1. „Istoria obiectiva“
si „noua istorie“
Despre valoarea conceptului de viata cotidiana, care la rândul lui face parte din multimea noilor viziuni – una ar fi „noua istorie“,impusa de membrii revistei franceze „Annales“, apoi de cartile lui Fernand Braudel – ne putem da seama mai cu seama noi, cei care venim cu traume multiple din comunism. Acest concept ne-ar ajuta, poate, sa ne legitimam o buna memorie. De douazeci de ani vorbim despre un mediu tulbure al orizontului nostru, plin de spaime. Am aflat intre timp despre o multime de lucruri terifiante din spatiul carceral. Amintiri, rememorari, explorari au venit inspumate, prin gura marii istorii, dinspre comunism.
Insa mari interese sociale au determinat, peste capetele noastre, mersul acestei istorii in secolul XX. Marile interese nationale din discursul comunismului românesc, de exemplu, ascundeau deseori interesele stupide ale unui grup restrâns de lideri. Recenta „istorie obiectiva“, cum o numea Nicolae Iorga, nu a fost preocupata de un anume prezent sau de viata cotidiana a „omului muncii“. Piesele defecte ale utopiei comuniste, imunde si ignobile, revarsându-se in gramezi, ne-au oripilat deseori memoria. Am simtit cum ne sufocam sub lucrurile provenite din zona solemna, aruncate peste noi. Angrenajele tehnologiilor sociale, folosite pentru fabricarea „omului nou“, ca si mormanele de fier vechi ale economiei socialiste intre timp au disparut. Pe acestea din urma le-am vândut disperati, pe cele dintâi, erodându-le prin repetare portiuni ale linistii si impacarii sufletesti, tindem sa le uitam. In consecinta, realitatea artificioasa a utopiilor comuniste nu ne marcheaza sufletele in nici un fel. Sensul vietii, pe care il cautam, parca nu se afla acolo.
2. Surâsul blând al adevarului de pe fata lucrurilor din viata cotidiana
Filozofii zilei vorbesc despre o atitudine a omului de-a participa continuu la cotidian, pornind nu numai de la necesitati economice sau pragmatice, ci de la un caracter mai profund al vietii lui. Omul, spune Heidegger, a fost si va fi profund activ, prin munca in primul rând, prin creatie si actiune. Prin cuvintele filozofului, intelegem ca omul, in felul aceasta, isi are fiinta prezenta mereu in lume.Aici creatia are sensul larg al activitatii care face sa apara mereu o lume artificiala in jurul lui.
Iosif Brodski crede ca majoritatea gândurilor lui despre lumea sovietica, cea din anii 50– 60, isi limiteaza semnificatia strict la momentul când i-au trecut ele prin cap. Ca poet, considera ca exista o anume limba si un anume timp pentru fiecare experienta a omului. Existenta nu determina constiinta vie a omului. Il contrazice violent pe Marx, tinând cont de o anume detasare, pe care o practica fiecare om, nu numai poetul, in raport cu umila realitate care se supune rationalitatii excesive a unor utopii, mai ales sociale si politice. In istoriile lor simtim o inumana repetitivitate mecanica. Asta si pentru ca ele tin cont prea mult de viitor si prea putin de trecut.
Istoria, fara acel umil trecut al vietii particulare, se indeparteaza de natura umana. Comunismul a fortat la extrem aceasta mecanica violenta a istoriei. Fiecare lucru de acolo miroase urât a propaganda. Exista, sugereaza Brodski, câte un desis de evenimente, in crapaturile istoriei, unde lucrurile capata o binecuvântata superficialitate. Intelegem ca lucrurile acolo au pe fata lor surâsul blând al unui adevar bun si adânc.
Ca scriitor, imi imaginez aceasta fiinta a omului din comunism – omul muncii, al creatiei sau al actiunii – dotata cu un trup sfârtecat, cu senzatii uitate, cu particularitati, cu ticuri, cu mentalitati si cu o limba neoficiala si vie. Uite asa, ca un golem, plin de vulnerabilitati. Acest trup reface viata proprie a omului, cea determinata de profesie, de conditii de munca, venituri si cheltuieli, casatorie si familie, imbracaminte si alimentatie, sanatate si scoala, prietenie si solidaritate, moda si consum cultural s.a. Are si o constiinta, care contravine nu numai eticii oficiale, dar si filozofiilor culturale la moda ani buni in Occident. Aceste filozofii de stânga, indraznete si rafinate, s-au nascut brusc, inexplicabil de virulente, din seriile rationalitatii cotropitoare de atunci. Da, precum futurismul, constructivismul, avangardismul, deconstructivismul, structuralismul s.a. Si ele au propus in epoca vastei modernitati o adevarata schimbare a omului, uitând de slabiciunile lui sau de sensibilitatile lui naturale.
