Poetul craiovean Emilian Mirea publica doua carti de facturi diferite în acest an: una de versuri, „Poemele mortii“ (Editura Ramuri, Craiova, 2012), si alta de interviuri, „Despre lumea în care traim. Carte-dialog cu regretatul scriitor si parapsiholog ION TUGUI“ (Editura MJM, Craiova 2012).
În statistica scrierilor sale se înscriu pâna acum, cu acestea de fata, de la debutul în poezie din 1988 cu „Drumul pe care vin“, sapte volume de poeme si altele doua pe teme de parapsihologie.
Temperarea poetica a mortii
Cu ingenuitate înnascuta, trecuta prin filtrul lecturilor diverse, Emilian Mirea îsi propune programatic sa cocheteze în registru liric cu moartea ca s-o constientizeze, s-o îmblânzeasca si s-o dea de partea lui. În „Poemele mortii“, invoca aceasta mare întâmplare a omului, dar nu o poate rupe de sora ei siameza, viata. Înca din Antichitate s-a considerat ca viata include inevitabil finitudinea odata cu nasterea. Poetul pesimist roman, Manilus, sustinea ca murim de când ne nastem („Nascentes moriamur“).
Nu altfel gloseaza Emilian Mirea într-un poem concentrat, asa cum sunt majoritatea poemelor din acest volum, frizând expresivitatea si esentialitatea printr-o expresie lirica lapidara: „Cred c-am murit de mult/ desi nu stiu vreun/ necrolog/ care sa ma/ pomeneasca// iarba poate creste/ pe mine/ albastra si îngereasca// vor veni îngerii sa ma pasca“ („cred c-am murit de mult“). O imagine poetica simpla, fulguranta, dar penetranta.
Cu talent probat si în volumele anterioare, gaseste cuvintele potrivite, care putine fiind, sa transmita cât mai mult, dupa dictonul latin non multa sed multum.
Gaseste abil oportunitati favorabile poeziei, punând subiectul poemelor în ipostaze diferite, în situatii de multe ori ghiduse. Persifleaza moartea, dar e atent sa n-o supere ireconciliabil: „am prins moartea/ si am pus-o/ pe masa/ de operatie -// m-am convins:/ nu avea organe si/ nici vreo urma/ de suflet// ma întreb/ si acum/ ce anume o tine/ în viata?…“. În mai multe cazuri apare acest final conclusiv într-un fel care salveaza poemul, în stil blagian. Cele mai multe finaluri au caracter apoftegmatic.
Trateaza cu nonsalanta si firesc teme grave ale vietii si ale mortii, explorând constantele lor fizice, reale, pe care le plaseaza adesea în transcendent. Observa cu tristete pragmatismul vietii care pare sa acapareze integral lumea nepasatoare fata cu extinctia: „ma întristeaza/ pragmatismul extrem/ din jurul meu – (…) spiritualitatea este/ lasata la urma (…) în timp ce moartea/ asteapta la cotitura/ si râde de noi pâna îi cade/ coasa din mâini“ („pragmatismul extrem“).
Discursul liric din acest volum al lui Emilian Mirea poate fi asimilat unui scenariu dramatic în care protagonistul este moartea surprinsa în diferite ipostaze determinante, uneori oximoronice. Îi apare poetului moartea „frumoasa si palida/ ca o înserare plictisitoare“, dar si ca o fiinta fara organe, companioana a vietii, dascal exigent si intolerant, viata întoarsa pe dos, îmbracaminte si încaltaminte în piei de animale, femeie fara sot, tânara virginala si timida, o sopârla preistorica, acoperita de solzi, tovaras de pahar si de discutie filozofica.
„Poemele mortii“ este o carte reusita. Are, firesc, si unele poeme scrise á la légère, insuficient strunite, usor factice, care nu i-au iesit perfect poetului. Printre care: „Gogeamitu“, „spre un fel“, „dupa ce voi muri“, „dupa ora sapte“.
Poezia sa a înregistrat o buna primire din partea unor scriitori cunoscuti: „Poezia lui Emilian Mirea este concentrata, astenica, voit nepatimasa. Uneori explodeaza câte un recipient cu pasiune sub presiune.(…) Ceea ce este pozitiv în poezia lui Emilian Mirea este naturaletea, lipsa de emfaza cu care enunta, niciodata retoric, blestemul de a exista. (…) Emilian Mirea are un tip de singularitate în nefericirea afisata firesc ce stârneste, din fericire, simpatie si nu compasiune.“ (Horia Gârbea): „Emilian Mirea mânuieste versificatia cu abilitate, cu suplete, faureste un adevarat ecou interior, se concentreaza cu o putere insolita, parca pâna la sfâsiere, asupra discursului liric (…) Poetul prefera numai sa sugereze în treacat scurte elemente evocatoare ale tristetii, ale deznadejdii. Sugestia, conotatia, impregnate de un straniu aluziv, de regula absconse, abunda în poemele sale“ (Maria Diana Popescu); „Oricum am da-o, Emilian Mirea este un poet genuin. Autentic. Care, din pacate, nu a avut parte de vizibilitate – si competitie. (…) Nouazecist, din punct de vedere „biologic“, Emilian Mirea ar putea fi capabil, la o adica, de un „come-back“ de zile mari în poezie, daca se mobilizeaza – si investeste o miza mai mare în lirica sa. Poate, dar trebuie sa creada pe zi si pe moarte…“ (Mihail Galatanu).
