Victor Crăciun, Eminescu regăsit, Editura Semne, Bucureşti, 2014
Dintre cele treizeci de cărţi dedicate de Victor Crăciun vieţii şi operei lui Mihai Eminescu, noua ediţie a volumului tipărit în 1988 se dovedeşte a fi cea mai importantă operă a sa de eminescolog. Harnic, competent, devotat misiunii sale de cercetător şi descoperitor al tuturor urmelor lui Eminescu în ţară şi străinătate – operaţie începută încă dinainte de 1989 –, Victor Crăciun a fost însoţit în călătoriile sale de artistul fotograf Vasile Blendea, alianţă căreia îi datorăm o iconografie extraordinar de amănunţită şi bogată, deci încă o explicaţie a faptului că lectura volumului Eminescu regăsit devine mai atractivă şi revelatoare.
Cu aceste impresii am parcurs cele 350 de pagini ale cărţii, cu cele douăsprezece mari capitole ale sale, la sfârşitul cărora am rămas cu sentimentul că, după biografia eminesciană a lui Călinescu şi noul dicţionar al lui Mihai Cimpoi, literatura de specialitate s-a îmbogăţit cu noi şi importante amănunte, care redau posterităţii mai viu şi mai convingător decât oricând, în toată tragica sa splendoare, pe poetul nostru naţional. Este şi o proiecţie nouă pe ecranul literaturii universale. O bibliografie vastă, esenţială, adusă la zi, cu confruntări şi corecturi necesare, consolidează ideile şi concluziile autorului, potrivit cu aceste mărturisiri:
„M-am apropiat de Eminescu din copilărie, iar pregătirea mea pentru a deveni cadru universitar a transformat interesul pentru creaţia lui în patimă.
Şi astfel am devenit un muritor fericit, având şansa să mă aflu în absolut toate locurile unde a păşit Eminescu şi să descopăr astfel peste 100 de fapte noi privind viaţa şi opera sa. Sunt singurul cercetător care a mers pe urmele lui Eminescu atât în ţară, cât şi în Bucovina ucrainizată, ca şi în zona odesită, unde a venit la tratament, mai apoi în Austria – acolo unde şi-a aflat împlinirea şi puţina fericire în anii tinereţii, dar şi liniştea în anii de cumpănă ai suferinţei; în Ungaria, de care se leagă şi debutul său ca poet, dar şi ca publicist de forţă, prin studiile şi luările de atitudine în problema naţională, apărute în gazetele din Pesta; în Germania, cu atâtea locuri care amintesc de prezenţa lui Eminescu, cu încă multe arhive necercetate, de unde am putea afla piesele lipsă ale fascinantului puzzle al vieţii sale scurte şi tumultuoase, dar mai ales cu Königsbergul, în vremea poetului, al lui şi al lui Kant, în Italia, pe unde a trecut nedesluşit destul spiritual, în timpul convalescenţei… Iar călătoriei dintâi i-au urmat şi altele, încercând să adâncesc sensurile celor aflate.
Toate acestea ne-au oferit şansa de a descoperi dovezi edificatoare asupra trecerii lui demne sau obosite, întotdeauna folositoare pentru a stabili privirea de ansamblu şi definitivă care configurează, dincolo de cârtitori, Monumentul Eminescu de azi“.
Din Cronologia călătoriilor eminesciene, aflăm elemente noi despre Drumurile copilăriei, Drumurile şcolilor, Drumurile teatrului naţional, Drumurile anilor de studenţie, Drumurile răspunderilor personale, Drumuri cu „gene ostenite“. Toate, cum zic, însoţite de documente şi fotografii de epocă şi de imaginile de azi ale locurilor unde s-a născut Eminescu şi până la cele în care şi-a sfârşit zilele scurtei şi alambicatei sale vieţi.
Un alt capitol, larg-cuprinzător, Drumuri şi popasuri pe harta României, înfăţişează date şi imagini despre părinţii şi fraţii săi, despre neamurile lor, despre prietenii apropiaţi, dar şi despre unii adversari.
Căutând să precizeze definitiv Data naşterii, Victor Crăciun se foloseşte nu doar de mitrica bisericii Uspenia din Botoşani, dar şi de dovezile meteorologice, luate de la arhivele din Praga şi Lvov, zilei de 15 ianuarie 1850, dată care anulează toate celelalte date aleatorii strecurate uneori şi în manuscrisele poetului.
„O altă mărturie sigură“ – zice autorul – se datora lui Mite Kremnitz, care publicase o antologie de versuri româneşti în limba germană – printre care şi douãzeci şi una de poezii ale lui Mihai Eminescu –, lucrare însoţită de o notiţă biografică.
Din capitolul Dulcea Bucovină importante apar întâlnirile cu Scripturile române, datorate în primul rând dascălului său, ardeleanul paşoptist Aron Pumnul, la moartea căruia Eminescu a scris şi publicat prima sa poezie. Toate locurile acestea, ca şi reînvierea cultului pentru anii bucovineni ai copilului şi adolescentului Eminescu, sunt evocate amănunţit în imagini cu „casa de lângă fântână“: cu zidurile şcolilor – Ober Gymnasium –, dar şi cu strada de azi, Mihai Eminescu, şi bustul său, donat de Liga Culturală Română.
Victor Crăciun consideră că studiile lui Mihai Eminescu despre Bucovina şi Basarabia reprezintă o adevărată „dizertaţie de doctorat“ înlocuind pe cea care trebuia, la îndemnurile lui Titu Maiorescu, s-o susţină la Berlin în 1874.
Din capitolul IV, Drumuri şi popasuri în Transilvania – la Sibiu, Braşov, Alba Iulia, Avrig, Beiuş –, din punctul meu de vedere cele mai importante pagini sunt cele închinate Blajului, pe care Eminescu l-a salutat ca pe „Mica Romă“, legăturile sale cu opera de filolog şi teoretician al lui Timotei Cipariu, ca şi figurii aproape mitice a lui Andrei Mureşanu, prezent în poemele sale. La Blaj, pe lângă locurile care l-au adăpostit, sunt înfăţişate şi plăcile memoriale la aşezarea cărora am contribuit şi eu în 1958.
Alt capitol important, Budapesta – Nume şi renume, ne aduce în faţă revista Familia a lui Iosif Vulcan, cel care l-a botezat cu numele de Eminescu, ca şi articolele sale incendiare din Federaţiunea, publicate cu pseudonimul Varro, din care cităm: „E timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orişicui şi este evident vorba despre Transilvania) noi nu suntem şi nici vrem să fim maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunii noastre“.
Este reprodusă şi coperta tezei de doctorat publicată de Elie Cristea, viitorul Patriarh, la Budapesta în 1895, prima de acest fel dedicată creaţiei eminesciene.
Trecem mai repede, ca şi Eminescu, pe la Praga, unde autorul identifică atelierul fotografului Jan Tomás, de la care ne-a rămas prima fotografie a lui Mihai Eminescu, la 19 ani, ca să poposim mai pe îndelete la Viena, în anii „cei mai fericiţi“ ai studiilor universitare, începând cu 1869, printre cei o sută de colegi români. Tot acolo, întâlnirea cu Veronica Micle, vizita făcută, la Doblin, de Anul Nou 1876 domnitorului Al. I. Cuza, localitatea tratamentelor sale din toamna lui 1883.
Pagini multe, intens colorate de emoţii, inclusiv cele în care Victor Crăciun crede că în monumentul „eroului necunoscut“ de la Universitatea vieneză s-ar ascunde chiar figura lui Eminescu.