Am uitat, in aceasta confuzie, de atunci sau de acum, de viata proprie din comunism, de acel trup sfârtecat, aruncat peste tot de explozia schimbarii. Alt ritm, alte mecanisme sociale au aparut intre timp. Dar cred ca bucatile acestui trup, ciudat de blând, pot fi gasite inca in noua noastra realitate.
3. Nemuritoarele detalii care se incheaga in jurul unui adevar pe care nu l-am cunoscut
Cred ca, dupa multe generalitati si abstractiuni ale marii istorii, a venit vremea nemuritoarelor detalii. Viziunile prea abstractizate si rationalizate urmeaza, se duc din obisnuinta, intr-un fel, dupa ratiunea de constituire a utopiilor sociale, chiar ale socialismului si comunismului. Am ratat binefacerile utopiilor, trebuie sa le reformulam. Nu putem trai fara marile lor promisiuni, fara utopii sau mituri formatoare. Sub adevarurile solemne ale istoriei tulbure, uneori inspaimântatoare, despre care s-a scris atât de incordat, cu o exactitate cruda, inspirata de ororile unor experiente tragice, nesalvate in memorie, isi itesc capetele moi si jilave detalii care traiesc in carnea unei adânci umanitati. Umanitatea intimitatii sau a slabiciunii? Oare nu am mizat prea mult pe istoria fojgaitoarelor colectivitati? Sau pe istoria agresiunii realitatilor oficiale asupra acelorasi colectivitati? Adica grupuri hipertrofiate in corpul masei seci si maladive. In acida lor structura nu incap sensibilitatile individului, trairile lui si gândurile de moment, mentalitatile incredibile sau fiorii lui spirituali de o clipa, ce tâsnesc foarte rar. Uneori, toate acestea parca se incheaga in jurul unui adevar pe care sigur nu l-am cunoscut. Unul incarcat de marunte gânduri firesti, de stari umane moi si fragede, de emotii sau chiar de spirit critic. Nu e vorba de un adevar puternic si surâzator, cinic sau comod, care slabeste ratiunea lumii. Nu e vorba aici de a concepe o noua istorie, care arunca la intâmplare in derizoriu memoria, ca intr-un sac burdusit cu anecdote nostalgice sau cu aberatii confortabile, cum stim. Da, exista si o asemenea atitudine in lumea intelectualilor de azi. Insa poate tocmai aceste firave adevaruri vor alunga spaimele din aerul tulbure al orizontului, vor dizolva lasitatile, umilintele si comoditatile culcusite atât de bine inauntru. Goethe, in „Faust II“, vorbea despre o lumina a lucrului marunt care traieste imparateste in concret. Acolo vor sa vietuiasca duhurile lui, venite din umedele genuni, cu vestitele tertipuri filozofice despre continutul istoriei. Nu mai râvnesc la forme inalte.
4. Coincidentia oppositorum cu lucruri din oficial si particular
Viata cotidiana, ne spun tot mai des istoricii, s-ar constitui astfel tot in stil modern, intr-o coincidentia oppositorum. Romanticii, când au propus un asemenea reper tensionat, dominat de contradictii lamuritoare, aveau in vedere lucruri de ale lor, vaste oricum, de tipul cosmos/pamânt sau om/geniu. Astazi, lucrurile au revenit printre noi, mai aproape de concret sau de ceea ce inseamna obiectiv. Se vorbeste, in „noua istorie“, de o opozitie lamuritoare intre oficial si particular sau intre viata solemna si cea intima. Pâna la urma, intâlnim si aici antinomia pe care modernitatea a dezvoltat-o mereu in viziunile ei, cea dintre individ si societate. In comunism, omul a fost marcat de trauma ciocnirii de colectivitati. Colectivitati cazute in colectivisme, cele invocate de ideologii marxisti. Viata traita in orice fel de colectivisme exclude viata intima, nu e asa?
Istoria, s-a spus, cumva de sus, moare din propriile ei excese. Aici sigur e un exces de-a rationaliza. Asa nu vom mai ramâne vreodata cu realitati in istorie, ci mai degraba cu scheme sau mituri seci. Istoria devine o insiruire de mituri moarte, pe care nu le putem simti, nu ni le putem apropia. Trasaturile intime, care tin de concretul individual, sunt ciopârtite si lasate pe drum. Asemenea detalii ale lumii comuniste, smulse de la locul lor de suflul unei explozii, stau acum aruncate in gramezi de moloz. Un moloz material, social, politic sau cultural – de care vreti. In memoria vie nu a mai ajuns nimic din viata initiala. Intelegem ca autorii acelor istorii, obiective la vremea lor, nu au mai tinut seama de ceea ce a fost viu, particular sau personal. Omul, si din perspectiva religiei, si a filozofiei, si a artei – mai ales a artei – are in miezul lui o fiinta unica, individuala, care se manifesta concret. Cred intr-un asemenea nemuritor concret! Exista destule vestigii ale acestui trecut unic, care trebuie asezat la locul lui in memorie. Numai astfel omul, beneficiar al istoriilor din comunism, isi va recapata transparenta constiintei si forta de incredere.
