Stefan Agopian, Scriitor in comunism (niste amintiri), Editura Polirom, Iasi, 2013, 384 p.
Putine carti de memorialistica de dupa ’90 tin cititorul in priza precum recent aparuta „Scriitor in comunism (niste amintiri)“ a lui Stefan Agopian. Si asta nu pentru ca prozatorul ar fi avut realmente un destin iesit din comun (avem destui scriitori sub comunism care si-ar fi putut transforma biografia intr-un thriller bun), ci din cauza personalitatii trepidante a memorialistului. Nu stiu daca in viata o fi la fel, dar in reconstituirea narativa, Agop, cum i se spune in lumea literara, n-are stare: isi reprima, adica, din fasa, impulsurile autoreflexive, de dragul surprinderii cat mai pitoresti a anecdotelor personale de tot soiul. De aici, absenta ticurilor iritante specifice m(em)or(i)alistilor: reflectiile sumative cu privire la sensul cutarei epoci sau, mai grav, darile de seama, dintr-o perspectiva „postuma“, cu privire la destinul propriu. Nimic emfatic in marturisirile lui Agopian, care prefera sa-si reconstituie biografia pe fast forward, prin derularea unei serii de anecdote, gaguri, glumite, mai apropiate de ironia taioasa a jurnalistului de la „Catavencii“ decat de stilistica prozatorului.
Totalitarismul vesel
O ironie care ar fi putut usor deveni antipatica, daca nu s-ar fi indreptat in primul rand contra propriei persoane. E manifesta peste tot in carte alergia la (auto)mitizare si la sentimentalism. Savuroase prin lipsa programatica de empatie sunt atat pasajele satirice despre istoria familiei Agopian (cu un tata cam indolent si o mama plina de vicii), cat mai ales episoadele care ridiculizeaza aspiratiile de scriitor ale adolescentului: „In vara lui ‘65 n-am atins nicio carte de chimie, fizica si matematica, in schimb am scris in draci poezii care mi se pareau geniale si am citit Dostoievski, care mi se parea la fel de genial ca mine“. Autenticitatea si umorul provin, peste tot, din confesiunea lipsita de perdea a scriitorului ce evolueaza de la statutul de „labar“ care il ruga pe Dumnezeu „in fiecare seara s-o omoare pe mama“ la cel de militar infirmier, functionar la ISPIF (Institutul de Studii si Proiectari pentru Imbunatatiri Funciare) cu pasiuni numismatice si…in cele din urma, la cel de scriitor. Interesant e ca scenele de umor negru – imposibil de inventariat chiar in spatiul unui serial de cronici dedicate volumului – incep sa capete o coerenta de substrat: Agop isi reface traseul biografic urmarind, cu la fel de multa detasare ironica, treptele consacrarii scriitorului sub comunism. El se ofera amuzat drept „cobai“ pentru studierea institutiei literare din anii ’60, cand devine oficial „aspirant“, pana in anii ’80, cand intra „cu pile“ in redactia „Romaniei literare“ si e acceptat in Uniunea Scriitorilor.
Aceasta trecere prin purgatoriul afirmarii literare e plina de aventuri care tradeaza fata carnavalesca si vesela a totalitarismului mai degraba decat aspectele lui intunecate. De vina e firea prea putin dispusa la gravitati a reflectorului, dar si perioada reflectata, care coincide cu liberalizarea literaturii si – mai mult! – cu fenomenul supradimensionarii scriitorului in societate. Cele mai haioase efecte umoristice si le extrage Agopian din ridiculizarea heirupismului socialist concretizat in imboldirea scriitorimii de toata mana pe culmile nebanuite ale creatiei. Memorabila in acest sens e prima vizita (intermediata de Valeriu Pantazi) la USR, dupa doar o proza scurta publicata: „Muream de frica, dar Pantazi, sigur pe el, m-a impins intr-un hol imens, unde misunau tot felul de tipi si tipe, toti scriitori. Pantazi parea sa-i cunoasca pe toti, s-a salutat cu ei, m-a recomandat si pe mine ca pe un tinar prozator genial. Nimanui nu i-a pasat de genialitatea mea pentru simplul motiv, aveam sa aflu asta multi ani mai tirziu, ca toti cei care misunau pe acolo se considerau la fel de geniali sau chiar mai mult“.
Complexul ultimului venit
Sarind dintr-o glumita in alta, Stefan Agopian scrie, de fapt, una dintre cele mai autentice monografii ale institutiei literare din comunism. Cruciala pentru aceasta credibilitate e pozitionarea amfibie a prozatorului, intre generatii. El n-a mai prins trenul triumfalist al instituirii scriitorului ca semizeu din primele decenii comuniste, ca saizecistii, insa nici n-a fost marginalizat ca optzecistii. Ca puternici ai zilei, in special primii se afla sub lentila mai tanarului ucenic intr-ale vietii literare. Memorabile sunt, de aceea, mai toate portretele din „Scriitor in comunism“, fie ca autorul se opreste pret de o clipa asupra lor sau le rezerva, ca lui Nichita Stanescu, o micromonografie memorialistica. Ceea ce acutizeaza marturiile lui Agop e complexul de ultim venit – intarziat de-a binelea! – la masa bogatilor. De aceea, admiratia pentru scriitorii neomodernismului romanesc se amesteca permanent cu suspiciunea fata de gonflarea lor artificiala. Foarte sensibil la aura scriitorilor, Agop depune marturie dintr-o epoca in care Geo Bogza era inca „un monstru sacru“, Manolescu „parea nemuritor, ca si comunismul pe care il ura“, iar o intalnire cu Marin Preda putea sa faca un om de-a binelea „fericit“.
