Într-o formula inovatoare, plina de prospetime, cu actori tineri, Teatrul National din Bucuresti gazduieste ingenioasa montare a regizorului Alexandru Dabija dupa nuvela „Doua loturi“ a lui Ion Luca Caragiale. Premiera piesei a fost organizata în ziua în care s-au împlinit 100 de ani de la moartea ilustrului autor. Decorul si costumele, apartinând lui Helmut Sturmer si Liliana Cenean, se integreaza perfect intentiei si esteticii reprezentarii.
Sub semnul celebrului film „Doua Lozuri“ si al genialului rol realizat de Birlic, regizorul Alexandru Dabija nu are decât alternativa implementarii cunoscutei nuvele într-o conceptie radical diferita de cea a ecranizarii care insista pe latura comica a tragi-comediei. Pentru a dezavua orice comparatie, regizorul propune o viziune cu totul originala. Comicul inerent naratiunii aluneca de la burlesc la grotesc si tragic. Depasirea conditiei, a mediocritatii, lipsa oricarei perspective nu e posibila într-o lume închisa, stagnanta (societatea burgheza), în care valorile nu se misca, nimic nu se poate schimba. Singura oportunitate ar fi norocul, dar el îl ocoleste pe erou, asa cum declama toate personajele în expozitiune: rezoneurul, postasul, doamna Popescu sau eroul însusi.
Când norocul lipseste, el se cheama ghinion: postasul încearca o corijare a sortii propunând eroului sa joace pe banii lui. Întâmplarile prin care trece eroul, dupa anuntarea biletelor câstigatoare la loterie, se afla sub semnul unui ghinion fatidic. Ele vizeaza absurdul enuntat sumbru si sententios de rezoneurul ce poarta masca disperarii în gratioasa interpretare a actorului Marius Manole. Atmosfera este kafkiana, procedeul estetic este expresionismul, grotescul se aseza sumbru si plastic prin gest, pantomima, machiaj, grimasa si costume. Totusi, parca anume pentru a mentine în plan referential cunoscuta capodopera, Dabija aduce un element comun peliculei din 1957: cromatica alb-negru, în esenta cenusiul ce imprima, de data aceasta plastic (si nu romantic!), o nota sumbra expunerii. Mai mult decât atât, trecerile spatio-temporale dintre scene se deruleaza rapid, ca o pelicula de film mut: un fel de vagon etajat, ca o cusca ce se misca pe o rotativa sustinuta de un joc stroboscopic de lumini. Esafodajul are peretii cu zidurile de sârma, sa i se poata vedea ventrele din orice perspectiva; se învârte în toate directiile basculând timpul povestirii: înainte si înapoi, servind deopotriva interiorului lui Lefter Popescu, biroului sau de la minister, berariei, locasului chivutelor sau bancii emitatoare de lozuri. Costumele negre, meschine, parca prea mici, sustin deopotriva ideea de pelicula alb-negru, trimitând mai degraba la ecranizarea lui Orson Welles a Procesului lui Kafka, si adauga coregrafic la desfasurarea unui spatiu oniric, cosmaresc, a unei irealitati absurde, în care eroul Lefter Popescu este prins în capcana.
Personajele, mai ales cele masculine, sunt grotesti; procedeul este sarja, coregrafia de ansamblu si de lumini alb-negru este caricaturala; prin pantomima, gest, grimasa se fixeaza tipologii sau se potenteaza idei. Pe functionarul coleg al lui Lefter care-l previne pe Lefter ca trebuie sa se întoarca la serviciu nu-l vedem niciodata în pozitie bipeda. Este un exeget al umilintei si al conformismului; onctuos si obedient în fata autoritatilor. Dabija propune o viziune autentica într-o formula inedita, cu actori tineri care, mai mult decât sa interpreteze roluri, devin masti, tertipuri, caractere: creeaza o lume aparte, cvasi-onirica, nu un teatru de personaje, ci unul de idei. Functionarul se târaste umil si timorat ca o insecta, îl asteptam sa se metamorfozeze în fiecare clipa în Gregor Samsa. Domnul Georgescu, patronul lui Lefter Popescu, are prin contrast o tinuta foarte dreapta, înclinata putin spre spate, urca mereu o scara si barbia îi este ridicata în sus, este imperturbabil la dramele si suferintele angajatilor, pe care-i ameninta cu concedierea. Cea mai grotesca figura ramâne cea a personajului strazii, un fel de demon al sortii ce-l pândeste pe erou la fiecare colt si grimaseaza din buzele sale mari si rosii.
Esafodajul compozit ce se roteste pe mijlocul scenei în tonuri de alb-negru accelereaza, decelereaza, scintileaza, fumega ca un vehicul al sortii, sugereaza un spatiu labirintic, absurd, un univers închis, lipsit de perspectiva, fara iesire. Putem privi în ventrele lui din toate unghiurile prin tesatura de gard, catre personajele prizoniere acestui spatiu; catre micul si umilul functionar prins ca într-o capcana, catre chivutele batute fara probe. În afara lui, spatiul exterior, al strazii: al rezoneurului integrat în poveste si culorile ei ce comenteaza asemenea unui cor antic starile si peripetiile eroului, al postasului si politistului ce participa exterior la drama lui Lefter, visând la procentul ce li se cuvine dupa gasirea beletelor si, în sfârsit, al personajului cu aspect de vampir; prezenta lui muta e doar o grimasa sau masca ce afiseaza un râs sardonic.
La Dabija umorul e grotesc, sumbru, absurd si tragic. Tot atât de absurd, norocul de a câstiga de doua ori lozul cel mare la doua loterii diferite este balansat de ghinionul de a pierde biletele, si apoi de dispozitia lor viceversa în registrele functionarului bancar. Râsul este înghetat în cliseu, imortalizat în grimasa sau postura. Râsul nu e molipsitor, eliberator si relaxat, ci frivol, sumbru decadent si sarcastic. Acelasi umor negru, drapat, caricatural si plastic ce trimite la fantosele regizorului american Robert Wilson. Tragicul, reprezentat expresionist prin grotesc, înlocuieste comicul, este o farsa a destinului materializat în personajul vampir, ce dubleaza mut rezoneurul la fiecare comentariu al lui si schimbare de cadru. Este un fel de alter-rezoneur a carui voce se materializeaza numai în final, când în postura functionarului bancar rosteste acel viceversa, ce devine leit-motivul acestei lumi în care lucrurile par asezate strâmb, fara o explicatie sau fara drept de apel. Totusi, sub zâmbetul diavolesc al functionarului acel viceversa rostit onctuos si aluziv devine mai putin convingator dupa anuntul în câteva rânduri al rezoneurului ca nici unul dintre lozurile mari nu a fost revendicat înca. Demonul destinului materializat într-o fiinta palpabila înclina mai mult catre farsa decât catre implacabilul destin.
Alexandru Dabija realizeaza o montare inedita si originala într-o formula vizionara, ce conduce reprezentarea mai mult catre atmosfera si universul nuvelelor fantastice ale lui Caragiale decât spre universul pieselor si schitelor, spre care a înclinat celebrul film „Doua lozuri“.
În trecere prin Bucuresti, m-am oprit cu bucurie la Caragiale.
Autor: ROXANA PAVNOTESCUApărut în nr. 402