Parapsihologia
– stiinta de granita
Poetul Emilian Mirea, preocupat de îmblânzirea mortii, îsi ia un aliat pentru a descoperi semnele misterioase ale mirabilei existente în sfera controversata a paranormalului. Astfel se înfiripa un dialog între doi scriitori din generatii diferite: Emilian Mirea (n. 1964) si Ion Tugui (n. 1933) pe tema misterelor necunoscute ale vietii si ale mortii. Interviul a avut loc în anul 1988 (data neprecizata în aceasta carte) si a fost publicat acum, completat cu unele întâmplari paranormale povestite de autor, la zece ani de la trecerea în nefiinta a lui Ion Tugui, în semn de celebrare si rememorare a activitatii în domeniu a cunoscutului scriitor si parapsiholog. Acest interviu devine dialog pentru ca Emilian Mirea nu se limiteaza doar la a pune întrebari, ci îsi etaleaza si cunostintele personale, dobândite prin cercetarea fenomenului pentru publicarea unor articole în revistele: „Dracula“, „Lumea Misterelor“, „PARANORMAL“, „Obiectiv Magazin“, dar si pentru cartea „VIATA – Parapsihologie“ (Editura Obiectiv, Craiova, 1996). Interlocutorul sau este un scriitor consacrat având numeroase studii si carti publicate pe aceasta tema.
Cei doi, ambii Capricorni, unul bucovinean si altul oltean, îsi confrunta opiniile si convingerile pe marginea fenomenelor de onirism, bioenergoterapie, razboi psihologic, spiritism, universuri paralele, ufologie, reîncarnare, asa cum sunt înscrise în josul copertei pentru a trezi interesul de la bun început.
Ion Tugui, interesat de parapsihologie ca stiinta de granita si studiind ciclitatea unor fenomene din istoria civilizatiei umane, observa ca exista o anume predestinare si ca „nu numai factorii politici, sociali, economici, culturali sau istorici sunt responsabili cu aceasta ciclitate, ci exista si niste forte subtile, exterioare Lumii Fizice, care par sa determine aceste evenimente“. În sustinerea acestei asertiuni îl invoca pe Lev Tolstoi care observa ca „bietii oameni nu stiu ca fortele care guverneaza universul sunt invizibile“. Astfel se configureaza concluzia ca oamenii, pentru a-si realiza destinul, trebuie sa-si dea seama ca nu sunt dependenti exclusiv numai de planul pamântesc. „Suntem de fapt dependenti – sustine parapsihologul – de energii invizibile, pe care nu putem pune mâna pentru a le pipai si pe care, evident, nu le putem vedea, nici nu le putem convoca la o sedinta, la un sfat.“ În acord cu cartile sfinte, toate fortele si energiile bune si rele sunt sub puterea lui Dumnezeu, care nu vrea sa piarda fiinta umana „pentru ca fiinta umana reprezinta Creatia Suprema a Divinitatii“. Ion Tugui presupune existenta unui Univers Vibratoriu în care vibratiile au frecvente diferite, bazate pe o structura duala: vibratii înalte si subtile, care corespund Fortei Binelui, si vibratii grosiere, care corespund Fortei Raului. Se vehiculeaza existenta celei de a patra dimensiuni alaturi de cele trei cunoscute: lungimea, latimea si înaltimea. Dimensiune pe care o mentioneaza Apostolul Pavel într-una dintre Epistolele sale, aceasta fiind Profunzimea, în care putem intra numai dupa abandonarea celorlalte trei. Dupa cum spun initiatii, în a patra dimensiune „luam cu noi din viata fizica personalitatea si constiinta si devenim cu mult mai apti pentru o noua evolutie, de pe un alt Plan“. Este, desigur, vorba despre Planul Astral, unde marile genii ale lumii si-au împlinit în a patra dimensiune toate idealurile nedesavârsite pe Pamânt. Sunt amintiti: Eminescu, Goethe, Thomas Mann, Dostoievski. Deducem de aici ca acest lucru se poate întâmpla numai prin Reîncarnare, fenomen recunoscut de Biblie, în Noul Testament, dar „respins de dogmatica teologica religioasa ortodoxa, si nu numai ortodoxa.“
Se dezbat în continuare problemele paranormalului si ale paradoxurilor lui, a existentei lui în folclorul românesc, despre spiritism, numerologie, strigoi, karma, teleportare, comunicarile telepatice, razboiul psihologic, divinul ca necesitate. În toate aceste compartimente ale dialogului se pun în discutie fenomene, întâmplari cunoscute din lecturi sau traite personal de catre cei doi coautori. O problema care trebuie sa ne atraga atentia este aceea a „dezintelectualizarii“ civilizatiei noastre care face loc exhibarii instinctelor vinovate de explozia crimelor, violurilor, furturilor, jafurilor etc.
Avem de a face, iata, cu o carte-dialog problematica, controversata pe alocuri, demna de interes nu numai din partea specialistilor si a initiatilor.
Autor: TOMA GRIGORIEApărut în nr. 404