5. Culturi oficializate
de comunism
La noi, specialistii, când s-au ocupat de viata cotidiana, s-au dus mai ales spre lumea satului. Etnografii s-au specializat pe studiul obiceiurilor si al traditiilor populare. In comunism, in mod curios, traditiile populare au capatat un caracter mai mult oficial. De aici au survenit cele mai ciudate denaturari. Comunismul, de altfel, a oficializat si o parte din cultura de mare popularitate, care vorbeste de o viata particulara a unui moment. Rock’n roll-ul sau rock-ul, muzica de mare consum a generatiei tinere, a devenit in comunism asa-zisa „muzica usoara“. Poezia, care se citeste in lecturi publice, sau poezia cu un mesaj foarte nou, a devenit o poezie de barzi oficiali. La noi, un asemenea bard a fost Adrian Paunescu. Lânga el, au venit si alti poeti, constituind o moda a bardului in poezia oficiala. Era o poezie strict de mesaj ideologic. Si asta-i prea putin! A existat chiar si o vasta si mareata cultura a divertismentului oficial, de la „Cântarea României“ pâna la concursurile din scoli si universitati.
6. Realismul minimalist si
mizerabilist si realitatea canonica
Când, la sfârsitul anilor 1990, au aparut primele lucrari de antropologie culturala pe tema etnografiei urbane, autorii – Vintila Mihailescu si Irina Nicolau, printre ei – au fost nevoiti sa se explice mult timp. In primul rând, pentru ca cercetarile in domeniul vietii cotidiene de la oras se aflau chiar la inceput. Sociologii (cei de la Muzeul Taranului Român, apoi, mai târziu, cei grupati in jurul Editurii Polirom), in anchetele lor, se comportau ca niste scriitori. Vedem si acum, cu placere, cum tinerii prozatori isi fac documentarea pe teren. Cartile acestor documentari au inregistrat un succes de public. Iar acest amestec de metode a fost fructuos, pâna la urma, pentru literatura. Tinerii prozatori au scris o multime de carti vii si populare despre viata cotidiana din comunism. Uneori, fiind neintelese aceste atitudini, fiind neintelese si aceste viziuni, ce aduc o noua estetica a prozei – fireste, nu?, de influenta mai mult americana –, ei au fost minimalizati de criticii literari autohtoni, priviti cu ironie. S-a vorbit astfel de un roman minimalist, din punct de vedere estetic, si de un roman mizerabilist. Mizerabilismul venea tocmai de la temele inspirate din cotidianul mizerabil comunist.
Am vazut astfel ca si viata intima, si viata oficiala au fost infestate de acelasi germen, cel al urâteniei. Recent, au aparut si carti despre viata cotidiana de la sfârsitul secolului al XIX-lea si din perioada interbelica. Textul lor trimite mai mult la o anume realitate parca straina, occidentala, dar canonica, decât la o realitate obiectiva a secolului românesc. Aceste carti au cu precadere eroi din clasa subtire a burgheziei române sau din rândul intelectualilor. Din statisticele oferite de istorici (vezi Ioan Scurtu, „Viata cotidiana a românilor din perioada interbelica“) intelegem insa ca si viata cotidiana de atunci ar fi putut oferi destule teme in gen mizerabilist, pentru scriitorii care apreciaza moda acestui realism minimalist. Intelegem astfel ca nu avem decât lucrari sumare in literatura despre viata cotidiana din secolele XIX-XX.
7. O noua umanitate, care trimite la solidaritatea din marile adâncimi sufletesti
Exista acolo, in cartile acestor autori, care au scris inspirat despre viata cotidiana in comunism, un strat foarte pretios de umanitate. Poate este vorba de esenta unei noi umanitati. Sau poate de o umanitate regasita dupa atâtea framântari in social. O umanitate a candorii sau una care trimite la o fraternitate sau la o solidaritate din marile adâncimi sufletesti. Ea pluteste uneori peste cele mai ciudate locuri din comunism, de la blocurile din beton pâna la inchisorile politice. Curios ca aceste stari sufletesti, intâlnite in cele mai mizerabile locuri, devin detalii care produc declicul unui intreg, intreg care trimite chiar la o fiinta sau la o realitate universala. Nu vorbesc aici deloc de pacea sau de impacarea acelor spirite caldute si impaciuitoare, care ne ofera tiraje mari de subproduse in gen postmodernist. Nu-i usor sa oferi acel strop pretios de umanitate simpla, netulburata, nedeformata de solemnitati, in acest social cenusiu si trist – de la atâtea rationalitati! Fara a cunoaste aceste stari de limpede umanitate, chiar in cantitati infinitezimale, acea epoca din comunism nu poate fi cunoscuta cu adevarat.