Majoritatea portretelor beneficiaza, de aceea, de o malitiozitate tonica, ce nu reuseste sa acopere total – asa cum i-ar placea, poate, nonconformistului memorialist – admiratia. Radu Tudoran, G. Ivascu, Al. Paleologu, Mircea Ciobanu, Nicolae Manolescu, Marin Preda sau Nichita Stanescu sunt doar cativa dintre protagonistii unor episoade remarcabile, chiar si atunci cand in relieful relatarii se pot ghici parti-pris-urile memorialistului. La drept vorbind, Agopian nici nu se prea sinchiseste sa le ascunda, de vreme ce stie si isi aroga de multe ori dreptul de a fi subiectiv, capricios, nedrept. Amintirile despre Manolescu sunt vizibil scurtcircuitate de semnalarea – in „Istoria critica“ – primejdiei de „minorat“ a romanelor lui Agopian. La randul lui, Paleologu e supus unui sarcasm distrugator – dar nu mai putin savuros! – pentru taraganarea cartii de debut. In memorialistica lui Agop, „Conu’ Alecu“ ramane blocat in ipostaza de redactor ratat al Cartii Romanesti, care „se pensionase fara sa reuseasca sa publice cartea vietii lui ca editor“, un roman intitulat „Ana, stapana magarului“. In schimb, fragmentele dedicate lui Marin Preda sau Nichita Stanescu sunt tot ce s-a scris mai expresiv despre cei doi. Primul e protagonistul unei singure scene, semnificative pentru contrastul dintre autoritatea publica a prozatorului, primit la Capsa cu onoruri, si fragilitatea lui interioara. Ipohondru, macinat de obsesia longevitatii („O sa va ingrop pe toti, monserilor!“), Preda pune sa i se verifice de cateva ori tensiunea arteriala la o masa cu scriitori. Cel mai important personaj al cartii lui Agopian ramane, totusi, Nichita Stanescu. Portretul de aproape o suta de pagini reface povestea tensionata a ultimilor cinci ani ai poetului, cand „traia cu motoarele ambalate la maxim“ si cand, de fapt, singurul combustibil care-l mai tinea in viata ramasese fatala vodca. Nimic tragic, cu toate acestea, in marturiile lui Agopian, unul dintre apropiatii sai incepand cu 1977. Dimpotriva. Prozatorul dezvaluie, printr-un dus rece aplicat indirect rememorarilor lacramoase, un Nichita mucalit si ludic, ranchiunos si inocent in acelasi timp, mincinos incurabil, capabil insa tocmai de aceea sa instaureze fictiuni compensative in jurul sau. Excelente sunt pasajele despre iubirile si despre colectiile poetului (monede, ceasuri, fiare de calcat, samovare), despre ticuri verbale si formule inspirate („Am simtit ca de plictiseala imi cresc aripi din cur“) si, nu in ultimul rand, despre capacitatile lui iesite din comun de entertainer. Nu vreau sa stric placerea cititorului de a-si vari, chiar si pentru o clipa, nasul in biografia celui mai mitizat poet roman al secolului XX, insa nu ma pot abtine sa nu decupez in incheiere macar un scurt pasaj/trailer – menit, sper, sa starneasca interesul pentru cartea lui Stefan Agopian, de nelasat din mana.
Iata-l, asadar, pe memorialist la table cu Nichita: „Inainte sa arunce zarurile, Nichita m-a intrebat: «Bre, tie cum iti place sa incepi?». «Cu 6-1», am zis eu. «Mie cu 6-6», a zis el si a aruncat zarurile care au zuruit indelung si s-au asezat frumusel pe 6-6. Prima linie am pierdut-o inainte sa-mi dau seama ce se intampla. Pe urma mi-am dat seama: Nichita dadea orice zar isi dorea, asa cum cineva respira in timpul somnului. Dupa a treia partida, cand eu nu castigasem decat o linie, au venit gagicile cu berea. «E rece, bre?», a intrebat Nichita. «E rece, Nichita, stai linistit!», a zis Cristina. Mi-am luat berea, care era intr-adevar rece, am tras un gat si mi-am aprins o tigara: «Nu fi, amarat, bre, am noroc la zaruri, asta e! Acum vreo zece ani, Paunescu a facut o criza de nervi si m-a dat afara din casa dupa ce am jucat table cu el», a zis Nichita si a tras un gat din berea rece“.