperând să reuşească edificarea unei instituţii egale ca valoare şi importanţă cu oricare alt mare muzeu european. Din acest punct de vedere, Tzigara-Samurcaş a fost, fără îndoială, nu doar un mare vizionar, ci şi un om care a urmărit, cu o perseverenţă extraordinară, un ţel care ar fi trebuit să fie al unei generaţii întregi. Adeseori savantul român a fost dezamăgit de indiferenţa contemporanilor săi, de intrigile meschine ale unora dintre ei, de mărginirea politicienilor. Până la ieşirea sa la pensie, însă, nimic – nici lipsa de interes pentru cultură a majorităţii românilor (regret că trebuie să folosesc o asemenea sentinţă, dar mi se pare îndreptăţită), nici vicisitudinile istorice (mai ales cele două războaie mondiale prin care a trecut) – nu aveau să îi slăbească din forţa de muncă şi din dăruirea pe care a dovedit-o pentru atingerea scopurilor sale nobile. Abia regimul comunist a fost cel care i-a dat lovitura de graţie, distrugându-i expoziţia permanentă pe care muzeograful o proiectase cu atât de multă migală şi retrăgându-i binemeritatele onoruri pe care le primise până atunci. A murit în indiferenţa celei mai ignare conduceri de care avusese parte statul român, cu puţine zile înainte de a împlini optzeci de ani, dar lăsând în urma sa o operă încă insuficient cunoscută şi apreciată. A fost, fără putinţă de tăgadă, primul muzeolog pe care l-a avut România în adevăratul sens al cuvântului, fondator nu doar al muzeului care astăzi se numeşte Muzeul Naţional al Ţăranului Român, ci şi al muzeografiei ştiinţifice naţionale (alături doar de Grigore Antipa, cel care a creat primul muzeu de ştiinţe ale naturii, deopotrivă inovator şi sincron cu celelalte muzee de acelaşi tip din lume).
Pentru toate meritele sale, urmaşii săi întru ale profesiei de la Muzeul de la Şosea (după cum era alintat, acum opt decenii, muzeul vecin cu cel de ştiinţe ale naturii) i-au dedicat o expoziţie al cărei titlu se inspiră dintr-un cunoscut articol al acestuia apărut în ianuarie 1908: Suntem vrednici de un muzeu naţional? Expoziţia, deschisă cu prilejul Zilelor Muzeului Ţăranului, se numeşte Vrednici de un muzeu naţional şi încearcă să dea, prin chiar enunţul din titlu, un răspuns uşor, parcă prea optimist (pentru că uneori chiar mă întreb cât de vrednică este naţiunea română actuală pentru a conştientiza, la nivelul „omului de pe stradă“, importanţa acestei instituţii), dar, în orice caz, asigurator pentru părintele fondator al muzeului. Ceea ce este interesant la această expoziţie temporară ce mai poate fi vizitată doar până la 29 noiembrie 2015, în Sala Foaier a muzeului, este atmosfera pe care ea o reconstituie, utilizând atât piese din depozitele muzeului (achiziţionate chiar de Tzigara-Samurcaş), cât şi alte obiecte (remarcabile sunt vâlnicele şi scoarţele!), provenind din colecţia Mariei şi a lui Tudor Berza (împrumutate cu generozitate pentru perioada în care este deschisă expoziţia) – atmosferă care aminteşte de prima expunere de acum trei sferturi de secol. Vlad Manoliu-Furnică, Venus Mateescu, Rodica Marinescu şi Magdalena Papastere sunt muzeografii care au readus la Muzeul Ţăranului frumuseţea expoziţiei gândite de Tzigara-Samurcaş. Este greu de descris o asemenea întrupare culturală, pentru că ea trebuie simţită prin armonia alăturării pieselor de port şi de arhitectură, prin prezenţa discretă, dar semnificativă, a mobilierului expoziţional; este, prin tot ceea ce aduce laolaltă, un prim pas spre celebrarea împlinirii celor 110 de ani (în 2016) de la înfiinţarea instutuţiei, ca muzeu de sine-stătător.
Am constatat cu surpriză că unii dintre mai tinerii vizitatori ai expoziţiei au aflat, abia acum, că ceea ce ei credeau a fi un muzeu apărut peste noapte, după răsturnarea regimului comunist, este de fapt o venerabilă instituţie. Este un semnal că facem prea puţin pentru a ne cinsti înaintaşii. Fără efortul extraordinar al lui Alexandru Tzigara-Samurcaş, întregul patrimoniu cultural al României ar fi fost, astăzi, cu mult mai sărac. Din păcate, prea puţină lume este conştientă de acest lucru.