Exercitiul detaliului, ca estetica, face ca aventura influentelor la care este supus omul recent sa capete un sens. In aventura asumarii diversitatii culturale, aceste solutii estetice pot stinge marile anxietati ale lumii noastre, cea a resentimentului, cum s-a spus (vezi haosul modernitatii, dupa H. Bloom). Putem, pe calea acestei arte, sa evadam usor si placut din acest univers, cu idealismele lui moi, jilave, care tin de social sau de o multime de istorii, pline de nedreptati nereparate. Prozatorii acestui roman nu mai cultiva marea suferinta, nici parabola marii puteri. Peste tot, in tablourile vietii marunte – hidoase chiar, grotesti –, licareste un pitoresc infinitezimal, cu melancolia lui. „Omul nou“, când apare ca personaj, vine de la nivelul ierbii. O iarba din fire sfarmicioase de mucegai, cu ghemotoace de par, de gunoi. Acolo, in acest peisaj nou, armat, ca un beton, cu psihisme ale colectivitatii, omul isi uda papilele infinitezimalului afect, nu-si pierde sufletul. Nu se mai hraneste cu ideologii, mari sau mici. Capata distanta, umor, melancolie sau cinism, fata de urâtenie, lasitate, spaime sau frici.
8. Muzee despre
viata cotidiana in comunism
Lumea comunista, cea care se vede foarte usor si exact, iradiind fragmente materiale ale acelei lumi, vizibile de data asta, se afla acum imprastiata peste tot. E vorba de trupul acelui golem blând, sfârtecat, spart. Exista cioburi de-ale lui in fostele platforme industriale ale marilor si micilor orase, in institutiile publice, pe strazile intortocheate, in apartamentele de bloc, in subsolurile pline de camari, sub asfaltul si betonul umed, in canale, printre tevile de apa, sub mormanele de deseuri. Apoi, in sate, in scoli sau in universitati. Alte vestigii, de alta natura, exista in limba comuna. Trebuie doar sa ne hotarâm sa le cautam. Sa gasim reperele, sa gasim metodele pentru a organiza documentarile pe teren! Intr-un fel, trebuie sa ne organizam ca niste arheologi sau, la extrem, ca niste vidanjori. Lucrurile cautate, vizibile si invizibile, se afla uitate neglijent sub aceste santiere ale marilor schimbari sociale. Trebuie sa cercetam terenul, sa-l exploram, sa-l sapam. Imi inchipui ca vom aduce la lumina o multime de cioburi sau de lucruri pretioase intregi. Nutresc sentimentul ca vom putea extrage intr-o zi ansamblurile acelui mare monolit social care are inglobat in el mii de mumii ale „omului nou“.
Viata cotidiana, am inteles, are un spatiu inca nedefinit nu numai la noi, ci si in Occident. Desi acolo au aparut lucrari importante, cercetarile, ca si realizarile in acest domeniu, se afla la inceput. Au aparut totusi institutii noi, fondate pornind de la acest concept de viata cotidiana. In Germania, de exemplu, pâna la problema comunismului, au aparut, incepând cu anii 70– 80, muzee despre evolutia diferitelor munci pitoresti. Era un mod de a face populare tehnologiile perimate din unele domenii economice de vârf. Vedem acolo un sens al istoriei noi. Exista astfel muzee despre felul cum a fost exploatat carbunele in anii ’50. Au fost prefacute in muzee mari turnatorii de otel si de fonta, foste hale de constructii de masini sau de textile.
Dupa 1990, au aparut brusc si muzee despre viata cotidiana in comunism. In Germania, acum, statul finanteaza infiintarea lor. Muzee despre viata cotidiana in comunism au aparut si in Polonia sau in Ungaria. In prezent, planuiesc, alaturi de scriitorul Dan Lungu, deschiderea unui Muzeu al vietii cotidiene din comunism si in România – in Botosani. Proiectul are ca parteneri Muzeul Comunismului din Berlin, care ne-a confirmat, printr-o scrisoare, ca ne va sustine, si Muzeul Literaturii din Iasi, condus de Dan Lungu. De asemenea, partener principal este Primaria din Botosani. In fotografiile alaturate sunt imagini cu viitorul sediu al acestui muzeu, o hala industriala de la o fosta intreprindere, faimoasa in vremea comunismului – Electrocontact. Proiectul va fi lansat oficial in aceasta toamna.
Autor: Constantin IFTIMEApărut în nr. 431